Istoria Romei

Eugen Cizek

oligantropia, stingerea naturală a unor vechi familii, ruinarea multor ginţi senatoriale generează mutaţii relevante în compoziţia ordinului senatorial. Senatul latin din epoca lui August ajunge la sfârşitul secolului I d.C. italic, dar şi cu o cantitate semnificativă de provinciali. între 68 şi 96 d.C, procentajul senatorilor italici scade de la 83% la 76%, iar al provincialilor urcă de la 17% la 23%, dintre care mai mult de o optime sunt greco-orientali.

S-a apreciat că, la fiecare generaţie, se schimba cu 30% alcătuirea senatului. Interesant însă este faptul că noii senatori, cu rare excepţii, determinate de legături prea strânse cu împăraţii - senatul nu era omogen din punct de vedere politic -, îşi apropie rapid o forma mentis caracteristică şi tradiţională ordinului. încât, în pofida antagonismelor dintre clanurile politice din senat, se dezvoltă un manifest „spirit de corp" senatorial. Aspiraţia spre restaurarea republicii aproape dispare după 42 d.C, cu toate că nostalgiile republicane persistă. Mulţi senatori, al căror statut era fructul Imperiului, blamau aroganţa şi exclusivismul colegilor ce aparţineau vechii nobilitas orj-sie"'celor pătrunşi în ordin în timpul lui Iulius Caesar ori August. Senatorii doreau cu râvnă să li se asigure siguranţa persoanelor şi averilor. Năzuiau de asemenea spre un Principat moderat, care să le garanteze respectul şi semnele exterioare ale privilegiilor, care să coopereze cu ei, care să evite arbitrariul. După sfârşitul Iulio-Claudienilor se preconiza de asemenea, cum am arătat, monarhia electivă, adică desemnarea ca succesor al cezarului a celui mai bun senator. Calea de acces tradiţională la ordinul senatorial era acordarea laticlavei de către împărat. Ea subsistă ca principal mijloc de promovare în ordinul senatorial. Reforma lui Gaius-Caligula din 38 d.C. rezervă în exclusivitate vigintiviratul şi prefectura sărbătorilor latine membrilor ordinului senatorial. Banda lată este conferită exclusiv viitorilor magistraţi, deţinători de laticlavă. Tunica laticlavă este primită de viitorul senator din mâinile principelui, înainte de îndeplinirea stagiului militar şi vigintiviratului {C.I.L., 11, 5737 = I.L.S., 967). Desigur, au fost situaţii când laticlavă se acorda după îndeplinirea stagiului militar angusticlav (I.L.S., 9499). Conferirea laticlavei se efectua cu solemnitate, după ce viitorul senator prezenta o cerere împăratului, sprijinită de recomandarea unui personaj influent (Plin., Ep., 2, 9; 8, 23; Hist. Aug., Seu., 1, 5). Stofa laticlavă era însoţită de o diplomă oficială (Tac, D., 1, l-2). Senatorul care recomandase postulantul la laticlavă iniţia o sărbătoare privată. Aici proaspătul laticlav se prezenta înaintea prietenilor, dotat cu laticlavă (Plin., Ep., 8, 23, 2-6). Sub Claudiu, cu prilejul censurii exercitate de împărat, a apărut o nouă cale de acces la ordinul senatorial: „adăugirea" sau adiecţia, adlectio. Această formă va face carieră sub urmaşii lui Claudiu. Se practicase şi anterior, dar exclusiv în situaţii cu totul excepţionale. în ce rezida adiecţia? în înscrierea din oficiu a unui nesenator, deci a cuiva care nu îmbrăcase laticlavă, direct într-o categorie de senatori foşti magistraţi.

Cezarii stabileau o listă de adlecti, adlecti, care, într-o etapă subsecventă, erau înscrişi într-o categorie de senatori ce exercitaseră o magistratură. Fie printre foştii quaestori, quaestoriani -adlectio inter quaestorianos -, fie printre foştii tribuni, tribunicii — adlectio inter tribunicios - fie printre foştii pretori, praetorii - adlecti inter praetorios - fie, foarte rar, printre foştii consuli, consulares - adlecti inter consulares. Exista şi o adlecţie internă a senatului, când, de exemplu, un fost quaestor, prin adlecţie, sărea etapa tribuniciană, din cursus, şi era înscris direct printre foştii pretori. Adiecţia recompensa merite notabile. Claudiu a operat foarte ponderat cu adiecţia, încât nu se cunosc decât patru adlecti şi doar printre foştii tribuni ai plebei {C.I.L., 10, 6520;

Iuuo Claudienh şi Flavienii

355

3853; 14, 2612; 5, 3117 = I.L.S., 968 = Armie Epigraphique, 1980, nr. 508). Adiecţia va deveni o filieră normală de acces la ordinul senatorial în timpul Principatelor următoare, însă prioritară va rămâne acordarea laticlavei. Sub Nerva şi Traian, se înregistrează zece adlecti faţă de douăzeci de noi laticlavi. Totuşi adiecţia a fost permanentizată şi utilizată independent de exercitarea censurii de către împărat. De asemenea, dacă, sub Claudiu, ea s-a limitat la cavaleri italici, ulterior ea a purtat şi asupra provincialilor. Pe de altă parte, pe când sub August şi Tiberiu alegerea magistraţilor revenise esenţialmente unor centurii prerogative, iar Gaius-Caligula o restituise adunărilor populare, Claudiu a încredinţat plenului senatului alegerea tuturor magistraţilor, după părerea noastră tot în momentul censurii cezarului şi a lui Vitellius Tatăl. Domiciliul obligatoriu al senatorilor a continuat să fie fixat la Roma.

Ordinul ecvestru este tot mai sensibil orientat spre serviciul public. Deşi, fireşte, unii cavaleri continuă să se dedice lumii afacerilor, inclusiv profesiei de publican. Ordinul ecvestru continuă să nu fie teoretic ereditar, să implice un cens de 400.000 de sesterţi, un brevet imperial obligatoriu şi dreptul la purtare a inelului de aur. Cam 200 dintre cavaleri se integraseră în serviciul public. Puţini cavaleri trăiau şi făceau carieră în cetăţile natale. Am constatat că se înfiripă un cursus ecvestru, care mergea de la „miliţiile ecvestre" prin procuratele la marile prefecturi „palaţiale". Dar anumiţi cavaleri arendau domenii agricole ale împăraţilor, în calitate de conductores, sub supravegherea altor cavaleri, adică a procuratorilor. Multă vreme nu au fost prea limpezi începuturile carierei de procuratori. Domiţian, care se baza pe cavaleri, s-a străduit să confere ordinului ecvestru un statut definitiv. înnoirea ordinului ecvestru se efectua pe o scară mult mai largă şi cu o pregnanţă sensibil mai notabilă decât cea a ordinului senatorial. Cu siguranţă se manifesta o evidentă deosebire între cavalerii de viţă veche, opulenţi, înrudiţi cu familiile senatoriale, şi cavalerii de condiţie relativ modestă, recent intraţi în ordinul ecvestru şi trăitori în oraşele italice şi provinciale. Adlecţiei senatoriale îi corespunde acordarea de către puterea centrală, epigrafic consemnată, a „calului public" Viitorul cavaler este astfel „înzestrat cu un cal public", equo publico exornatus. S-a reliefat cum se înfăţişa filiera promovării sociale, în anumite condiţii, care presupune şi o cantitate de noroc: agricultorul destoinic devine magistrat municipal şi decurion în oraşul vecin, fiul lui intră în ordinul ecvestru, feciorul acestuia obţine o procuratelă sau o prefectură şi vlăstarul cavalerului procurator imperial ori prefect „palaţial", exponent al aşa-numitei „nobilimi ecvestre", equestris nobilitas, ajunge senator.

Notabilii municipali şi armata rămân principalele surse de împrospătare şi amplificare a ordinului ecvestru. Centurionul primipil dobândea acces la ordinul cavalerilor, asuma tribunate ale cohortelor Romei, ale vigiliilor, forţelor urbane, pretorienilor, ca să ajungă la procuratele. Notabilul municipal, după parcurgerea unei cariere urbane standardizate, quaestor, edil, duumvir, devenea sacerdot municipal ori provincial, ca sacerdos prouinciae; ajungea cavaler, servea un an în armată şi putea dobândi o procuratelă. Majoritatea noilor cavaleri provenea din Italia, iniţial mai ales din Campania şi Etruria. ulterior şi din Gallia cisalpină. Statistici incomplete atestă că. dintre 465 de cavaleri, originari din vestul Imperiului, 366 proveneau din Italia. în raport cu 99 de sorginte provincială. Yves Roman reliefează numărul relativ ridicat de cavaleri recrutaţi din Gallia narboneză. Creşterea substanţială a ordinului ecvestru constituie opera lui Claudiu şi îndeosebi a Flavienilor. înnoiesc ordinul italici imigranţi în provinciile temeinic romanizate, ca Hispaniile, Gallia narbonezâ, Africa proconsulară, dar şi provinciali de obârşie, indigeni. Accesul provincialilor se accelerează prin excelenţă sub Flavieni.

Magistraţii municipali şi foştii deţinători de demnităţi locale, decurionii, continuă să reprezinte elita oraşelor anticetăţii, pe care o alcătuia Imperiul. Oraşele provinciale adoptă progresiv sistemul administrativ roman, dar beneficiază de o reală autonomie a gestionării lor, inclusiv financiare. Evergetismul a contribuit cu eficacitate la procesul de aculturaţie, de integrare în civilizaţia şi în mentalităţile romane.

în orice caz rândurile decurionilor se înnoiau necontenit şi rapid, chezăşuind o puternică mobilitate socială. In ultimă analiză, decurionii sunt căpeteniile oraşelor. In timpul Principatului asumat de Claudiu, în Africa de nord un oarecare Marcus Valerius Severus, fiul lui Bostar (nume punic), este edil, apoi sufet - demnitate punică supravieţuitoare - şi „cel dintâi flamen în municipiu", flamen primus in municipio. în acelaşi oraş, Volubilis, întâlnim pe Fabria Bira, fiica unei anumite Izelta (numele este de origine libiana), care fusese „cea dintâi sacerdotă în municipiul volubilitan", flaminica prima in municipio Volubilitano. La Khannussa actuală, în estul Algeriei, Marcus Vetidius Mustiolbus, fiul lui Mustus (ambele supranume sunt indigene romanizate), este desemnat ca flamen anual, flamen annuus (C.I.L., 8, 17167). Cum am mai remarcat, decurionii formează rezervorul alimentării cu noi membri a ordinului ecvestru şi câteodată a senatului. Totuşi, de asemenea cum am menţionat în capitolul precedent, în oraşe se dezvoltă o pătură de mijloc, alcătuită din artizani înstăriţi şi oameni de afaceri, chiar din unii proprietari funciari în zonele rurale aferente cetăţilor. Coloana vertebrală a acestei „clase de mijloc" o formează augustalii. Un fiu de libert augustal ajunge duumvir într-un oraş din Campania (I.L.S., 6296). Am constatat, tot în capitolul precedent, că unii liberţi puteau accede la decurionat. însă şi alte categorii de locuitori ai oraşelor, italice şi provinciale, decât liberţii nutresc grupul social al augustalilor: veterani, exponenţi ai profesiunilor liberale, comercianţi şi transportori, grefieri, haruspici, hangii, meşteşugari, de regulă relativ avuţi, însă uneori şi săraci. Se consemnează cazul lui Marcus Frontonius Emporus, transportor maritim în Oallia narboneză, patron al unor corporaţii şi augustal în mai multe cetăţi (C.I.L., 12, 982). Anumiţi augustali practică evergetismul. Ei se bucură de privilegiul de a participa la festinurile publice înaintea plebei.

Plebea orăşenească încorporează o diversitate a veniturilor şi a condiţiei materiale. Se menţionează plebei care aveau un venit anual, un cens, de 200.000 ori chiar de 300.000 de sesterţi. Mulţi plebei duc o existenţă dificilă, susţinută adesea de evergetism. Am semnalat că, la Roma, persistă o disjuncţie între plebeii cetăţeni romani şi cei de condiţie juridică peregrină. în Capitala Imperiului, plebea cetăţenească nu constituie un lumpenproletariat, ci reprezintă o categorie socială privilegiată. Dion Chrysostomul ori din Prusa reliefa că este necesar totuşi ca oamenii liberi să muncească cu braţele lor. El nota că în oraşe plebeii trebuiau să cumpere totul, în afară de apă. Reprobă pe nevoiaşii în goană după expediente, care încearcă să devină artizani de lux sau să se angajeze ca actori (D. Chr., 7, 103; 106; 11l-l26). Anumiţi plebei oferă o mână de lucru rentabilă industriei. Ei sunt lucrători salarizaţi şi mult mai eficienţi decât sclavii. Nu este însă înfloritoare condiţia plebeilor agricoli. Cu toate acestea munca în agricultură a oamenilor liberi este mai productivă decât cea a sclavilor. Am constatat deja expansiunea colonatului. Există şi datornici insolvabili, care îşi achită datoriile lucrând alături de sclavi şi de coloni pe marile latifundii din provincia Asia, din Egipt şi din Illyricum. în timpul Principatului claudian, un mare proprietar din insula grecească a Eubeei angajează un cetăţean liber al oraşului vecin, desigur salarizat, ca sâ se ocupe de turmele sale. Nu recurge la un sclav.

I uno Claudienii şi Flavienii

357

Lucrătorii liberi sezonieri suferă cumplit în perioadele anului când nu se desfăşoară munci agricole, încât uneori se transformă în tâlhari. Nici situaţia colonilor nu este totdeauna strălucită. Toţi ţăranii liberi depindeau de capriciile meteorologice ale meleagurilor mediteraneene. Ca să lupte împotriva secetei, ţăranii liberi se grupează într-un fel de „sindicate"; o inscripţie din Numidia ilustrează reguli foarte stricte în vederea repartizării echitabile a apelor provenite din irigaţii. O altă mărturie epigraficâ, descoperită în Tunisia actuală, denotă şi alte flagele care trebuiau combătute de ţărani: grindina, furtunile puternice, aproape ca nişte uragane, paraziţii viilor, livezilor de măslini şi loturilor cerealiere (Annee Epigraphique, 1984, nr. 933). împăraţii se străduiesc să ocrotească pe coloni împotriva abuzurilor unor conductores. O „lege", lex Manciana, din vremea lui Vespasian, statuează drepturile şi îndatoririle colonilor. în schimbul unei treimi din recolta şi anumitor zile de corvoadă, şase zile anual, pe fracţiunea din domeniu supusă exploatării directe de către latifundiar, ei dispun de o parcelă de pământ şi de casa adiacentă, cu dreptul de a le lăsa moştenire urmaşilor. Aveau însă obligaţia să nu întreprindă cultivarea lotului arendat mai mult de doi ani.

Secvenţa istorică a Mio-Claudienilor înregistrează apogeul economic, social şi politic al liberţilor. Spre deosebire de unii clienţi, de extracţie liberă, care preferau o existenţă relaxată, bazată pe distribuţiile frumentare, evergetism. şi darul zilnic al patronului, sportula, mulţi liberţi - desigur, nu toţi - se îmbogăţesc. Ei joacă un rol activ în viaţa economică a Romei şi a Italiei, în porturile şi oraşele îndreptate spre comerţ din Hispanii, Gallia narboneză şi în Lugdunum. Practică meserii diverse, dar îndeobşte înzestrate cu o conotaţie mercantilă. Se disting ca negustori, armatori, transportori, specialişti în import-export, bancheri, cămătari, arendaşi feluriţi pe domeniile imperiale - conductores, actores -, gestionari de fabrici, meseriaşi. Statutul şi mentalitatea lor sunt ilustrate de Satyricon-ul lui Petroniu, în special de cazul lui Trimalchio. Nu este imposibil ca devalorizarea denarului, din 64 d.C, să fi fost efectuată de Nero sub presiunea liberţilor oameni de afaceri, ostili preponderenţei economice a senatorilor. Fără îndoială liberţii trebuie să înfrunte dispreţul ascuns ori ostentativ al oamenilor liberi. Chiar militarii romani îi dispreţuiau. La rândul lor, liberţii se poartă uneori arogant cu oamenii liberi, inclusiv cu foştii lor stăpâni, prilejuind o dezbatere aprinsă în senat (Tac, An., 12, 53-54; Plin., Ep., 7, 29; 8, 6). Se străduiesc să ofere copiilor lor o educaţie aleasă şi o condiţie echivalentă celei a oamenilor liberi. De altfel, de la a doua generaţie îndeobşte se pierdeau vestigiile originii servile. Anumiţi liberţi sunt totuşi foarte competenţi, cultivaţi şi fideli Imperiului.

Un rol deosebit în viaţa politică îl joacă cel ce poate să se afişeze ca „libert al împăratului", libertus Augusti. începând din vremea lui Claudiu, liberţii care dirijează secretariatele-ministere ale principelui sunt atotputernici. Influenţa unora dintre ei nu este cu nimic inferioară celei exercitate de Vitellius-Tatăl. întreaga „clasă politică" romană se află la picioarele lor. Senatorii, chiar dacă în sinea lor îi dispreţuiesc, se umilesc, le solicită linguşitor favorurile. Pallas şi Narcissus poseda averi colosale. însuşi Seneca îşi adresează cererea de a i se pune capăt relegării sub forma unei consolaţii trimise libertului Polybius. Impactul politic al liberţilor subsistă sub Nero şi chiar sub Galba. Un reflux al influenţei politice a liberţilor survine în timpul Flavienilor. Scade şi puterea lor economică. Deşi liberţii lui Domiţian sunt încă foarte influenţi la curte. Pe de altă parte, dacă liberţii pierd, în favoarea cavalerilor, posturi politice foarte importante, sporeşte prezenţa lor în eşaloanele medii şi inferioare ale administraţiei imperiale. Chiar în

358