Istoria Romei

Politica externă

Politica externă romană în acest secol I a urmărit acelaşi obiectiv ca şi cea faţă de provincii: consolidarea Imperiului. Ţinta strategică a acestei politici a rămas, în mod constant, aceeaşi: defensivă pe graniţele naturale ale Imperiului, adică Ocean, Rin, Dunăre, Eufrat, deşert. Câteodată, dar pe termen scurt, pentru anumite momente, s-au pus în mişcare şi pusee expansioniste. Nu au lipsit complet nici visuri de cucerire, însă neaplicate stăruitor în practică. înseşi cuceririle înfăptuite vizau prin excelenţă întărirea liniilor de apărare ale Imperiului.

Defensiva cea mai strictă, riguros urmărită, caracterizează politica externă a lui Tiberiu. Mai ales după ce s-au încheiat operaţiile militare efectuate dincolo de Rin de către Germanicus, în scopul revanşei asupra învingătorilor lui Varus şi probabil în scopul, nutrit de nepotul şi fiul adoptiv al principelui, de a recupera teritorii dintre Rin şi Elba. Campaniile lui Germanicus, în pofida unor victorii efemere asupra cheruscilor şi altor triburi, în ultimă analiză s-au soldat cu semieşecuri. în expediţiile lui Germanicus, romanii înregistrează pierderi umane importante. Astfel încât, în 17 d.C, aceste operaţii ofensive au fost stopate. Tiberiu a recurs pe Rin, unde se afla concentrată cea mai numeroasă forţă militară romană, la arma diplomaţiei. De altfel Arminius a fost ucis de un duşman personal. Unele triburi germanice au devenit vasale Romei. în Orient, s-a realizat un modus uiuendi cu părţii, iar în Armenia au fost impuşi regi favorabili romanilor, Cappadocia a fost organizată ca provincie romană la moartea regelui Archelaus, survenită în 17 d.C. Cum am

340

Eugen Cizek

remarcat mai sus, în 15 d.C, ţinuturile dintre Balcani şi Dunăre au fost convertite în provincia imperială Moesia. Pannonia a fost ocupată până la Dunăre. între acest fluviu şi Tisa au fost amplasaţi sarmaţii iazygi, în vederea protejării teritoriilor romane de atacurile dacilor. Nu suntem în măsură să decelăm semnificaţiile autentice ale politicii externe desfăşurate sub scurta „domnie" a lui Gaius-Caligula. Este posibil că împăratul schizoid să fi avut în vedere acţiuni ofensive de mare anvergură, însă de fapt el s-a mărginit la costisitoare demonstraţii militare, pe Rin şi pe ţărmul Mării Mânecii. Pe când Tiberiu avusese tendinţa să suprime micile state clientelare de tip elenistic, Gaius-Caligula le-a încurajat şi, la nevoie, reînfiinţat. Ne referim la Armenia Mică sau minor, la Commagene, sustrasă gestionării roamne directe, la Ituria arabă, de lângă Damasc, la Damasc însuşi. Iar Armenia a trecut sub influenţă partică.

Claudiu şi consilierii săi au recurs la un semiexpansionism foarte prudent, care nu se îndepărta decât puţin de strategia defensivă preconizată de Augiist înainte de moarte. Cuceririle efectuate, sub Principatul claudian relevă trei obiective fundamentale: asigurarea unei glorii războinice pentru un împărat care nu avea nici un fel de trecut militar, deschiderea Imperiului spre Oceanul Atlantic, desăvârşirea transformării Mediteranei în lac roman. Am consemnat în subcapitolul precedent campania din Britannia şi începutul anexării insulei. Capitala noii provincii imperiale proconsulare a fost stabilită la Camulodunum, unde comercianţii şi oamenii de afaceri romani desfăşurau o activitate rodnică. Acest oraş-colonie romană va reprezenta pentru Britannia ceea ce constituia Lugdunum pentru Gallii. A urmat, la Roma, un triumf somptuos al lui Claudiu, celebrat în 44 d.C. Se pare că entuziasmul popular era sincer. S-au conservat opt epigrame, care exaltă campania din Britannia. Un arc de triumf s-a ridicat la Roma, în 5l-52 d.C. (C.I.L., 6, 920 = I.L.S., 216). Monedele celebrau de asemenea „victoria britannă", Victoria Britannica, prin legendele ca „despre britanni", DE BRITANN(is), iar inscripţiile proclamau stăpânirea Oceanului (C.I.L., 6, 917; 920; 1282; 31203; 31273; 3, 7061; 7, 5; 11; 10, 825; 12, 4334; 5177). Claudiu însuşi şi-a aşezat pe acoperişul palatului său o coroană navală, care să ilustreze victoria nu numai asupra Britanniei, ci şi asupra Oceanului (Suet., Claud., 17, 5-6). Este probabil că el se gândea şi la o altă victorie. Ne referim la cucerirea definitivă şi la anexarea Mauretaniei. în 40 î.C, Gaius-Caligula convocase la Lugdunum, unde se afla, pe Ptolemaios I, vărul său - era fiul Cleopatrei Selene, la rândul ei fiica lui Marcus Antonius şi a Cleopatrei - şi suveranul regatului elenistic al Mauretaniei (Marocul şi o parte din Algeria actuale). Aici cezarul a dat ordin ca regele să fie executat (Suet., Cal, 55-56; DC, 59-25). Triburile din Atlas şi mica armată regală s-au răsculat şi nu au acceptat imediat stăpânirea romană directă. Până în 43 d.C, generalii lui Claudiu au lichidat rebeliunea indigenă. Ei au înaintat până în Sahara (Plin., 5, 1l-l5; DC, 60, 8-9; Aur. Vict., Caes., 4, 2). Guvernământul imperial a implantat, în Mauretania, două provincii procuratoriene, Mauretania Caesariensis şi Mauretania Tingitana, ultima fiind amplasată pe ţărmul râvnit de romani al Oceanului. încât cucerirea Mauretaniei ilustra concomitent deschiderea spre Ocean, pe „frontul" sudic al Imperiului, şi trecerea sub gestiune romană directă a tuturor teritoriilor limitrofe Mediteranei. Strâmtoarea actuală a Gibraltarului era stăpânită nemijlocit de romani pe ambele maluri ale sale şi pe suprafeţele învecinate. în zona renană s-a urmărit numai consolidarea frontierei. S-au combinat demonstraţiile de forţă şi manevrele diplomatice abile. S-au instalat capete de pod, la est de Rin. în zona pontică, pe lângă anexarea Traciei, a fost întărit protectoratul roman asupra regatului bosforan din Crimeea. Consolidarea frontului antipartic a determinat anexarea Lyciei, în 43-48 d.C. Eforturile administraţiei lui Claudiu au eşuat în Armenia, practic trecută sub controlul Arsacizilor.

Iulio Claudienii şi Flavienii

341

Un semiexpansionism mai ambiţios, generat de mari şi utopice proiecte de cucerire, a caracterizat politica externă a lui Nero. Regate clientelare au fost anexate; Pontul, în Asia Mică, Armenia Mică, Damascul, iar, în Occident şi în 58 d.C, micul stat vasal şi enclavizat al Alpilor Cottieni. Visurile expansioniste ale lui Nero hrăneau îndeosebi politica orientală, „Ostpolitik", a împăratului. După eşuarea tentativelor de a-l alunga din Armenia pe arsacidul Tiridates, fratele Marelui Rege part, şi de a-l susţine pe Tigranes V, filoroman, în 6l-62 d.C, Nero decide anexarea Armeniei (Tac, An., 15, 6). Este însărcinat cu această misiune fostul consul Caesennius Paetus. Acesta a fost însă asediat de părţi şi a trebuit să capituleze la Randeia (Tac, An., 15, 1l-l4). Corbulo a restabilit echilibrul de forţe, dar Nero a trebuit să accepte domnia lui Tiridates în Armenia, însă ca vasal al Romei. Fastuoasă şi încărcată de consecinţe asupra strategiei politice romane a fost vizita lui Tiridates la Roma, unde a primit, în 66 d.C, diadema regală de la Nero (Plin., 19, 24; 30, 16; 38, 54; Suet., Nero, 13-30; DC, 63, l-7). Au rezultat şi excelente raporturi cu Vologaeses, al părţilor. Activă a fost şi politica danu-biano-pontică a lui Nero. Linia Dunării era apărată de şase legiuni. Guvernatorul Moesiei, între 57 şi 67 d.C, consularul Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, a primit misiunea de a pune capăt raidurilor dacilor la sud de Dunăre, de a lărgi influenţa romană în zonă şi de a procura noi rezerve de grâne, abundente pe meleagurile pontice. El a transmutat 100.000 de daco-geţi la sud de Dunăre, în Moesia, probabil în 61 d.C, când se proiectau anexarea Armeniei şi cuceriri în Orient. Aelianus a urmat exemplul lui Aelius Geta, care strămutase în 4 d.C. şi în Dobrogea actuală 50.000 de geţi. Aelianus a procurat astfel Romei o mână de lucru necesară creşterii producţiei cerealiere din regiune. Operaţiile sale militare au potenţat influenţa romană în Moldova şi Basarabia actuale, în 62 d.C. Spre sfârşitul mandatului său, Aelianus a obligat pe sciţi să abandoneze asediul cetăţii greceşti Chersonesos, din Crimeea. Prezenţa romană în sudul Ucrainei actuale a devenit aşadar foarte dinamică. Marea Neagră tindea să se transforme de asemenea în lac roman (C.I.L., 14, 3608 = I.L.S., 986 = Inscriptiones Italiae, 4, 1, nr. 125 = E.M. Smallwood, nr. 288). La rândul său, guvernatorul Pannoniei, Lucius Tampius Flavianus, la sfârşitul Principatului neronian, a transferat de pe malul stâng pe cel drept al Dunării alţi indigeni „transdanubieni", Transdanubiani (C.I.L., 10, 6225 = I.L.S., 921; 1023 = Annee Epigraphique, 1916, nr. 110). Analogia nu este incidentală: cârmuirea Imperiului ţintea clar potenţarea influenţei romane pe meleagurile pontico-danubiene. De altfel, a fost înfiinţată o „flotă pontică" militară în Marea Neagră, o clas-sis Pontica. Prezenţa romană în cetăţile greceşti din sudul Ucrainei actuale a fost intensificată, iar, după 60 d.C, a fost ocupat, fără a fi anexat, regatul Bosforului cimmerian din Crimeea. O reţea de alianţe cu seminţiile locale luase naştere în regiunile caucaziene. Cu sprijinul părţilor, la sfârşitul Principatului său, Nero prepara o mare expediţie în Caucaz şi poate spre India, după exemplul lui Alexandru cel Mare. Explorări şi expediţii au marcat Principatul lui Nero. Un funcţionar cavaler roman numit Iulianus a călătorit până la Marea Nordului, de unde a adus o mare cantitate de ambru sau chihlimbar, marfă foarte căutată în Italia (Plin., 37, 45). Schimburile comerciale cu sudul sunt ilustrate de o scriere anonimă, redactată sub Nero, cu titlul de Periplu al Mării Erithreene, hărăzită descrierii sumare a unei lungi călătorii întreprinse între porturile Mării Roşii (Berenike, Myos Hormos), pe lângă litoralul Africii orientale şi Yemenul actual, până pe ţărmul Indiei. Cum o mare parte din comerţul cu India, Arabia şi Africa

342