Piramida Cantemiristă



Yüklə 281.72 Kb.
səhifə1/7
tarix03.11.2017
ölçüsü281.72 Kb.
  1   2   3   4   5   6   7

foto_1965 03


GENERAL DE BRIGADĂ MIHAIL ȚĂPÂRLEA
FARMECUL NATURAL AL VIEŢII MILITARE

LAUDATIO

Lucrarea “Piramida Cantemiristă”, reprezintă o formă memorialistică unică în cultura românească, o călătorie în timp şi evenimente, ce relevă sensurile esenţiale ale vieţii ostăşeşti din perspectiva unicităţii fiecăruia dintre autori. Sunt înfăţişate experienţe personale, simpatii, antipatii, antinomiile şi sensurile esenţiale ale vieţii ostăşeşti trăită în cele mai diferite ipostaze. Scrierile semenilor mei generali constituie, prin ele însele, un corpus de experienţe personale. Ele ne relevă o viaţă autentică a celor ce au ales o carieră a demnităţii şi onoarei, ajungând, peste ani, în vârful piramidei militare. Remarcabil este faptul că memoriile poartă nimbul cantemirian, care a reprezentat pilonul de forţă al carierei noastre militare.

Lucrarea înmănuchiază mărturisiri vibrante ale unor personalităţi remarcabile şi, deopotrivă, ale unor temperamente lirice, chiar dacă s-au manifestat în rigorile aspre ale cadrului ostăşesc. Retrospectivele autobiografice, chiar de la o sumară lectură, permit identificarea unor bărbaţi puternici, cu o vulcanică forţă întelectuală şi acţională, adevărate repere pentru cei ce doresc să urmeze o carieră militară.

Este o datorie de conştiinţă să-mi exprim gratitudinea nemărginită pentru îniţiatorii proiectului “Piramida Cantemiristă”, respectiv eminentului profesor Constantin Giurginca, domnului col. Constantin Mocanu, comandantul Colegiului Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” şi, în special, domnului colonel Viorel Ciobanu, care cu nesfârşit altruism, cu devoţiune fără seamăn, au făcut posibilă apariţia aceastei lucrări unice în memorialistica militară. Ştiu câte întâlniri, câte discuţii, câte deplasări s-au efectuat, câte mii de apeluri telefonice au fost date pentru a convinge pe unii dintre noi să aşternă pe hârtie amintirile din perioada cantemiristă. Ştiu ce zbateri s-au produs, şi câte deligenţe au fost depuse pentru găsirea fondurilor necesare pentru apariţia acestui al doilea volum. De aceea, coordonatorii proiectului merită toate elogiile şi recunoştinţa noastră, a cantemiriştilor, dar şi ale cercetătorilor în domeniul istoriei ultimei jumătăţi a secolului XX şi a începutului secolului al XXI-lea. Sunt convins că, o dată cu trecerea timpului, lucrarea îşi va spori valoarea documentar-ştiinţifică, deoarece experienţele individuale împărtăşite au fost marcate de schimbări fundamentale de orânduire socială, de alianţe politico-militare, precum şi în filosofia şi structura armatei. Mai ales că mulţi dintre autori au fost vectori sau protagonişi ai acestor transformări.



Introspecţie cantemiristă în stil … eclectic
Acum, în miezul deplinei maturităţi, am deschis larg fereastra memoriei mele, care cuprinde nesfârşite şi neşterse amintiri din anii în care, cu o nedisimulată mândrie, purtam uniforma de cantemirist. De ceva timp, nu mai port uniforma cantemiristă, dar am viu în sufletul, în toată simţirea mea, în felul meu de a fi, stilul de viaţă care se ghidează, în liniile sale esenţiale, după spiritul cantemirist.

Mai întâi, am eliminat efemeridele din rândul numeroaselor întâmplări şi evenimente la care am asistat sau am fost actant. Apoi, am identificat un şuvoi neuitat de nădejdi, splendori, seninătăţi, deznădejdi şi sclipiri cantemiriste. De-a lungul timpului, ele s-au distilat şi purificat, în creuzetul sufletului meu. După îndepărtarea cortinei uitării, am regăsit toate trăirile mele semnificative de atunci, purificate şi ferecate în armura indestructibilă a timpului. În arcul timp, ele s-au transformat într-un tezaur memorialistic, care – acum răscolit –, rezonează, profund şi lăuntric, într-o sferă de puritate sufletească sublimă. Unicitatea şi fluiditatea lor sunt, şi acum – după patru decenii şi jumătate –, la fel de intense, fără să-şi piardă nimic din valoarea sau tensiunea lor afectivă. În substratul lor metafizic, sunt sintetizate întregul sens şi întreaga chintesenţă ale vieţii mele.

După o introspecţie selectivă, m-am oprit asupra celor mai preţioase dintre ele şi, mai ales, asupra celor ce se circumscriu sintagmei „spirtul cantemirist”, sintagmă ce reprezintă coloana vertebrală, esenţa definitorie a carierei şi existenţei mele. Am „extras” ceea ce a fost mai relevant pentru mine, dar şi ceea ce am apreciat a avea o încărcătură memorialistică, ce pote fi de folos celor ce urmează o carieră militară sau celor ce doresc să se documenteze în materie de „cantemirism”. M-am străduit să prezint faptele, impresiile şi trăirile mele, aşa cum le-am perceput în epocă, cu gândirea şi sufletul meu de atunci. Nu am încercat o risipire a subiectivităţii, nici împiedicarea curgerii şi fluidităţii amintirilor, care se contopesc într-un şuvoi de trăire lăuntrică. În redactare, am evitat folosirea unor criterii epistemologice, străduindu-mă să respect dezideratul goethian de a mă descrie, de a nara în şi din spiritul vremii de referinţă.

Analizând chestionarul, nu am suportat ideea că, aidoma unui examen, trebuie să răspund strict la întrebările pe care le cuprinde, deşi acestea, pe lângă problemele domeniale de conţinut, au şi o raţiune de ordonare cronologică. Eu nu am ţinut seama, stricto sensu, de întrebările din chestionar, deoarece am vrut ca, în scrierea mea, să evidenţiez unele episoade de viaţă, care să aibă nu numai o semnificaţie memorialistică, dar şi o anumită „savoare” pentru tinerii cantemirişti. Am socotit că ar fi mai fecundă o abordare, care să nu se bazeze pe un criteriu domenial sau cronologic. De aceea, în ordonarea lor nu am folosit aceste criterii, decât în mică măsură. Dar, recitind cele scrise, am consatat, nu fără surprindere, că am respectat criteriul eclectic de clasificare.


Mediul social, etnografic şi geografic natal
M-am născut la 16 nioiembrie 1949, pe meleaguri mehedinţene, în casa părintească din satul natal, Pădina Mică. Localitatea este situată în sectorul Pădina al Piemontului Bălăciţa, piemont ce reprezintă partea de sud-vest a Platformei Strehaia ce aparţine, din punct de vedere tectonic-structural, Podişului Getic, denumit şi “Capul de albie” al Bazinului Dacic. Practic, satul îşi are vatra în zona de îngemânare a părţii de Sud-Vest a Câmpiei Dunării cu podişul, având o altitudine în jurul a 200 m. Solul este de tip brun roşcat de pădure, fiind de valoare medie, propice culturilor cerealiere şi viţei de vie, precum şi pădurilor de salcâm, stejar, fag, carpen şi tei. Geografic, satul este situat la o depărtare de 12 km faţă de Vânju Mare, 45 de Drobeta Turnu Severin şi 77 faţă de Craiova. Locuitorii localităţilor vecine îl numesc şi “Ravu”, probabil de la primii săi locuitori care se numeau Răveanu. Şi acum, mai multe familii poartă acest nume.

Venirea mea pe lume în casa părintească a fost asistată de sora bunicii paterne, căreia, întotdeauna, m-am adresat, aşa cum era tradiţia zonei, cu apelativul “Moaşa Ioana”. Aşa era o practică ancestrală în cele mai multe sate ale Olteniei. Maternităţile erau la mare distanţă, salvările erau puţine, iar SMURD nici măcar nu exista în planurile…. guvernanţilor epocii. Gravidele năşteau acasă, asistate de femei mai în vârstă, numite moaşe, care, asemenea neonatologilor, acordau noilor născuţi şi primele îngrijiri. După “instituţia moşei”, urma cea “naşilor”. Naşii mei erau, amândoi, învăţători în sat. Se numeau Elena şi Goriţă Iliescu. Vârsta lor era apropiată de cea a bunicilor mei. Numele de botez era stabilit de naşi. Era un semn de respect faţă de ei. Eu am fost botezat cu numele Mihail, întrucât unul dintre fiii naşilor, student pe atunci, purta acest nume. Fratele meu mai mic, la botez, a primit numele de Goriţă, iar eu îl apelez Gore. Am crescut în casa bunicilor din partea tatălui. Bunica, Maria, mi-a îndrumat primii paşi. De aceea, îi spuneam “mamă”, iar mamei biologice i-am spus “mămică”. În mod corespunzător, bunicului i-am spus “tată”, iar tatălui “tăticu”.

În timpul copilăriei mele, satul nu era electrificat, iar locuitorii nu aveau aparate de radio. Mijloace de informare aveam foarte puţine. Un patefon marca “Master Voice”, a fost primul şi, multă vreme, singurul instrument media care mi-a “încântat” coplilăria, ascultând muzică populară, romanţe şi café-concert. Patefonul era singurul obiect cu care tăticu a venit din prizonierat. Muzica era redată de pe discuri de carbon, pe care noi le numeam „plăci". Apoi, am început să citesc ziarul la care era abonat tata, precum şi revistele “Luminiţa” şi “Arici Pogonici”. Publicaţiile respective mi-au lărgit, complementar şcolii, orizontul cunoaşterii.

Primele filme artistice le-am vizionat în biserica satului, în care, în naos, se instala un ecran din pânză albă pe care era proiectat filmul, cu care o „caravană cinematografică” venea cam o dată pe an. Biserica, din cauza ultimului război, nu avea altarul şi iconostasul amenajate. De asemenea, pereţii nu erau pictaţi. Din păcate, şi acum, biserica nu este terminată. Zidurile ei, după mai mult de 70 de ani de când a fost construită, s-au deteriorat foarte mult, iar refacerea este, din ce, în ce mai costisitoare. Puţinii şi vârstincii locuitori ai satului nu au mijloacele financiare necesare reconstruirii bisericii, iar guvernanţii nu sunt interesaţi de această situaţie.



Antecesorii mei şi dorinţa de a deveni ofiţer
Ion, bunicul meu patern, a luptat în primul razboi mondial, fiind împropietărit de regele Ferdinand cu suprafata de 3 ha de teren agricol. Îmi relata, încă de când aveam 5-6 ani, diferite episoade din războiul de reântregire şi, mai cu seamă, din bătălia celebră de Mărăşeşti. Tatăl meu, Constantin, la rându-i, a participat la cel de-al doilea război mondial. A plecat de acasă la 19 ani pentru a-şi satisface stagiul militar în cadrul Regimentului 4 Grăniceri, şi a revenit cu câteva luni înainte de a împlini 30 de ani dintr-un lagăr de prizonieri de război de la Moscova.

Evenimentele de la 23 august 1944, l-au prins în funcţia locţiitor al comandantului Pichetului de grăniceri de la Nădlac. Chiar din ziua următoare, armata germană a declanşat ostilităţile faţă de armata română. La 27 august, în urma unei lupte disproporţionate cu o subunitate germană, cei caţiva militari care, în acele momente, se găseau în pichetul de grăniceri, au fost luaţi prizonieri de război şi duşi într-o tabără din apropierea Vienei.

M-au impresionat foarte mult relatările sale despre prizonierat. De aceea, voi încerca o redare, cît mai fidelă, a unora dintre ele. La început, prizonierii, care aparţineu mai multor naţiuni, erau puşi să presteze diferite munci, menite să sprijine armata germană, care începuse, în ritm alert, să se retragă din România, datorită presiunii mari la care era supusă de trupele româneşti şi sovietice. Pe acest fond strategic al războiului, prizonierii, pe la sfârşitul lunii octombrie 1944, au fost abandonaţi de către germani. Administraţia şi forţele de pază ale lagărului, au părăsit acest loc de detenţie, lăsând porţile larg deschise. Prizonierilor li s-a recomandat să mergă în ce direcţie vor: spre Occident sau spre Răsărit către statele de provenienţă. După câteva minute de deliberare, tata a luat hotârârea de a se deplasa spre ţară, în intenţia de a se reintegra în armata română sau de a ajunge în satul natal, la părinţi. Alţi prizonieri, puţini la număr, s-au îndreptatat către Occident, nădăjduind o viaţă mai bună. Printre aceştia, spunea tata, se afla şi un consatean de-al său – “fratele lui Năică”.

Drumul catre ţară a fost parcurs pe jos. A reuşit să treacă, pe timp de noapte, linia frontului, prin intervalul dintre două mari unităţi sovietice aflate în ofensivă, şi a intrat pe teritoriul Romaniei. A trecut înot râul Mureş, având în spate valiza cu documentele şi puţinele lucruri personale. Norocul, de această dată, nu i-a mai surâs. A fost făcut, din nou, prizonier de război de o unitate din eşalonul doi al armatei roşii. Nu mai înţelegea nimic, armata sovietică era aliata armatei noastre, luptând cot la cot împotriva trupelor germane, iar militarii români erau făcuţi prizonieri. Fiind, de acum, „prizonier la ruşi”, a fost trimis în Polonia, unde toţi cei ce aveau un statut asemănător au fost organizaţi pe detaşamente.

În scurt timp, coloanele de prizonieri au început deplasarea spre Uniunea Sovietică. Deplasarea prizonierilor români, din ţară şi până în lagăr, s-a efectuat prin „marş forţat”, care a durat aproape 2 luni. Hrana pe care o primeau prizonierii mărşăluitori era ca şi inexistentă. În timpul haltelor, se preocupau să găsească rădăcini comestibile ale unor plante sau, chiar, insecte. De cele mai multe ori, apa pe care o consumau provenea din râuri, pârăie sau din bălţile rezultate în urma ploilor. Deşi era însetat, avea grijă să nu bea, deodată, o catitate mare de apă, pentru a nu fi şocat. Rareori, se consuma apa din fântâni, deoarece cele mai multe dintre ele erau, după metode de luptă ancestrale, „otrăvite”. Îmbolnăvirile au fost deosebit de fecvente, şi mulţi îşi pierdeau viaţa, din caza epuizării sau a dezinteriei, mai ales. Cei ce nu mai puteau continua drumul, erau abandonaţi sau, în anumite cazuri, împuşcaţi. Tatăl meu credea că, aproape jumătate dintre prizonieri, au murit pe tmpul deplasării. Pentru a face faţă efortului extraordinar de intens la care erau supuşi, a abandonat raniţa şi echipamentul pe care le avea asupra sa. Mai mult, bocancii deveniseră inutilizabili, fapt penru care i-a aruncat, continuând marşul desculţ. A păstrat asupra sa doar documentele personale.

Spre sfârşitul anului, au ajuns la destinaţie: un lagăr de prizonieri de război de lângă Moscova. Deşi munceau în construcţii cam 12 ore pe zi, viaţa în lagăr era mai uşoară, deoarece se hrăneau, cel mai adesea, cu pâine şi ceai. Uneori, li se oferea şi un terci, ce era rezultanta amestecului dintre pâine şi o supă de legume. Supa putea fi de linte, varză şi, uneori, fasole. Ulterior prizonieratului, tatăl meu, niciodată, nu a mai băut ceai, spunând că „ ...în lagăr, am băut toată cantitaea de ceai ce mi s-a cuvenit pe timpul întregii mele vieţi”. Fără să aibă vre-o zi liberă, munceau cam 12 ore pe zi la construirea unor locuinţe sau la reconstruirea clădirilor afectate de bombardamente. Aşa au trecut patru ani şi jumătate. Era mâhnit că guvernul român nu s-a preocupat, aşa cum au făcut alte guverne – şi mi-l dădea exemplu pe cel japonez –, de soarta cetăţenilor săi captivi Uniunii Sovietice. Prizonieratul fiind, în opinia sa, cvasiinterminabil. Prizonierii japonezi, au părasit lagărul cu 2-3 ani mai înaintea celor români. Bunica Maria îmi povestea că, în acest timp, trăia momente cumplite. De tatăl meu nu ştia nimic, deoarece era considerat „dispărut în campania 1941, în luptele de la 27 august 1944 ale R.4 Grăniceri”. Părinţii tatălui meu, potrivit legislaţiei epocii, au primit un „Titlu de pensie”. Abia la sfârşitul anului 1946, s-a primit o telegramă de la Uniunea Societăţilor de Cruce Roşie din URSS, Filiala oraşului Moskova, prin care, în numele prizonierului Ţăpârlea I. Constantin, bunicii erau înştinţaţi că „Sunt sănătos, n’aveţi grijă de mine, o duc bine. Sper că, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând, ne vom vedea”. Adresa de expediere era codificată: MO 60/41, fără să se menţioneze Lagărul de prizonieri de război de la Moscova. ”Curândul”, invocat în telegramă, s-a „întins” pe parcursul a doi ani şi 3 luni. Mai târziu, când eram cantemirist, cercetând arhiva familiei, am găsit telegrama respectivă de care tata nu ştia nimic. S-a emoţionat, retrăind unele momente din lagăr şi relându-mi cum reuşau, cu sprijinul populaţiei locale, să-şi îmbunătăţească hrana zilnică. Al doilea dintre cei trei fii ai lor, Gavrilă, a murit, în vara anului 1944, de tuberculoză, când abia împlinise vârsta de 21 ani, şi era un eminent sublocotenent al armatei române. Cel de-al treilea fiu, Vasile, adolescent fiind, era „copil de trupă” şi nu ştiau prea multe nici despre el. Ulterior, a devenit un bun poliţist la Poliţia Capitalei.

Întoarcerea intempestivă din lagăr a tatălui meu, a fost o mare bucurie pentru familie. Călătoria de la Moscova până la Bucureşti, care a durat 2 săptămâni, s-a făcut cu trenul, în vagoane destinate transportului de animale – denumite în epocă „bou-vagon” – sau, uneori, pe acoperişul acestora. Iată, cum tânărul recrut, care abia ieşise din adolescenţă, acum, întors acasă, era un bărbat călit, în vârstă de aproape 29 de ani. Nu avea prea multe obiecte personale. În câteva săptămâni de la întoarcere, în plină iarnă a anului 1949, s-a căsătorit, cu Mareta, o tânără din acelaşi sat, care, la plecarea sa în armată, era elevă în şcoala primară.


Primii paşi în conturarea personalităţii

În satul natal am urmat clasele primare. Şcoala primară funcţiona într-o clădire cu arhitectură frumoasă, rechiziţionată de la Ion Ghiţulescu, care era cel mai de „vază” locuitor al satului. În şcoală, noi învăţam în „clase paralele”. Clasa I cu clasa a III-a, şi a II-a cu a IV-a, desfăşurau orele, simultan, în aceeaşi sală de clasă. Atunci când elevii clasei mai mici erau ascultaţi, cei mai mari efectuau teme, şi invers. De multe ori, eu eram atent şi la lecţiile clasei mai mari.

Îmi amintesc, cu mult respect, de primul învăţător, care era şi naşul meu, Goriţă Iliescu, aflat la o vârstă venerabilă. În clasa I, el a fost cel care m-a învăţat să citesc şi să scriu. Apoi, în clasa a IV-a, am avut învăţător pe Ion Şotălă, dascăl tânăr, dinamic şi bine pregătit. Reţineam cam tot ceea ce ne spunea la ore. Temele, de cele mai multe ori, le făcem tot la şcoală, cu o oră înainte de începerea cursurilor. Cu toate acestea, am fost premiant, iar la una dintre serbările de şfârşit de an, învăţătorul a afirmat că acordă premiul întâi elevului „care ştie aproape cât mine”. Am fost plăcut surprins să aflu că acela eram tocmai eu. Evident, tata era mulţumit de prestaţia mea şcolară. Pe cale de consecinţă, nu a intervenit decât de puţine ori în activitatea mea de şcolar, şi atunci doar pentru a mă sfătuii.

Gimnaziul l-am urmat în satul vecin, Pădina Mare, care era reşedinţa de comună. Deplasarea de la casă la şcoală o făcem pe jos, îndiferent de condiţiile meteo. Pentru a ajunge la orele didactice, foloseam drumuri de exploatare şi poteci pentru traversarea a două dealuri. Lungimea traseului ce, zilnic, dus-întors, trebuia parcurs era de 4 kilometri numai într-un sens. Deplasarea o făceam indiferent de condiţiile meteo. În fruntea copiilor, care mergeau în şir indian, era, întotdeauna, admirabila şi exigenta profesoară de română, Elena(Nuţi) Ghiţulescu, fiica propietarului clădirii în care funcţiona şcoala primară. De la Elena Ghiţulescu, cei mai mulţi dintre noi, am învăţat să vorbim corect limba română, accentuând, întotdeauna, pe cunoaşterea şi respectarea regulilor gramaticale. Atunci, am început să descifrez sensurile polisemantice ale cuvintelor. Limbajul pe care-l foloseam nu se încadra, aproape de loc, idiomului „oltenesc”, şi se apropia mult de limba literară. Ceea ce am învăţat atunci, nu am uitat nici-o dată, fapt ce m-a ajutat mult pe timpul anilor de studii şi în carieră. De aceea, şi acum, după aproape 5 decenii, îi sunt recunoscător distinsei mele profesoare. Secretele matematicii le-am asimilat de la venerabilul profesor Ion Miulescu, iar tainele naturii de la diriginta mea, doamna Ghidel Florica.

Deseori, îmi revine în memorie situaţia economică dificilă a celor mai mulţi oameni, înclusiv a părinţilor mei, care, deşi munceau din greu cele 5 ha de pământ, pe care le aveau, nu dispuneau de mijloace de existenţă suficiente. Lucrările agricole se efectuau cu mijloace rudimentare. Ineficientele utilaje agricole erau folosite cu ajutorul animalelor. Cea mai dificilă operaţiune, mi se părea a fi, seceratul, care se efectua manual, indiferent de temperatura aerului, de cele mai multe ori, caniculară. Doar, la „amiază” se lua o pauză de masa şi de odihnă. Locul ales era la umbra unui pom. Secerele folosite erau ascuţinte înaintea începerii fiecărei zile de seceriş, în scopul tăierii mai facile a tulpinelor de grâu. Mănunchiurile de grâu erau legate în snopuri, care erau transportate, apoi, la „arie” unde urmau să fie aşezate în „stog”, care aveau o formă poliedrică, ce se termina printr-un vărf piramidal sau conic. Aria era locul special amenajat unde se treierau cerealele. Treieratul era efectuat cu ajutorul forţei mecanice dezvoltată de un motor denumit „vapor”, ce funcţiona cu aburi, asemenea locomotivelor vremii. Acesta avea o roată volantă de mari dimensiuni, ce, prin intemediul unei curele, antrena maşina de treierat, denumită „batoză”. Rolul acesteia era acela de a asigura desfacerea boabelor din spice. Grâul, astfel rezultat, era colectat în saci. Ca produse secundare, rezultau paiele, care erau aşezate în „căpiţe”, pleava şi mult, foarte mult praf. Ulterior, paiele erau transportate în gospodării pentru a servi la hrana şi îngrijirea animalelor, în timp ce pleava nu avea nici un fel de valoare.

Am fost impresionat şi profund marcat de un episod. Era vremea „cotelor”. Adică, o parte importantă din ceea ce produceau agricultorii, era preluată de către stat. Pământul se lucra rudimentar cu ajutorul animalelor. De multe ori era secetă şi, astfel, recoltele erau mici. Cu toate acestea, cotele trebuiau livrate statului. În caz de nelivrare, veneau perceptorii şi goleau cu forţa hambarele. Familii întregi nu mai aveau mijloace de subzistenţă, fiind autarhice, doar în sensul că tot ceea ce produceau consumau. Cred că avem 4 ani când am asistat, plângând, la un asemenea act de forţă petrecut în gospodăria noastră. Evident, plânsul meu nu a impresionat pe nimeni, iar perceptorii au purces la „executarea silită”. Îmi amintesc de faptul că părinţii îmi cumpărau încălţăminte şi imbrăcăminte doar de două ori pe an: la Sfintele Sărbători de Paşte sau la începutul noului an de învăţămînt.


Demnele şi onorantele „furci... cantemiriene”
Iată cum, antecesorii mei, au fost slujitori ai Ţării, în uniforma de culoarea imaşului. Din povestirile lor, a rezultat că armata a fost, întotdeauna, în slujba ţării, iar profesia militară, deşi are multe greutăţi şi riscuri, este nespus de frumoasă. Aşa a încolţit în conşiinta mea ideea de a deveni militar. Era, deci, un vis „secret” din copilărie, care a fost alimentat şi de profesorul de geografie din gimnaziu, Ion Dumbrăveanu, care abia se întorsese la catedra de geografie din satul său natal, după ce efectuarea stagiului militar şi obţinerea calităţii de ofiţer în rezervă. Eminentul dascăl ce, peste ani, avea să devină şeful Inspectoratului Şcolar al judeţului Mehedinţi, ne povestea nouă, elevilor, episoade din viaţa de militar. Vorbea cu elocinţă despre situaţiile deosebite prin care a trecut pe timpul aplicaţiilor şi al exerciţiilor tactice organizate de regimentul în care se instruia, despre diferitele întâmplări – unele cu iz de aventură – la care a participat, spiritul de cooperare şi întrajutorare al militarilor şi despre prestigiul social al cadrelor militare.

Ulterior, ideea de a deveni, şi eu, militar, mi-a incolţit. Aşteptam momentul potrivit pentru a-mi încerca forţele la un liceu militar. Am fost decepţionat când, la terminarea gimaziului, am aflat că pot urma cursurile unui liceu militar, doar începând cu clasa a X-a, respectiv, anul al treilea de liceu. Aşa că, fără nici un fel de pregătire prealabilă, m-am înscris la cel mai prestigios liceu din Turnu Severin, care, în acei ani, se numea Şcoala Medie Mixtă nr-1, respectiv Liceul „Traian”. Concurenţa era mare, cam patru candidaţi pe un loc. Şi am fost fericit când am vazut că numele meu nu este înscris pe lista .... respinşilor, pe care am consultat-o prima dată, deoarece în faţa listelor de admisi, era foarte multă animaţie. Mai era încă un avantaj. Pe listele celor respinşi, deşi erau foarte lungi, mă puteam idetifica uşor, deoarece erau întocmite în ordine alfabetică. Era o zi călduroasă, iar eu mi-am scos sandalele din picioare şi, desculţ fiind, am alergat cât am putut de repede, pe asfaltul încins, la sora mamei, Voichiţa, căreia i-am comunicat veste cea bună. Şi acum, după mulţi ani, îi port o recunoştinţă nemarginită. Tanti Chiţa-aşa cum o numeam –, a avut grijă de de mine, fiind de mare ajutor părinţilor mei. Timp de 2 ani, am locuit, în camera pe care mătuşa mea o avea cu chirie pe Calea Traian – Strada mare, cum îi spuneau severinenii.

Erau vremuri grele. Pâinea se vindea pe cartelă. Eu avem ca îndatorire să stau la cozile interminabile pentru a cumpăra „pâinea neagră”, deoarece cea „semialbă” sau cea albă erau mai scumpe, preţul fiind aproape dublu. Trei clase au fost „mutate” de la Liceul Traian la Liceul Teoretic nr. 3 din oraş, deoarece clădirea acestuia era nouă, şi erau spaţii de învăţământ neocupate. Aveam rezultate mulţumitoare la învăţătură, situându-mă în prima jumătate a clasei.

Aici, cu o lună înaintea sfârşitului clasei a IX-a, un căpitan de la Comisariatul Militar al raionului Turnu Severin, a avut o întâlnire cu o parte dintre băieţi, care ar dori să urmeze o carieră militară. Ne-a prezentat modul în care, având asentimetul părinţilor, putem să ne înscriem la concursul de admitere pentru Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza. Am acţionat rapid. Eu am întocmit „autobiografia” tatălui. Am înserat şi faptul că a fost prizonier la sovietici. Mulţi dintre cei înscrişi „picau la dosar”, ca urmare a activităţii părinţilor lor. Erau vremuri în care „lupta de clasă” era pilonul construcţiei politice şi sociale a ţării. Am avut, permanent, o teamă de faptul că, din acest considerent, dosarul poate fi respins. Nici nu le-am spus părinţilor de intenţia şi visul meu de a urma o carieră militară.

La puţin timp după terminarea anului şcolar, am efectuat deplasarea la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, în vederea susţinerii examenului de admitere. Cred că, din regiunea Oltenia, am fost peste 200 de candidaţi. Sub conducerea ofiţerilor şi subofiţerilor de la comisariatele militare, de la gară la Liceul Militar, ne-am deplasat în formaţie de 6 coloane şi, probabil, 40 de rânduri. Aici am fost întâmpinaţi şi „luaţi în primire” de energicul căpitan Alexandru Vlădescu, care, în timp scurt, ne-a organizat pe plutoane. Toţi candidaţii olteni formau o companie. Cazarea s-a efectuat în sala de sport a liceului, iar noi dormeam pe saltele aşezate pe podea. Hrănirea se făcea în „sala cu mese”, pe serii. Concuram mai mult de patru candidaţi pe un loc.

După probele sportive, care erau eliminatorii, au început să plece cei nu treceau baremele stabilite. Alţii au plecat după testele psihologice şi după examenul medical. Examenul de cunoştinţe s-a susţinut la patru discipline (limba şi literatura română; matematică; fizică şi chimie). La primele două discipline, examenul era scris şi oral, iar la celelalte numai oral. Cei ce nu aveau „note de trecere” la lucrarea scrisă, de asemenea, părăseau competiţia. Pe timpul „careului”, care se făcea atât dimineaţa, cât şi seara, erau nominalizaţi colegii care trebuiau să părăsească examenul. Careul devenea, astfel, din ce în ce, mai mic. În final, am fost fericit, când dl căpitan Vlădescu, mi-a citit numele printre cei ce erau admişi. Am primit ordin de serviciu şi foi de drum pentru a mă prezenta pe 12 septembrie 1965 la liceu.

M-am întors, în satul natal, la părinţi, şi le-am spus că voi urma o carieră militară. Am făcut acest lucru, după ce am venit „victorios” de la examen. Dacă aş fi cerut, a priori, consimţământul părinţilor, cred că mama ar fi avut unele rezerve să devin militar, spre deosebire de tata care ar fi susţinut intenţia mea. Eu eram foarte mândru că, trecând peste multe încercări, deveneam cantemirist. A fost o vacanţă scurtă, dar frumoasă, petrecută în Bucureşti, la fratele tatei, Vasile, şi în mediul rustic în care m-am născut.




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə