Piramida Cantemiristă



Yüklə 281,72 Kb.
səhifə2/7
tarix03.11.2017
ölçüsü281,72 Kb.
#29067
1   2   3   4   5   6   7

Boboc cantemirist
Am avut emoţia debutului în viaţa militară, o dată cu repartizarea noastră pe clase şi echiparea în ţinuta de instrucţie de culoare kaki. Impactul cu statutul de „boboc”a fost destul de dur. Am început învăţarea primelor noţiuni din regulamentul serviciului interior, regulamentul de front şi cel al disciplinei militare. Totodată, am învăţat poziţia „drepţi” şi acordarea salutului militar. Clasele A-F, constituiau prima companie comandată de dl. căpitan Aurel Dominde, ofiţer care, atunci, a reprezentat cel mai concludent exemplu personal pentru noi. Era un model de comportament din toate pnctele de vedere: uman; militar; moral; fizic; ţinută; comunicaţional. Căpitanul Ioan Cherpec şi locotenentul major Florian Lache îl secondau cu brio în activitaea de educare militară generală a elevilor din compania noastră. Căpitanul Cherpec purta o ţinută impecabilă cu nasturi strălucitori la vestoane, care, probabil, erau auriţi. Nasturii noştri trebuiau să fie, de asemenea, lucioşi. Pentru aceasta, îi lustruiam aproape zilnic, deoarece se oxidau rapid, sau „cocleau”, cum spuneau comandanţii noştri. Pentru ca, la inspecţia de dimineaţă, să nu avem nasturi „cocliţi” şi, pe cale de consecinţă, să nu fim atenţionaţi sau chiar pedepsiţi, noi ne lustruiam nasturii cu periuţa şi pasta de ...dinţi. Era procedeul cel mai la îndemână. Uneori, operaţiunea se făcea, mai uşor, cu „Luceol”, o pastă dezoxidantă, pe care o procuram destul de anevoios din comerţ.

O parte dintre colegii noştri, nu s-a putut acomoda cu rigorile vieţii de elev la liceul militar. Pe cale de consecinţă, au decis să ne părăsească. Locul lor era ocupat, după puţin timp, de cei care erau reuşiţi „sub linie”. Clasele aveau, fiecare, câte 36 de elevi. Eu eram în clasa a X-a F. Cam trei sferturi dintre noi proveneau din mediul rural. Explicaţia constă în aceea că viaţa în mediul rural era destul de incomfortabilă şi cu multe vicisitudini, stare ce le conferea acestor copii de ţărani posibilitatea adaptării mai facile la normele ostăşeşti, la rigorile şi sacrificiile pe care le incumbă cariera militară. Şi nu în ultimul rând, cei mai mulţi dintre părinţii noştri, nu aveau suficienţi bani pentru a-şi întreţine copiii la alte şcoli. Cred că, şi acum, elevii Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, preponderent, provin din familii cu venituri mici sau extrem de mici. Cei ce au mulţi bani, nu-şi „sacrifică” odraslele la colegiile militare, le trimit să studieze în străinătate sau la licee de „fiţe” din ţară. Treptat, am început să ne cunoştem şi, după criterii numai de noi ştiute, să ne împrietenim, devenind, în câteva luni, un grup ostăşesc coerent, ai cărui membri răspundeau, individual sau „in corpore”, nenumăratelor solicitări legate, în primul rand, de învăţământ, disciplină şi autoadministrare. Nu am avut momente de recul, ci numai unele episoade mai dificile, dar pe care le-am depăşit.


Program cantemirist
Programul zilnic cuprindea: gimnastica de înviorare; activităţi administrative; igiena personală; deplasarea la sala de mese şi micul dejun; înspecţia de dimineaţă; 6 ore de învăţămănt, cu o pauză mare de 20 de minute după primele 3 ore; gustare pe timpul pauzei mari; dejun; odihnă; sport sau activităţi recreative, timp de 2 ore; studiu obligatoriu, pe parcursul a 4 ore; cina; apelul de seară; igienă personală şi binemeritata odihnă de noapte(8 ore). Stingerea era dată, tot prin difuzoare, difuzându-se melodia Silance, interpretată la trompetă de Tino Rossi. Lumina electrică era, imediat, stinsă, iar elevul de serviciu şi plantonul urmăreau ca toţi elevii să fie în pat, pentru odihna de noapte.

Studiul era dirijat de un elev autoritar din an mai mare. Erau profesori de serviciu la cabinetele de specialitate, iar noi puteam să solicităm consultaţii. În ultima oră de studiu, aveam permisiunea de a merge la bibliotecă sau în sala de lectură, unde, de regulă, studiam bibliografia recomandată sau citeam lucrările, revistele şi ziarele care ne interesau. Aşa se explică nivelul înalt de pregătire al cantemiriştilor.

Noi nu aveam femei de serviciu, iar întreţinerea sectoarelor o făceam singuri. Fiecare elev avea responsabilităţi precise. Eu răspundeam de curăţenia din sala de clasă. Sâmbăta după amiază, aveam program administrativ. Trebuia să raşchetez, împreună cu alţi doi colegi, parchetul. Operaţiunea era deosebit de grea, deoarece raşchetam parchetul cu ajutorul unor cioburi de sticlă, găsite prin curtea sau grădina liceului. După raşchetare, ştergeam parchetul cu petrosim iar, apoi, îl ceruiam şi îl lustruiam cu ajutorul unor cârpe. Tot atunci, în pauzele programului administrativ, am învăţat să joc tenis de masă, folosid podiumul pe care se afla catedra profesorilor. În locul paletelor de tenis, utilizam, cu destul succes, un manual-cred că era cel de geologie-, care avea coperţile cartonate. Pe holul etajului la care aveam sala de clasă, era instalată doar o masă de tenis, şi era foarte greu să prinzi „rând”. De aceea, foloseam şi noi ce aveam mai la îndemână pentru a juca tenis de masă.

La sfârşitul clasei a X-a, vacanţa a fost doar de o lună, deoarece am fost selectionat pentru „blocul de defilare” al Liceului pentru a participa parada militară, ce urma să se desfăşoare la Bucureşti, cu ocazia zilei de 23 august 1966. Antrenamentul a fost foarte intens, desfăşurându-se în Breaza şi în cazarma unui regiment mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Atunci, ne-am desăvârşit deprinderile la instrucţia de front. Blocul nostru de defilare deschidea parada militară. Publicul ne aplauda, deoarece eram cei mai tineri militari, perfect aliniaţi, îmbrăcaţi în frumoasa uniformă de liceean militar, compusă din şapcă şi veston deschis la gât de culoare albă, cravată neagră, pantalonul albastru cu lampas roşu şi pantofi negri. Pentru noi era o activitate impresionantă. Ca o recompensă, câţiva colegi – printre care mă enumăram şi eu –, am fost trimişi la mare, în cazarma de la Capul Midia. Era prima dată când vedeam marea. Condiţiile de cazare şi igienă, precum şi calitatea hranei, erau de nivel trupă, evident sub standardul liceului militar. Eram atent supravegheaţi de comandanţii, care ne însoţeau. Intram în apă cu grupa din care făceam parte, şi tot în „formaţie” făceam plajă. Erau măsuri asiguratorii pentru a evita unele accidente. O indigestie, m-a determinat să plec mai devreme. Eram mulţumit că am văzut prima dată marea.


Dascăli şi colegi de excepţie
Aveam coleg de clasă pe cel mai înalt elev din liceu, Florian Constantin, care, după ce a abandonat cariera militară, a devenit unul dintre cei mai buni rugbişti ai naţionalei României. Reprezenta „reperul” nostru pentru toate activităţile ce presupuneau adunarea clasei sau delasarea acesteia. Admirabil coleg, cu simţ nativ al umorului, non aporic şi non conflictual, emana în prejma lui echilibru şi multă pozitivitate. Faptul că el- „turnul de control al liceului”-, era în clasa noastră ne crea şi un inconvenient. În situaţiile în care noi nesocoteam anumite reguli sau norme interne, profesorii sau ofiţerii de serviciu decelau imediat faptul că elevii de la „F” au făcut ceva. Ulterior, când, în mod voit, trebuia să facem anumite neconformităţi, îi sugeram colegului nostru să nu participe sau, pentru a induce în eroare, să meargă cu colegii din altă clasă. Florian este, acum, un important politician şi om de afaceri constănţean. Participă şi, uneori, organizează, evident pe Litoral, întâlnirile noastre anuale, punându-ne, cu generozitate, la dispoziţie toată logistica necesară.

Ştefan Toporan, cel mai bun dintre noi la învăţătură, era şeful de clasă. Funcţie pe cât de ingrată, pe atât de importantă în structura militară. El era un factor de echilibru şi de atenuare a inerentelor tensiuni ce apăreau în relaţiile intra sau inter grup. Şi astăzi, la 45 de ani de la absolvirea liceului, el este tot „şeful nostru de clasă”. Ţine evidenţele la zi ale tuturor colegilor şi ne „convoacă”, cel puţin o dată pe an, la o întâlnire colegială, la care participă cam două treimi dintre cei 33 de colegi, întrucât firul vieţii s-a întrerupt pentru trei dintre ei. La unele întâlniri, participă şi soţiile noastre. Revederile sunt tonifiante pentru noi toţi, ele reprezintă o expresie şi o consecinţă a spiritului cantemirist. Remarcabil, şi poate unic, este faptul că, din cei 36 de colegi de clasă de la „F”, 5 au ajuns generali ai armatei noastre: Gheorghe Borugă, Ciurea Ion, Gheorghe(Gică) Nicolaescu, Nicolae Popescu(Nae) şi subsemnatul. Este o performanţă notabilă nu numai a noastră, dar şi a profesorilor noştri. Relev şi faptul că toţi colegii mei au ajuns comandanţi, profesori sau specialişti militari de mare clasă în structuri ale armatei sau ale sistemului naţional de securitate. Întâlnirile noastre, atât în timpul actvităţii, cât mai ales acum, sunt pentru noi toţi reconfortante psihic şi afectiv. Enumăr, în mod aleatoriu, şi nu după criterii de simpatie: Caius Popescu; Toma Avrămuţă; Nicolae Popescu; Ion Mareşi; Adrian Teodorescu; Dan Pârvulescu; Toma Gelu; Ion Onescu; Vasile Ivanof; Constantin Vieraşu; Gheorghe Dulgheroiu; Marian Ionescu, Gheorghe Ştefan; Nicolae Ichim; Mihai Predescu; Dumitru Pârlogea; Constantin Ionaşcu; Dumitru Marin; Virgil Diaconu; Virgil Pănescu; Ioan Oprean; Matei Dumitru; Nicolae Fefea. De la celelalte clase, păstrez relaţii de prietenie cu Vasile Băeţelu, Didoiu Ion, Emanoil Cucu, Nicolae Zaharia, Rizea Ion, care a fost şef de promoţie în liceul militar. De asemenea, am conlucrat cu mulţi colegi cantemirişti din promoţii diferite.

Aveam profesori minunaţi, cu o pregătire temeincă, exigenţi şi, în acelaşi timp, apropiaţi de noi. Cel mai important dascăl pentru noi era diriginta clasei, profesoara de chimie Alexandrina Pietrăreanu. Noi am apreciat mult pe toţi profesorii pentru pregătirea lor, pentru modul corect în care eram evaluaţi. Nu am aflat, pe timpul liceului, de intervenţii care să favorizeze pe unul sau altul dintre noi, sau de „atenţii” către cadrele didactice şi comandanţi. Nu erau „pilele”. Funcţionau criterii şiinţifice şi morale de apreciere. De aceea, şi acum, îmi amintesc cu multă consideraţie de dascălii mei. Fără a face comentarii, doresc să enumăr pe cei al căror nume îmi vine, în timp ce scriu, în memorie: Sofia Costaş, română; Alexandru Babov, limba rusă; Benedek Roland şi Ligia Popescu, limba franceză; Stanca Spânu, geografie; Felicia Marin, matematică; lt. Col. Constantin Ungureanu, educaţie fizică şi sport; Ştefan Marinescu, biologie etc.
Spiritul cantemirist şi cântecul ostăşesc

Lt. Col Dumitrache Butoi, profesor cu atitudini, concepţii de viaţă şi comportamente alese, ne-a iniţiat în tainele muzicii, prezentându-ne diferitele genuri de creaţie muzicală. Cu mult entuziasm, ne vorbea despre operă, care – în viziunea sa – reprezintă un moment apoteotic al creaţiei în muzică şi în arta interpretativă. Pledoaria sa pentru operă m-a impresionat, provocându-mi, a priori, disponibilitatea de a urmări spectacole de operă. După primele opere vizionate, deşi la început mi se păreau „grele”, am dobândit o apetenţă, şi acum neasfinţită, pentru spectacolele muzicale de acest gen. O parte importantă, a educaţiei noastre ostăşeşti o reprezenta şi învăţarea de cîntece patriotice şi ostăşeşti. Ele ne însufleţeau în deplasările noastre în cazarmă, care se făceau în formaţie. Erau două modalităţi de deplasare: “cu cântec” sau în “pas alergător”. Noi optam, de cele mai multe ori, pentru prima variantă. Subofiţerii din fanfara Liceului ne învăţau aceste marşuri, evident pa baza celor stabilite de profesorul nostru de muzică. Remacabil era faptul că noi învăţam cîntece ce aparţineau, cu precădere, creaţiei muzicale naţionale, dar și universale. Dintre acestea, îmi amintesc Marşul Gloriei din opera verdiana Aida, pe care, şi acum, îl fredonez, chiar şi atunci cînd vizionez spectacolul operei respective. Melodia şi versurile sunt nemuritoare:

Cântaţi Gloria ţării, azi e sărbătoare!

De departe vin bravi eroi, ce au învins pe duşmani

Lăsaţi câtecul vostru tot mai sus să zboare

Iar în calea lor presăraţi, cu avânt, flori şi élan.


Sâgele şi-au vărsat

Patria au salvat

Visul de mult dorit

Azi e implinit…


Constrângeri ....necantemiriene
În liceu, nu aveam voie să deţinem aparate de radio, probabil pentru a nu asculta posturi interzise, cum erau atunci „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. Era, cred, o regulă valabilă în toată armata pentru elevi, studenţi şi militari în termen. Aveam, însă, un sistem intern de radioficare, care funcţiona în dormitoare. Programele de televiziune puteau fi urmărite, doar în timpul liber sau „la ordin”. Pentru aceasta, era înstalat un televizor în Sala de festivităţi. O dată pe săptămână, în acest spaţiu, vizionam un film şi, uneori, asistam la diferite spectacole prezentate de trupe profesioniste de teatru, la conferinţe prezentate de personalităţi ale vremii sau de diplomaţi militari străini. Aici, am participat la un spectacol memorabil prezentat de o formaţie artistică a Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Bucureşti. Din formaţie, făceau parte Vlad Rădescu şi regretatul Florian Pitiş, artişti tineri remarcabil de talentaţi. Vlad Rădescu devenise celebru, deoarece era unul dintre protagoniştii filmului „Dacii”.

Respectul faţă de colegii mai mari din clasa a XI-a era necondiţionat. Îi salutam atunci când îi întâlneam, şi le ascultam sfaturile. Fiecare clasă era condusă de un elev din anul superior, în afara programului de învăţămînt. Noi îl aveam, în calitate de „monitor”, pe elevul sergent Ion Cumpănăşoiu, datorită căruia, având o notă de 3 şi una de 6 la fizică acordate de dl profesor Remus Pietrăreanu, nimeni altul decât soţul dirigintei noastre, s-a trimis o scrisoare părinţilor prin care se spunea că eram în pericol de a rămîne corigent. Dl prof. Pietrăreanu era foarte exigent. Acorda nota 8 celor ce stăpâneau la perfecţie materia. Notele de 9 şi 10 reprezentau „evenimente didactice”. Cred că, în clasa noastră, doar şeful ei, Ştefan Toporan, a avut unele medii de 9, deşi el era un elev eminent.

Urmare a scrisorii primite, tatăl meu l-a anunţat pe fratele lui din Bucureşti, care, imediat, s-a deplasat la liceu, pentru a constata situaţia în care mă aflam. Până să ajungă scrisoarea la destinaţie, situaţia mea se schimbase în bine. Media la fizică era, de acum, şase, deoarece mai primisem, între timp, o notă mare. Discuţia unchiului meu cu diriginta şi căpitanul Cherpec a evidenţiat un profil de elev diferit de cel „în pericol să rămână corigent”.

Încă din perioada de admitere, unul dintre colegii mei severineni-Gheorghe Păuna- mi-a spus „Miţă”. Apelativul era format din prima silabă al numelui de botez şi prima silabă a numelui de familie. Aşa mă apeleză, şi acum, colegul meu col. Constantin Ionaşcu, remarcabil specialist în transporturi militare.


Vrem mărar mai... rar
Evident, hrana ce ni-se oferea, avea valoarea calorică prevăzută în actele normative în materie ale acelei perioade, respesctiv, 2500 calorii. Organismele noastre erau în creştere, şi aveau nevoie de un asemenea volum de calorii. Meniurile nu erau, însă, suficient de diversificate. Cartofii, orezul şi macaroanele erau de nelipsit. Mâncarea de orez era denumită „balast”, tocana de legume în care predominau cartofii “adunare generală”, iar brânza din macaroane era numită “aromă de brânză”. Ceaiul, se zvonea în rândul nostru, conţinea “bromură”, probabil, în scopul frânării pornirilor noastre erotice.

Un fapt, însă, a fost aproape de un paroxism comportamental. Voi încerca să-l descriu pe scurt. „Spatele” liceului cum se numeau, atunci, „serviciile” sau logistica de acum, s-a aprovizionat cu o mare cantitate de mărar. Întrucât această benefică plantă era perisabilă, toate mesele noastre zilnice, timp de o săptămână, erau constituite din feluri de mâncare din mărar: sos de mărar; tocăniţele, cartofii, ciorbele, chiftelele sau alte feluri de mâncare cuprindeau, invariabil şi în exces, mărar. Până şi clătitele, servite la desert, aveau brânză cu.... mărar. Mărarul, devenise, aşadar, suveran în toată gama de preparate culinare. Doar ceaiul, laptele şi iaurtul nu conţineau această mirifică plantă al cărui loc, apreciază unii specialişti, ar trebui să fie în...farmacie. Sintetizând, pot afirma că nici un meniu nu era conceput în afara mărarului.

Tot mai mulţi colegi, şi eu insumi, consonant lor, îşi manifestau nemulţumirea. Se pare că, la simpla noastră semnalare, nu s-a luat nici un fel de măsură. Ajunşi la capătul rabdării, în timpul unei cine, colegii din clasa a XI-a, au început să scandeze: „Nu mai vrem mărar! Vrem mărar mai... rar!”. Noi, cei din clasa a X-a, i-am secondat imediat. Scandările celor aproape 700 de elevi au creat un vacarm asurzitor şi, evident, inacceptabil din punct de vedere al prevederilor regulamentelor militare. Alarmat de cele întâmplate, ofiţerul de serviciu, energicul căpitan, Constantin Susanu, a intrat intempestiv în sala de mese şi, cu o voce puternică de tenor, a ordonat „Tăceţi! Tăceţi! Tăceţi!”. Cum nu a fost auzit de unii elevi, şi neascultat de alţii, a scos pistolul, l-a orientat spre tavan, şi a strigat din nou, mai puternic şi, evident, mult mai...argumentat. „Tăceţi că trag!” Era pentru prima dată, când cineva ni se adresa, când ne soma în acest fel. Toţi, deândată, am tăcut. Ofiţerul de serviciu, în continuare, ne-a făcut „o prelucrare” energică şi convingătoare privitoare la protestul nostru colectiv, care era interzis de regulamentele militare. Totodată, a promis că va raporta despre „excesul de mărar culinar” conducerii liceului. Dovadă că a sesizat comanda liceului, este faptul că, începând cu a doua zi, mărarul nu a mai reprezntat o „povară” culinară pentru elevi. După câţiva ani, l-am întâlnit pe colonelul Susanu la Academia Militară, unde era şeful unui birou ce se ocupa de organizarea învăţământului militar universitar.
Arhetipul frumuseţii feminine

Poartă de intrare în Valea Prahovei şi zonă de contact dintre deal şi munte, oraşul „cuibului de şoimi cantemirişti”, avea, în acea perioadă, o populaţie în jurul a 15.000 de locuitori. Clima este blândă iar aeroionizarea, predominant negativă, constituie factori favorizanţi pentru dezvoltarea intelectuală şi psihomotorie. aidoma Departe de tumultul marior oraşe, localitatea îndeplinea, condiţiile climaterice şi socio-culturale pe care întemeietorul primului liceu său, Nicolae Filipescu, le-a gândit a fi necesare pentru un liceu militar. Învoirile în oraş erau rare şi scurte. Uneori, aveam învoire doar în zilele de duminică. Erau, însă, şi perioade de „carantină” pe timpul cărora învoirile erau interzise. Oraşul era destul de mic, şi oferea puţine posibilităţi de a ne petrece timpul liber. Îmi amintesc că existau doar două cofetării, un cinematograf la Casa de cultură şi un parc. Timpul îl petreceam mai mult plimbându-mă. Rareori, vizionam un film. În Breaza, cele mai multe fete erau deosebit de frumoase, parcă cele mai frumoase din ţară. Posedau, ca nimeni altele, pecetea eontică a frumuseţii. Pe timpul unei învoiri, am cunoscut-o pe Aneta Stanciu, elevă la Liceul brezean „Aurel Vlaicu”. Era prietena frumoasei Franciscăi Tudor, amica colegului şi sătenului meu, Emanoil Cucu de la Clasa a X-a G. Atunci, am simţit primii fiori ai dragostei adolescentine, acea vrajă demonică unică a iubirii. Nu aveam posibilitatea de a comunica cu prietena mea decât în scris. De aceea, cu mult trac, am scris prima scrisoare unei fete. Am fost ajutat, la stilizarea textului, de prietenul şi colegul meu de clasă, Gheorghe(Gică) Nicolaescu, care era eminent la limba română, deoarece citea mult. Tătăl său, din câte îmi amintesc, era bibliotecar într-un oraş din sudul Olteniei.

Mult mai târziu, gl. Gheorghe Florea, comandantul brigăzii braşovene de vânători de munte, mi-a relatat un aforism al vremii specific zonei : „Să nu-ţi iei fată din Breaza şi cal de la Comarnic!”Am încercat să descopăr temeiul acestui îndemn. Cei aproape 800 de elevi ai Liceului Militar, precum şi sutele de adolescenţi din localitate creau, pe plan local, un raport supradimensionat, disproporţionat în favoarea băieţilor. De aceea, fetele aveau mulţi „curtezani”. Prin urmare, puteau apărea şi unele comportamente îndoielnice. La rândul lor, cele mai multe fete doreau relaţii de prietenie cu elevii cantemirişti. Erau atrase nu numai de uniformele noastre albastre cu lampas roşu, sau de perspectiva de a avea cariere onorante, ci şi de modul nostru sobru şi civilizat de comportare. De cele mai multe ori, relaţiile de prietenie nu puteau, în epocă, atinge un grad avansat de intimitate.

Promisiunile de căsătorie făcute de unii dintre colegi rămâneau, după terminarea liceului, în cea mai mare parte a lor, doar vorbe în...vânt. Câţiva colegi, ulterior absolvirii liceului, au realizat mariaje reuşite cu fete din Breaza.

Evident, au urmat cei aproape 4 ani de şcoală militară la Sibiu, şi relaţiile noastre nu au fost atât de apropiate, încât să evolueze spre un mariaj. Nici imediat după ce am devenit ofiţer, nu am considarat oportună o căsătorie, iar noi comunicam sporadic. De aceea, Nety, aşa cum o alintam, s-a grăbit, şi s-a căsătorit cu alesul inimii sale.

Cât despre sintagma „...caii de la Comarnic”, am înţeles că era recomandată evitarea cumpărării lor, deoarece cei mai mulţi dintre ei sufereau de silicoză animalieră, ca urmare al particulelor existente în aer, ce erau emanate de la fabrica de ciment din localitate, care polua o mare parte din Valea Prahovei.



Paradoxul libertăţii în spirit cantemirist

Ca „boboc” cantemirist, a fost, la început, mai greu. Am încercat să găsesc soluţii pentru a mă acomoda şi integra cât mai rapid în realitatea liceului. Cea mai bună modalitate pe care am aplicat-o, mi-a fost sugerată de tatăl meu, înainte de începerea devenirii mele cantemiriene. „În armată, ca şi în societate, cu cât respecţi întocmai regulile specificate în regulamentele militare, cu atât mai mult eşti mai...liber” La început, am considerat spusele tatălui meu ca un paradox, dar viaţa de zi cu zi i-a dat dreptate. Iar eu i-am fost recunoscător. În toată cariera mea militară, dar şi acum în activitaea cotidiană, în relaţiile de serviciu, în relaţiile sociale pe care le cultiv, mă conduc după un asemenea principiu. Această consecveţă a mea a determinat ca, în cei peste 40 de ani de activitate în calitate de militar, dar şi, ulterior, în „viaţa civilă”, să nu fiu niciodată sancţionat, nici măcar cu „mustrare scrisă”.

Observaţii şi mustrări verbale am primit. O dată, în timpul pregătirii pentru parada militară ce urma să se desfăşoare cu prilejul Zilei naţionale a României –23 august 1966 –, am cules câteva pere din livada liceului, în condiţiile în care consumul de fructe era interzis pentru a nu avea probleme digestive de sănătate. Am consumat câteva din ele, iar pe cele două pere rămase le ţineam în buzunare. Am fost văzut consumând pere de ofiţerul de serviciu, acelaşi căpitan Susanu. Pe timpul „careului” ce se făcea, zilnic, cu elevii ce compuneau „blocul” de defilare, am fost scos în faţa formaţiei, iar abaterea mea a fost prelucrată, şi s-a sugerat să-mi fie atribuit apelativul „pară”. Evident, doar dl. căpitan a fost sigurul care, în câteva rânduri, astfel, m-a apelat.
Diriginta şi opţiunea pentru specialitatea chimie militară

Îmi amintesc că, la puţin timp de la începerea clasei a X-a, la un extemporal la chimie, am fost primul care a rezolvat problema dată. Cred că a fost şi prima notă maximă obţinută de mine. Chimia nu era disciplina mea predilectă, aşa cum au fost geografia, geologia sau biologia. „Cheia” rezolvării problemelor de chimie o preluasem de la domnişoara profesoară Popa de la liceul civil din Turnu Severin. Doamna dirigintă a rămas plăcut surprinsă de prestaţia mea. M-a evidenţiat şi, totodată, m-a atenţionat că, dacă nu voi obţine note maxime la chimie de acum încolo, va fi vai şi amar de mine, interpretându-se că manifest rea voinţă la învăţătură. Evident, m-am străduit să nu-mi dezamăgesc diriginta şi, drept urmare, după absolvirea liceului, m-am înscris să susţin examen de admitere la specialitatea chimie militară a Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Liceul nostru avea repartizate 10 locuri. La fel ca mine, au procedat încă trei colegi de clasă: Florian Constantin, Ion Mareşi, Nicolae Popescu. Examenul a fost trecut de toţi cei 4 elevi ai clasei a XI-F. Era un gest de recunoştinţă, de mare consideraţie pentru diriginta noastră, pentru toate calităţile sale de dascăl şi om.

Nu am regretat niciodată alegerea făcută. Specialitatea chimie militară mi-a oferit satisfacţii deosebite pentru scurta perioadă în care am lucrat în domeniul protecţiei antichimice, dar şi după aceea pe parcursul întregii mele cariere.

Aşadar, iată cum un simplu extemporal la chimie, mai bine spus cum calitatea deosebită a dirigintei noastre a influenţat hotărâtor opţiunea mea şi a altor colegi pentru specialitatea militară NBC, aşa cum, în limbajul NATO, este numită, astăzi, chimia militară.


Yüklə 281,72 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin