Istoria Romei

Armata şi ideea de frontieră

Armata romană, formată aproape în exclusivitate din profesionişti şi cantonată, aproape în exclusivitate, în ariile periferice ale Imperiului, unde trebuia să apere frontiera de atacurile provenite din Barbaricum sau din regatul part, constituie o lume în sine. De altfel, cu toate că uneori se vehicula ideea încercuirii Imperiului, care avea tendinţa să echivaleze cu „lumea locuită", oikoumene, în general romanii dobândiseră

344

Eugen Cizek

mentalitatea unei lumi închise, unde conflictele de interese şi problemele se rezolvau într-un cadru limitat, aproape fără legătură cu ceea ce se petrecea în exteriorul civilizaţiei greco-romane. Deşi se amplifică pasiunea pentru straniu, pentru „celălalt". Politica defensivă a Imperiului se explică şi prin faptul că, astfel cum am mai remarcat, în Barbaricum, cuceririle ar fi fost costisitoare, întrucât acolo nu se puteau percepe impozite. La fel de dificilă şi de costisitoare era introducerea modului de viaţă urban pe asemenea meleaguri. Desigur, părţii făceau parte din „lumea locuită", însă ei constituiau o supraputere, greu de biruit.

în interiorul universului militar domnea spiritul de corp, întemeiat pe antrenamentul îndeobşte riguros al soldaţilor, pe disciplină severă, ca şi pe coeziune pregnantă. Funcţiona o religie specifică a taberelor militare bazată pe cultul imperial. Principii căutau sprijinul militarilor şi îl reclamau prin mijloace grăitoare, care ameliorau condiţia materială a acestora. Am arătat că August crease „visteria militară", aerarium militare. Atât Tiberiu, cât şi Germanicus au acordat daruri substanţiale soldaţilor (DC, 57, 5; 6). De la Gaius-Caligula s-a instaurat obiceiul de a distribui numerar pretorienilor, adică un donatiuum. într-adevăr, menită teoretic numai apărării Imperiului, armata se converteşte într-o forţă politică internă redutabilă, decisivă. Am constatat cât de frecvent au intervenit pretorienii în desemnarea persoanei principelui, în salvgardarea, sprijinirea ori în abandonarea lui. Cu toate acestea şi armata din provincii s-a amestecat în viaţa politică a Imperiului, prilejuind grava criză din 68-69 d.C. Am observat că existaseră precedente, după accesul lui Tiberiu la Principat. Armata practic acapara conducerea statului pentru unul dintre ai săi, indiferent de originea acestuia. Era o „noutate", res noua, care genera drame zguduitoare. Galba ştia foarte bine că, până în 68 d.C, se crease obiceiul nescris şi neoficializat ca Principatul să revină unui Iulio-Claudian. Dar ştia de asemenea că nu mai exista nici un membru important al primei „dinastii" imperiale. Totuşi, cum semnalează Yves Roman, când l-a adoptat pe Piso, Galba a transmis de fapt un mesaj subiacent: Principatul urma să fie rezervat vechii aristocraţii senatoriale. Trebuiau respinse mişcările legiunilor, care, pe Rin, năzuiau să-l proclame ca principe pe Lucius Verginius Rufus. însă soldaţii din Germania şi din Orient au hotărât altfel.

Soldaţii erau recrutaţi pentru lungi stagii militare. încă de la Marius ei erau recrutaţi pe bază de voluntariat. îi atrăgeau în principiu soldele primite ca oşteni. înrolările obligatorii deveniseră inutile. Dar încartiruirea periferică a forţelor romane şi profesionalizarea lor aproape totală fisuraseră legăturile multiseculare între romani - cu excepţia senatorilor, unor cavaleri şi anumitor cetăţeni săraci - şi realitatea militară. Or tocmai interesul cetăţenilor pentru această realitate îngăduise Republicii, după suportarea unor grave înfrângeri, să opereze recrutarea de legiuni proaspete în vederea victoriilor finale. Acum, în secolul I d.C, armata tindea să dispară din viaţa şi din interesul nemijlocit al romanilor. Sub Iulio-Claudieni, în legiuni au fost recrutaţi ca soldaţi mai ales cetăţeni romani din Italia, prin excelenţă din mediile rurale. Cum am arătat în treacăt, au fost admişi în legiuni şi cetăţeni romani din provinciile cele mai temeinic romanizate. Procesul de substituire a italicilor de provinciali a fost practic desăvârşit sub Vespasian şi fiii lui. Oştenii din legiuni provin acum în special din Gallia narboneză, Baetica, Africa romană şi Macedonia, chiar din Dalmaţia şi din Galatia. Au căpătat acces la legiuni chiar peregrini, deci necetăţeni, cărora li se conferea cetăţenia

i

Iulio Claudienii şi Flavienii

345

la încorporare, ca să se prezerve principiul recrutării civice. Totuşi unii italici au continuat să servească în legiuni. Ca efect al rarefierii populaţiei rurale din Italia — consecinţă a oligantropiei, migrării în provincii sau în oraşe - şi pierderii gustului pentru serviciul militar îndelungat, ei erau foarte puţin numeroşi. încât, la începutul secolului al II-lea d.C, italicii nu mai reprezentau decât 5% din efectivele legiunilor. De altfel, atunci se va trece şi la înlocuirea recrutării neregionalizate de către cea locală. Multă vreme soldaţii nu serviseră în provinciile unde se născuseră. Cu toate acestea, cohortele urbane şi cele pretoriene, reduse la cifra iniţială de nouă, după ce fuseseră şi şaisprezece, au continuat să fie recrutate în Italia şi, cel mult, în oraşele provinciilor cele mai intens romanizate. Auxiliarii au fost însă recrutaţi mai ales dintre necetăţeni. înrolarea auxiliarilor peregrini alcătuia un mijloc relevant de acces la cetăţenia romană. A devenit manifest că dominaţia Romei nu putea subsista fără răspândirea cetăţeniei romane, fără o politică ecumenistă, fără romanizare. Or auxiliarii s-au convertit în vehicule active ale romanizării. O mare parte din ideologia imperială se axa pe ideea de victorie şi, prin urmare, pe armată.

Câteodată auxiliarii serveau departe de tărâmurile lor natale. Totuşi, cu mult înaintea legiunilor, progresiv s-a impus pentru auxiliari cutuma recrutării regionale şi ulterior locale. Ei au început să servească pe meleagurile unde se născuseră. Adesea lumea armatei era formată din foşti Barbari, care apărau romanitatea împotriva fraţilor lor de sânge, duşmani ai Imperiului. în special Vespasian a recrutat ca auxiliari gallo-romani peregrini, hispano-romani necetăţeni, danu-bieni, galaţi, adică gallo-greci, şi mauri. Auxiliarii staţionau adesea în tabere militare, unde erau amplasate legiuni. De aceea s-a produs o sudură productivă între soldaţii din legiuni şi cei din forţele auxiliare. Toţi militarii erau integraţi în ţesătura socială. Cum am mai arătat, au emers conexiuni relevante între soldaţi şi provincialii printre care îşi efectuau stagiul militar. Auxiliarii înglobau mai ales forţe de infanterie uşoară şi de cavalerie. Ei au ajuns aproape tot atât de numeroşi ca soldaţii din legiuni. Desigur, sclavilor le era interzis serviciul militar, rezervat cu stricteţe oamenilor liberi, fie cetăţeni, fie necetăţeni. Dacă sclavii se strecurau prin fraudă în rândurile militarilor, riscau pedeapsa capitală. Nu au fost înrolaţi în armată decât în situaţii cu totul excepţionale. Liberţii erau recrutaţi în flotele militare şi în cohortele de vigili. Când aceste corpuri speciale au fost integrate în armata normală, a dispărut înrolarea liberţilor pentru a sluji în rândurile lor. Subofiţerii trupelor romane, aşa-numiţii centurioni, proveneau dintre soldaţii meritorii. Cum am mai arătat, cei mai marcanţi centurioni, primipili, comandau prima centurie a primei manipule a primei cohorte dintr-o legiune şi făceau parte din statul major al comandantului legiunii, legatus legionis. El era îndeobşte senator fost pretor. îl asistau în primul rând tribunii militari. încât, dacă soldaţii aveau tendinţa să se regionalizeze, comandamentul armatei aparţinea ordinelor superioare ale statului roman, fără nici o implicaţie regională. Trupele din Egipt şi adesea cele de la frontiera panică erau comandate de cavaleri. Soldele militarilor, gratificaţiile şi furniturile, livrate lor în natură, constituiau o parte importantă din cheltuielile statului. Totuşi armata oferea Imperiului numeroase servicii, prin excelenţă o mână de lucru competentă. Corpul de ingineri şi de arhitecţi militari era foarte eficace. Soldaţii construiesc şosele, apeducte, fortificaţii, sapă canale de navigaţie, contribuie efectiv la dezvoltarea economică a provinciilor frontaliere. Cum provinciile nefrontaliere nu erau puternic ocrotite din punct de vedere militar şi cum oraşele nu erau de multe ori fortificate, apărarea graniţei era esenţială. Străpungerea acesteia putea avea consecinţe dezastruoase. Principalele forţe militare erau plasate pe Rin, pe Dunăre —

346