Istoria Romei

Viaţa cotidiană

Viaţa cotidiană a romanilor se mişcă, practic, între parametrii similari „secolului" lui August şi sfârşitului Republicii. Viaţa la Roma devine totuşi mai sigură chiar noaptea, pentru că există acum o poliţie a Oraşului. Se adaugă faptul că, la Roma, dispar cu desăvârşire procesele politice publice, ca şi orice dezbatere politică deschisă, întreprinsă în For. Ca oricare altă dictatură, Principatul suprimă libertatea. Nu există dictaturi sănătoase şi democraţii bolnave. Totuşi, în vremea scurtului Principat al lui Gaius-Caligula, când alegerea magistraţilor a revenit - temporar, din păcate - adunărilor populare, au mai emers competiţii electorale. începând de la Principatul lui Claudiu, asemenea confruntări electorale au dispărut. Adunările populare trebuiau doar să confirme alegerea magistraţilor, înfăptuită de către senat. Nu este însă mai puţin adevărat că, în oraşele Italiei şi ale provinciilor, competiţia electorală rămâne încă foarte agitată.

însă gustul pentru spectacole, jocuri, întreceri sportive, până la moartea unor concurenţi, se accentuează faţă de secvenţele istorice anterioare. Se potenţează de asemenea individualismul, căci din vechea solidaritate cetăţenească nu rămăsese decât foarte puţin. în schimb se dezvoltă sensibil alte solidarităţi limitate. Desigur, în primul rând, cele bazate pe relaţiile clientelare, care nu numai că nu regresează, ci se dezvoltă simţitor. Iar patronul tuturor romanilor este împăratul. Pe de altă parte, în condiţiile relaxării legăturilor cu Cetatea ori cu oraşele din care făceau parte, prosperă microsolidarităţi ori microunitâţi sociale de diverse tipuri. Mai vechiul fenomen asociativ cunoaşte o expansiune spectaculoasă. Unele asocieri se alcătuiesc spontan, fără o structurare riguroasă, pe când altele se configurează ca „sodalicii". Am arătat cât de vechi erau cercurile cultural-politice, înfloritoare în primul veac Î.C., ca şi în timpul lui August. Ele proliferează în secolul I d.C, îndeosebi sub Principatul lui Nero, dar şi în vremea Flavienilor.

360

Eugen Cizek

Referindu-se la gramaticul Remmius Palaemon, poetul Marţial îi „acorda" latitudinea de a scrie poeme pentru cercuri, circuli (2, 86, 11). Tacit va alude de asemenea la circuli din timpul Flavienilor şi va reliefa că, sub Tiberiu, opinia publică se manifestase frecvent „în banchete şi în cercuri", in conuiuiis et circulis (Agr., 43, 1; An., 3, 54, 1). Totodată viaţa socială, mai ales cotidiană, este profund marcată de proliferarea asociaţiilor spontane, ale celor ce frecventau aceeaşi bodegă sau ale celor ce locuiau acelaşi imobil de raport, insula. Locuitorii imobilului Balanianus aveau propria lor divinitate ocrotitoare, căreia îi adresau rugăciuni, şi se întruneau între ei cu regularitate (C.I.L., 6, 67). în oraşele Imperiului, în primul rând în cele de importanţă medie, anumite confrerii strângeau laolaltă grupuri electorale. Zidurile oraşului Pompei comportă inscripţii-afiş, scrise în negru ori în roşu, care ilustrează febra electorală a locuitorilor, puţin înaintea catastrofei din 79 d.C, care a distrus cetatea. Aceste inscripţii fac propagandă pentru anumiţi candidaţi, ale căror merite sunt glorificate: vor fi buni edili! Sunt blamaţi contracandidaţii, este reprobat absenteismul electoral. Candidaţii trebuie să achite o sumă-garanţie, summa honoraria. Ei promit generozităţi costisitoare, ca restaurări de monumente, ornamentarea oraşului etc. Dacă sunt aleşi, la inaugurarea mandatului oferă banchete decurionilor în funcţiune, precum şi corporaţiilor. Pentru plebea citadină adaugă distribuţii de untdelemn şi chiar gratificaţii, congiarii. Cetăţenii dintr-un oraş din Hispania tarraconeză onorează un procurator imperial care, din resurse proprii, restaurase zidurile oraşului şi o şosea, dăruise un teren în vederea ridicării de terme şi de statui ale zeilor Cupidon şi Venus, pentru ornamentarea teatrului. In plus, transferase oraşului zece milioane de sesterţi şi oferise un banchet public tuturor cetăţenilor. S-a calculat că el cheltuise pentru oraş între 15 şi 20 de milioane de sesterţi (C.I.L., 2, 3270 = I.L.S., 5513). De fapt.se recurge la o redistribuire parţială a averii ca instrument de prezervare a stabilităţii sociale. Adesea aceleaşi familii bogate monopolizează demnităţile locale. Pentru a ne întoarce la asociaţii, trebuie arătat că ele puteau reuni până la două sau trei sute de oameni. Intr-un segment din Africa proconsulară, toţi membrii unei asociaţii, locuind pe o rază de zece kilometri, sunt obligaţi să asiste la funeraliile unuia dintre ai lor (C.I.L., 8, 14683). Chiar şi în satele din Egipt emerg asociaţii profesionale, similare breslelor urbane. Se constată existenţa asociaţiilor de boari, tâmplari, ţesători. Asemenea asociaţii se întrunesc nu atât din motive economice, cât spre a celebra sărbătorile zeiţei Isis, ale lui Bacchus etc. La Roma, chiar şi publicanii constituie un fel de microunităţi sociale. Asociaţiile cele mai temeinic structurate sunt colegiile, collegia. Ca număr, membrii colegiilor fluctuau între o sută şi câteva mii de membri. Pe lângă vechile colegii sacerdotale, cum erau cele reprezentate de Capitolini sau de Mercuriales, continuă să se dezvolte cele ale anumitor meserii. Numai la Lugdunum s-au identificat şaptesprezece colegii (I.L.S., 7214; 4034; 7035 etc). La Ostia proliferau colegiile. De fapt, în timpul Imperiului, apar colegii în toate oraşele. Se formează chiar anumite colegii ai căror membri aparţineau altui oraş sau altor populaţii decât cele ale provinciilor şi cetăţilor unde se stabiliseră aceşti imigranţi. Ca, de pildă, ale orientalilor instalaţi în Dacia {CIL., 3, 860; 870; 1394). îndeobşte, sub Principat, colegiile funcţionau ca adevărate bresle. Aceste autentice „ghilde" sunt riguros structurate. Ele dispun de regulamente interioare de funcţionare, au drapele proprii, localuri specializate (scholae), trezorerii, unde se însumau cotizaţiile membrilor, adunări generale. Au conducători proprii, aleşi prin vot, celebrează sărbători specifice, posedă divinităţi proteguitoare. Pentru legalizarea unui colegiu este indispensabilă o hotărâre a senatului, care să-i recunoască utilitatea publică. Am semnalat, în capitolul precedent, acest fapt. Membrii colegiilor dobândesc un remarcabil prestigiu, pe care altfel nu l-ar fi putut câştiga.

IULIO Ct AUDIERII ŞI FLAVIENII

361

In calendarul oficial al oraşelor reperăm înscrise zilele de sărbătoare ale colegiilor, pe când membrii lor au dreptul la locuri rezervate în amfiteatrele municipale (C.I.L., 6, 10099; I.G.R., 4, 1414). Numele colegiilor sunt dăltuite în piatră, spre a imortaliza contribuţia lor la lucrările de interes obştesc. în timpul unei procesiuni, în onoarea vreunui zeu sau a principelui, flamurile colegiilor parcurg străzile oraşelor. Colegiile adoptă denumiri pompoase şi acordă titluri relevante demnitarilor proprii. Colegiile proliferează prin excelenţă în secvenţele istorice de mutaţii revelatoare ale vieţii politice şi ale climatului mental. Colegiile contribuie substanţial la alcătuirea anticetăţii şi acţionează de fapt ca succedanee ale Cetăţii, a cărei structură instituţională în fond o mimează²⁰.

Plăcerile, distracţiile oraşelor, îndeosebi ale Romei, comportă o expansiune şi o diversificare fără precedent. Romanii, care pierduseră, cum demonstra Iuvenal, puterea de a distribui imperium, fascele, legiunile, competenţele politice (10, v. 79), îşi focalizau interesul asupra spectacolelor, care implicau comuniune între împărat şi public, în mijlocul emoţiilojgenerate de diversele concursuri şi competiţii sportive ori artistice. Principatul a prilejuit o adevărată strategie a spectacolelor. Calendarul roman era împovărat de o proliferare a feluritelor spectacole şi concursuri. Existau 45 de „sărbători publice", feriae publicae, la care se adăugau 22 de zile festive adecvate împărţirii lunii în calende, none şi ide. Se remarcau de asemenea 60 de zile de jocuri publice, ludi solemnes, omologate la date fixe, la care trebuie adiţionate cele multiplicate de începutul Imperiului. S-a ajuns la totalul extravagant de 190 de zile festive în Roma imperială, adică la mai mult de jumătate din an. „Sărbătorile publice" erau corelate celebrărilor religioase foarte vechi, pendinte de origini pierdute în negura secvenţelor pro-toistorice.

Astfel aveau loc Lupercalia, în februarie, Parilia, Cerialia şi Vinalia, în aprilie, Vestalia şi Martalia, în iunie, Volcanalia, în august, Saturnalele, la sfârşitul lui decembrie, în perioada sărbătorilor noastre de Crăciun. Pe lângă diverse curse de cai sau de alergători şi aniversările accesului la Principat al cezarilor, existau, încă din vremea Republicii, cicluri de jocuri, ludi, mai sus menţionate. S-au adăugat ludi Victoriae Sullanae, pentru exaltarea lui Sulla, organizaţi între 27 octombrie şi 1 noiembrie, ludi Victoriae Caesaris, dedicaţi izbânzilor lui Iulius Caesar, desfăşuraţi între 20 şi 30 iulie, ludi Fortunae reducis, dedicaţi întoarcerii pacificatoare a lui August (în 11 î.C), organizaţi între 3 şi 12 octombrie. Aveau loc şi sărbătoriri ale lui Attis, sărbătorile latine. întreceri, agonuri diverse şi celebrări private. La obârşia sărbătorilor se afla religia şi ritualismul romanilor. Notabile erau întrecerile din circuri sau circenses. Preanantă era totodată pasiunea romanilor pentru spectacolele teatrale, în special pentru mimi şi atellane. Cel mai vast loc de spectacole era Marele Circ, situat la poalele Palatinului, către sud-vest. El a fost extins de Iulius Caesar, Claudiu, Nero şi Domiţian, care i-au sporit capacitatea de a primi spectatori. După 64 d.C, el putea găzdui 255.000 de spectatori. Existau şi alte circuri la Roma. Pe lângă cel mai vechi, ridicat în 221 î.C. de Gaius Flaminius Nepos, Gaius-Caliguta a inaugurat un altul în parcul Vaticanului. Domiţian a construit. în 86 d.C. un stadion menit concursurilor gimnice, Am semnalat că Pompei ridicase primul teatru permanent, început în 61 i.C. şi inaugurat în 55 Î.C. Iulius Caesar şi Gaius-Caligula amelioraseră construirea acestui teatru. Aceste teatre puteau primi 60.000 de spectatori. In sfârşit, locuitorii Romei aveau patima luptelor între gladiatori, care se desfăşurau în amfiteatre. Iniţial aceste lupte avuseseră loc în circuri. Primul amfiteatru permanent a fost, în 29 î.C, opera lui Gaius Statilius Taurus. Era situat în Câmpul lui

362