Istoria Romei

Economia secolului I d.C.

Economia Imperiului comportă, în acest secol, o prosperitate manifestă, desigur inegal distribuită, în funcţie nu numai de grupuri sociale şi de zone geografice, ci şi de secvenţe cronologice. Cu toate acestea, perturbările violente, determinate de evenimentele anilor 68-70 d.C, nu au putut afecta pe termen lung o creştere economică pregnantă, evidentă mai ales în provinciile Imperiului. Se expandează o economie focalizată pe libera întreprindere, pe producţia destinată pieţei, de tip capitalist, cu siguranţă între limitele posibilităţilor societăţii antice. Se dezvoltă sistemul fermelor aaricole, uillae, pendinte de piaţă, ca şi întreprinderile industriale. Se valorifică anumite inovaţii tehnologice, stimulative pentru expansiunea economică. Sunt inventate şi utilizate plugul greu, secerătoarea, teascul perfecţionat întrebuinţat la valorizarea strugurilor şi măslinelor, chiar moara cu apă. Se asigură astfel o autentică reproducţie lărgită, prin excelenţă în Gallii, unde un utilaj agricol perfecţionat garantează creşterea economică spectaculară. Aici este utilizată coasa de mari dimensiuni, pentru tăierea ierbii, secerătoarea mecanică, tractată de un animal de povară, se introduce castanul cu fructe comestibile şi se dezvoltă o creştere diversificată a vitelor. Viticultura ajunge acolo foarte productivă (mai ales în Burgundia actuală şi chiar în nordul provinciilor). Se asigură astfel alimentaţia locuitorilor, militarilor de pe Rin şi o producţie menită exportului. Cu toate acestea, progresele tehnologice au fost încetinite de tendinţa puterii centrale, a factorilor economico-sociali în general, de a nu expune şomajului mâna de lucru umană, a oamenilor liberi săraci şi chiar a sclavilor, a căror menţinere în statutul lor şi întreţinere contraproductivă ar fi putut ruina pe proprietarii lor. Astfel Vespasian, preocupat de conservarea locurilor de muncă ale celor nevoiaşi, a răsplătit „regeşte" un inventator, un inginer antic, mechanicus, care descoperise o maşină ce îngăduia transportarea ieftină şi rapidă a coloanelor de marmoră, destinată construcţiilor somptuoase. Dar i-a cumpărat invenţia, ca să nu fie niciodată utilizată. I-a spus deschis „dă-mi voie să hrănesc plebea de rând", sineret se plebiculam pascere (Suet., Vesp., 18). Adică muncitorii liberi din industria de construcţii, care transportau manual coloanele de marmoră Nu este însă mai puţin adevărat că împăratul Claudiu era interesat de cercetări ştiinţifice de utilitate industrială (Plin., 5, 63; 6,27; 31; 128; 7,35; 159; 12,78; DC, 60,26). Aşadar agricultura prospera în întreg Imperiul. Totuşi, încă din antichitate, s-a acreditat percepţia unei recesiuni ori a unei crize a agriculturii Italiei. S-a afirmat că latifundiile au pierdut Italia. în realitate, mai cu seamă în nordul şi în centrul peninsulei, s-au menţinut şi au prosperat mici proprietăţi. Desigur, marile domenii agricole au tendinţa să se extindă şi se dezvoltă, prin excelenţă în zonele accidentate, mari „latifundii", latifundia ori saltus. Tocmai Pliniu cel Bătrân considera domeniu întins orice

348

Eugen Cizek

proprietate care depăşea normele foarte modeste cândva preconizate de Cato cel Bătrân pentru mica proprietate agricolă. Erau rentabile atât agricultura intensivă, cât şi cea extensivă. Agricultura italică a continuat să producă grâu, orz, vin, untdelemn de măsline şi legume. Chiar dacă Italia trebuia să importe masiv grâne din Africa, Egipt, spaţiul pontic etc.

De fapt, putem constata o „zonare" a agriculturii şi în general a producţiei de mărfuri din peninsulă. Nordul peninsulei, segmentul transpadan, se află în plină expansiune economică. înfloresc aici micile proprietăţi şi numeroase oraşe de dimensiuni medii. Grâul constituie principalul produs agricol şi, în paralel, se dezvoltă industrii caracteristice, precum cele ale lânii, lemnului prelucrat, ceramicii, fabricării lămpilor, cărămizilor şi ţiglelor. Se profită de oportunităţile poziţionării geografice. Zona respectivă constituie „placa turnantă" a comerţului Italiei. Marele port al Aquileii, unde debuşează şoselele alpine, exportă masiv către Pannonia şi Noricum produse necesare echipării provinciilor balcanice. Campania reprezintă regiunea cea mai înfloritoare a Italiei, cel puţin sub Iulio-Claudieni: proliferează uillae ale notabililor la Capua, Neapolis şi Pompei, unde se practică policultura agricolă. Nu emerg aici dificultăţi decât spre sfârşitul veacului I d.C. Stagnarea, poate şi recesiunea, nu ating decât anumite teritorii din sudul Italiei; însă şi aici oraşe ca Paestum şi Tarentul rămân sau redevin active. Italia centrală şi Etruria profită de vecinătatea Romei. în centrul Italiei, însă şi în alte regiuni, olivicultura şi viticultura se dezvoltaseră substanţial încă de la sfârşitul Republicii, căci ofereau un randament sporit şi se exportau profitabil. Am constatat că anterior producţia viticolă a Italiei fusese insuficientă. Olivicultura şi viticultura se dezvoltă în centrul Italiei şi în alte arii peninsulare, în dauna cerealiculturii. Numai sub Flavieni, segmente peninsulare diverse suferă de subproducţie sau, invers, de supraproducţie. Am constatat că Domiţian încerca să combată supraproducţia viticolă. Contribuie de asemenea la o anumită stagnare lipsa mâinii de lucru, atrase de emigrarea spre provinciile în curs de dezvoltare, şi concurenţa altor meleaguri ale Imperiului. în unele regiuni, grâul produs la faţa locului devine mai scump decât cel de import şi preţul pământului comercializat scade simţitor. Unii mari proprietari agricoli au tendinţa să substituie arendării în numerar a anumitor loturi agricole pe cea în natură, în produse agricole (Plin., Ep., 3, 19; 9, 37). Micile loturi personale sunt lucrate de familiile proprietarilor, cu ajutorul câtorva sclavi şi al lucrătorilor de condiţie liberă. Oraşele posedă domenii agricole arendate şi care sunt exploatate în condiţii similare, dar, întocmai ca şi uillae de dimensiuni medii (aproximativ 100 de hectare), ele sunt cultivate de un număr mai mare de sclavi şi de lucrători sezonieri. Pe latifundii, ca şi pe domeniile împăraţilor, lucrează sclavi, însă şi numeroşi coloni, care muncesc pe diverse loturi de pământ, împreună cu familiile lor.

Până în secolul al II-lea d.C, agricultura italică nu comportă o recesiune importantă. Ea se bazează tot mai mult pe vinuri şi untdelemnuri de înaltă calitate. Se constată cel mult o extindere a pământurilor lăsate în pârloagă o dată la trei ani şi a feluritelor grădini, inclusiv de legume şi de pomi fructiferi. Fără îndoială însă, agricultura provincială comportă un „boom" remarcabil. Nu numai în Gallii, unde, cum am semnalat mai sus, operează o tehnologie îndrăzneaţă. Doar Egiptul nu pare a-şi fi modificat modalităţile de producţie agricolă. El este concurat de Africa de nord, în curs de a deveni principalul furnizor de grâne al Capitalei. Unele izvoare afirmă că Africa hrănea Roma preţ de opt luni, iar Egiptul doar patru luni. în Africa începe de asemenea să se dezvolte cultivarea viţei de vie şi a măslinului. Ca şi în Hispanii, ale căror vinuri şi

Iuuo Claudienii şi Flavienh

349

untdelemn se exportă în Italia. S-a conservat un mare număr de fragmente ceramice, de provenienţă hispanică. Aşadar productivitatea agriculturii atinge nivele foarte ridicate în întreg Occidentul. Creşterea economică a provinciilor orientale este mai puţin spectaculoasă. Provincia Asia totuşi produce semnificative cantităţi de grâne şi dezvoltă creşterea vitelor. Siria furnizează fructe şi un lemn excelent, căutat pe şantierele navale, în schimb, Grecia tradiţională, provincia Achaia, sărăceşte. Pământurile sunt acaparate de mari proprietari, în condiţiile rarefierii considerabile a populaţiei rurale. Cum am notat mai sus, produsele agricole provinciale fac concurenţă acerbă celor italice.

La dimensiunile antichităţii, totuşi diferite de standardele secolelor noastre, producţia industrială înregistrează pretutindeni progrese deosebit de importante. Mai ales în sectoarele exploatărilor miniere şi ale carierelor de marmoră sau de alte produse apreciate, precum cel al mărfurilor de lux şi al micii industrii. Treptat carierele de marmoră trec în proprietatea statului, de fapt a cezarului. Se va ajunge la un monopol imperial exercitat asupra „minelor", metalla. Anumite cariere de alabastru, granit şi porfiriu se află sub control militar. Unele mine erau închiriate administratorilor particulari. Mici întreprinzători privaţi puteau de asemenea închiria puţuri izolate. In măsura posibilităţilor, se lucra la suprafaţă şi în galerii subterane căptuşite cu lemn. Se foloseau muncitori liberi, însă şi sclavi. Dacă în sectorul minier Italia înregistrează stagnare, ea comportă un avans manifest faţă de restul Imperiului în domeniul industriei mici şi mijlocii de produse confecţionate. în Roma, care nu este un oraş al trândăviei, proliferează o cantitate impresionantă de mici ateliere meşteşugăreşti, care produceau, printre altele, articole de lux. Dacă artizanatul Capitalei munceşte în special pentru consumul populaţiei Capitalei, manufacturile din restul Italiei lucrează masiv pentru export. Desigur, subsistă mici ateliere, îndeosebi în spaţiul rural, orientate spre consumul intern, local, dar se dezvoltă manufacturi, mici fabrici, care produc pe scară largă. In porturi, ca Ostia, Puteoli, Aquileia se fabrică produse din ambru. Adevărate fabrici de metalurgii se dezvoltă în Etruria, unde abundă fierul. Activitatea metalurgică este intensă de asemenea în Campania şi chiar în alte zone meridionale. Ne referim la fabricile de argintării din Tarent, dar şi la numeroase ateliere de sticlărie, textile şi la vopsitorii. Emerg noi centre industriale la Patavium, unde se fabrică veşminte, şi la Pollentia, specializată în producţia de cupe, de ceramică specializată. Se dezvoltă modelul industrial împrumutat din Orient. Continuă producţia de ceramică fină la Arretium, unde funcţionau nouăzeci de manufacturi. Emerg noi şi perfecţionate procedee de ameliorat fabricarea ceramicii. Progresiv, Italia trebuie să suporte o concurenţă puternică a industriei provinciale. Nu se află în cauză doar producţia micilor ateliere sau fabrici din Orient, unde fiinţează o veche tradiţie industrială. în Egipt, pe lângă minele de fier, de cupru şi de aur, prosperă atelierele de fabricat papiri. Alexandria este cel mai important centru industrial din Orient, orientat spre export. în Siria, progresează industria textilă, dar şi sticlăriile. Căci produsele de sticlă nu mai constituie un articol de lux, ci de uz curent. Asia Mică excelează prin carierele de marmoră, onix etc, însă şi prin industria pielăriei. în Grecia, se dezvoltă numai carierele de marmoră. Relevantă este însă concurenţa masivă, aproape exploziv dezvoltată, pe care o exercită Occidentul. Creşterea economiei industriale atinge un nivel impresionării în provinciile vestice. Zonele danubiene fabrică arme de calitate. Africa de nord se distinge nu numai prin cariere de marmoră, ci şi prin fabricarea de produse alimentare, ca faimosul garum, un

fel de saramură delicioasă, prin vopsitorii şi prin atelierele olarilor. Spre sfârşitul secolului I d.C, în Britannia performează mine de plumb şi de staniu, lânării reputate. Cu toate acestea expansiunea industrială cea mai notabilă propăşeşte în Hispanii şi Gallii. Centrele manufacturiere hispano-romane, foarte numeroase, sunt alimentate de minele de plumb argintifer, aur, argint, fier şi staniu. La CarthagoNoua lucrau 40.000 de muncitori! Poate să mai fie vorba doar de o producţie pur artizanală? Răspunsul se impune de la sine. Se dezvoltă aici şi industria textilă, mai ales a inului. Am semnalat mai sus expansiunea economică a Galliilor, ca şi progresele tehnologiei locale. Aşadar în Gallii se dezvoltă industria textilă, în special a lânii. Se fabrică mai ales stofe groase şi materiale relativ grosolane, necesare locuitorilor. Totuşi în Gallii înfloresc de asemenea metalurgia şi îndeosebi industria ceramicii. Fabricile de la Arretium şi-au deschis sucursale în Gallii, unde ajung de ordinul sutelor, pentru a fabrica sigillata, lucrată de mulţi lucrători liberi. Sigillata, ceramica fină, se exportă masiv. Este fabricată în primul rând la Lugdunum, însă şi în alte aşezări gallo-romane. încât, încă din vremea lui Tiberiu, fabricile de ceramică gallo-romanâ concurează cu succes producţia italică şi pun în dificultate întreprinderile-mamâ de ceramică sigillata din Italia. în întreg Imperiul se fabrică butoaie, plute etc.

Fenomenul cel mai interesant al economiei secolului rezidă în prosperitatea comerţului, în treacăt remarcată mai sus. Se află în cauză comerţul local, interprovin-cial, însă şi cu exteriorul Imperiului. Comerţul devine principala sursă de bogăţii, de acumulare de capital. Progresele comerţului constituiau marca dominantă a vieţii economice a Imperiului. Infrastructura rutieră performantă stimulează schimbul de mărfuri. Navigaţia fluvială, controlată de „colegiile" de navigatori, concomitent armatori şi comercianţi, oferă de asemenea, în continuare, oportunităţi negoţului de toate tipurile. Comerţul maritim dispune de o infrastructură bine pusă la punct. Prosperă porturile bune, menţionate în capitolul anterior.

Armatorii comercianţi maritimi beneficiază de un sistem de asigurări, extins de Claudiu la întreg anul calendaristic. Nu numai Roma şi Italia sunt aprovizionate pe cale comercial-maritimă, ci şi Cartagina, Antiochia, Efesul, unde locuiau zeci de mii de consumatori ai mărfurilor aduse de regulă de pe alte meleaguri. Italia importă grâne, ca şi untdelemn, vin, carne, peşte. Transportul maritim este accelerat: se ajunge la nouă zile de navigaţie comercială între Alexandria şi Puteoli, două zile între Africa şi acelaşi Puteoli, şapte zile de la Gades la Ostia. împăratul Claudiu amenajează un nou şi util port, Portus, lângă cel vechi al Ostiei, precum şi albia Tibrului, până la Roma. Comercianţii care vând peste tot sticlăria de Alexandria, veşmintele de Tyr, pielăria de Pergam sunt adesea greco-orientali, sirieni, asiatici şi iudei. Flavius Zeuxis din Phrygia a călătorit de 72 de ori între Asia Mică şi Roma. S-au descoperit în Germania comori monetare şi de argintărie etc, livrate în contul mărfurilor cumpărate de acolo. Din zona Mării Negre şi din Caucaz, inclusiv de la sciţi şi sarmaţi, s-au importat, pe lângă grâu, aur prelucrat, orfevrerie. Africa neagră furniza Imperiului pene de struţ, fiare şi sclavi negri, foarte apreciaţi. Din Extremul Orient şi din peninsula arabică, comercianţii romani aduceau (a se vedea şi capitolul anterior) mătăsuri, mirodenii, diverse produse exotice. Am reliefat în capitolul precedent că balanţa acestui comerţ exterior a devenit deficitară pentru Imperiu. Pliniu cel Bătrân afirma că, în comerţul cu Orientul, Imperiul pierdea anul 100 milioane de sesterţi, din care Indiei îi reveneau anual 50.000.000 (6, 101; 12, 80). Principalele căi de comunicaţie cu Orientul treceau fie prin Golful

luuo Claudienii şi Flavienii

351