Evaluarea Resurselor Umane
Yüklə 1,18 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Prof. univ. dr. Horia PITARIU
- CAPITOLUL 1
|
UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂEVALUAREA RESURSELOR UMANE- SEMESTRUL I - Prof. univ. dr. Horia PITARIUCUPRINS
CAPITOLUL 1TEST, TESTARE ŞI EVALUARE PSIHOLOGICĂ În zilele noastre, oricine poate să ne dea unele relaţii mai mult sau mai puţin complete despre ceea ce este un “test psihologic” şi o “testare psihologică”. Testele, psihologice sau de cunoştinţe, sunt utilizate peste tot în lume în scop de consiliere, selecţie şi repartiţie (clasificare) profesională sau şcolară. Frecvent, ocuparea unui loc de muncă presupune, pe lângă susţinerea unui examen de cunoştinţe, şi efectuarea unui examen psihologic. Uneori, anumite posturi de muncă, cum este de pildă cel de impiegat de mişcare sau mecanic de locomotivă, din domeniul feroviar, cel de operator la o centrală electrică nucleară, operator radar la un aeroport etc., unde riscul de accidentare şi responsabilităţile sunt mari, necesită examene psihologice periodice. Testul este un instrument al metodei experimentale, folosit cu precădere în investigaţiile cu caracter aplicativ ale psihologiei (testul psihologic), pedagogiei (testul pedagogic, testul şcolar sau docimologic), sociologiei (testul sociometric) şi biologiei (testul fiziologic). Testele, în general, sunt folosite în scopul luării unor decizii. Ele au un impact puternic asupra unei palete largi de decizii din diferite domenii ale activităţii umane. În locuri de muncă, cum sunt de exemplu cele din serviciile militare sau poliţieneşti, testele psihologice sunt cele mai potrivite tehnici pentru a face selecţii şi pentru a lua diferite decizii de clasificare sau de repartiţie a personalului la diferite departamente ori grupuri de lucru. Un aspect important al examenelor psihologice, adesea neglijat chiar de specialişti, este acela că ele pot afecta cariere profesionale, în bine sau rău, Că ele reprezintă o confruntare care poate lăsa urme adânci în viaţa unui om (ex. admiterea la şcoala de şoferi, un concurs pentru ocuparea unui post de muncă, examenul psihologic cu un obiectiv clinic etc.). Experienţa ne-a relevat faptul că şi după 20 de ani, persoanele testate psihologic îşi amintesc rezultatele obţinute şi discuţia cu psihologul (Campbell, 1974). Diletantismul şi amatorismul în domeniul utilizării testelor şi al proiectării examinărilor psihologice sunt periculoase. Se consideră greşit că cine posedă accidental un test cumpărat sau unul copiat dintr-o revistă poate să-l şi utilizeze pentru a lua decizii pe baza lui. Adesea etichete ca “test de memorie”, “test de inteligenţă” sau “test de atenţie” sunt înşelătoare. Iată de ce obiectul fundamental al acestei lucrări este să ofere un cadru ştiinţific unui domeniu care, de-a lungul timpului, a cunoscut ascensiuni şi declinuri, a creat entuziasm şi decepţii, dar care a supravieţuit, renăscând în formule noi. Psihodiagnoza, indiferent în ce domeniu este ea aplicată, este unul din principalele mijloace de intervenţie ale psihologului, testul psihologic fiind inclus între alte tehnici prin care aceasta se poate realiza. Obiectivele principale ale lucrării de faţă sunt:
Ne-am orientat pe problematicile psihodiagnosticului modern, făcând abstracţie de elementele redundante şi neştiinţifice pe care practica psihologică le-a eliminat de mult din sfera sa (astrologia, grafologia, chiromanţia, frenologia etc.). De asemenea, am restrâns aria de competenţă numai la psihodiagnoza din mediul organizaţional, neocupându-ne de psihodiagnoza şcolară şi clinică. Utilizări ale testelor psihologice în organizaţii Funcţia de bază a testelor psihologice este să măsoare diferenţele dintre indivizi sau între diferite reacţii comportamentale ale aceluiaşi individ în diferite situaţii cu care acesta se confruntă. Citind exemplul de mai jos, ne putem da uşor seama cât de importantă este psihodiagnoza pentru evitarea unor incidente sau accidente din mediul organizaţional. Exemplu. Un candidat pentru angajare la un combinat chimic, în urma examenului psihologic a primit avizul: “Apt pentru locuri de muncă lipsite de risc. Tendinţă spre aventurism”. Persoana în cauză a fost totuşi angajată fără a se ţine seama de decizia psihologului şi plasată la un post de muncă de mare responsabilitate. După câteva luni, s-a produs un accident colectiv, mai mulţi operatori chimişti fiind intoxicaţi prin eşaparea unui gaz toxic printr-o vană lăsată deschisă. Ancheta efectuată a permis radiografierea accidentului respectiv. Autorul accidentului a fost chiar persoana căreia psihologul i-a restricţionat la angajare zona de activitate. Acesta, plasat într-un post important, într-o zi, dorind să arate cât de “grozav” este, şi-a depăşit atribuţiile dând o lecţie unor operatori asupra modului în care se deschide şi se închide o vană (robinet) de la o conductă pe care se scurgea un gaz toxic. În momentul în care a auzit şuieratul gazului care ieşea prin orificiul deschis, reacţia sa a fost nu aceea de a închide vana, ci, pur şi simplu a luat-o la fugă peste câmp. Operatorii, neînţelegând situaţia, au rămas pe loc şi s-au intoxicat cu gazul respectiv, unii intrând în comă pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Exemplul este edificator cu privire la importanţa pe care o are respectarea deciziei psihologice în angajarea de personal. Cine sunt vinovaţii: directorul general care dispunea angajarea persoanelor cu funcţii manageriale şi directorul departamentului de resurse umane care nu a ţinut seamă de recomandarea psihologului. Indiferent însă de cine sunt sau nu vinovaţi de acest accident, oricine poate să-şi dea seama şi de implicaţiile etice pe care acesta le are prin nerespectarea unei decizii de factură psihologică. În acelaşi timp, putem realiza şi responsabilitatea de ordin ştiinţific pe care un examen psihologic, implicit utilizarea testelor psihologice, îl impune. Abuzul de testare psihologică este un fenomen extrem de dăunător şi care se manifestă adesea la nivel de organizaţii. Testul psihologic nu poate fi utilizat oricând şi oricum. Sunt locuri de muncă unde examenul psihologic ar avea un caracter desuet. Nu are nici un sens să selecţionăm cu teste psihologice un om de serviciu, lustragiu sau vânzător de bilete de loterie. Este însă foarte important să examinăm psihologic un manager, personalul bancar, un conducător auto, un electrician, un operator chimist etc. În selecţia profesională, testele psihologice sunt utilizate ca un complement al interviului de selecţie. Interpretarea performanţelor la teste se face în funcţie de o serie de date demografice ale subiectului testat. Indiferent că este vorba de mediul organizaţional industrial sau militar, testele psihologice constituie o parte importantă a programului general de personal al unei organizaţii. Am amintit de utilizarea testelor în mediul militar. Selecţia şi clasificarea militarilor pentru diferite arme este un lucru foarte important în contextul armatelor moderne, în care tehnica de luptă a devenit aşa de sofisticată încât putem spune că s-a revenit la ceea ce s-a numit la timpul său profesia de “mercenar” (trebuie, desigur făcută o distincţie: principiile organizării forţelor armate de la noi din ţară fac referire la formula de “militar angajat”, ceea ce exclude din capul locului conceptul de “mercenar”, potrivit, fireşte, în alte contexte). O armată modernă - şi ne referim aici la armatele performante care au trecut prin conflicte armate concrete - este structurată pe principii psihologice. Acţiunile de luptă sunt şi ele coordonate psihologic. Militarii, de orice orientare ar fi ei, sunt verificaţi şi consiliaţi psihologic. În acest ansamblu de măsuri, testul psihologic este utilizat sub diferite forme şi după principii bine precizate. Exemplu. În timpul războiului din Vietnam au activat militari de elită înregimentaţi în Forţele Speciale. Ei aveau misiunea să rezolve situaţii deosebite, încărcate de o doză mare de risc, foarte periculoase. Selecţia acestor militari a fost foarte severă: era selecţionată o persoană din 100 de candidaţi. Bateria de teste psihologice utilizată era complexă, unul dintre acestea fiind deosebit. Candidatului i se dădea o foaie de răspuns cu numere de la 1 la 100, cu spaţii goale lângă ele, şi un creion. Testul era înregistrat pe o casetă audio. Examenul începea la pornirea casetei. Astfel, vocea înregistrată pe casetă spunea: “Întrebarea numărul unu. Stâlpul unui drapel este înalt de 12 metri înălţime, umbra sa pe pământ fiind tot de 12 metri. Care este distanţa de la capătul superior al stâlpului şi până la partea superioară a umbrei de pe pământ?” Urmau opt secunde de linişte. În continuare, vocea de pe bandă spunea: “Întrebarea numărul doi. Care este numărul cu care se continuă seria: 4-7-13-25-?” Urmau iarăşi opt secunde de linişte. Şi aşa mai departe, procedura se repeta pentru toate cele 100 de întrebări/itemi din care era constituit testul. La o analiză succintă se putea observa că testul reproducea itemii clasici ai unui test psihologic de inteligenţă. Ceea ce era însă nou, era maniera de prezentare. Întrebările erau citite numai o dată, candidatul avea la dispoziţie opt secunde pentru a-şi elabora răspunsul şi nu avea posibilitatea să revină asupra întrebărilor pentru a le regândi pe cele mai dificile. Cu alte cuvinte, candidatului i se dădea numai o singură şansă pentru a da un răspuns corect. Cum a fost construit acest test şi ce măsoară el? Când sunt în misiune, militarii din Forţele Speciale trebuie să gândească repede, corect şi sub stare de presiune. Constructorul testului descris a avut în vedere tocmai aceste aspecte, pentru a măsura caracteristicile amintite. Acest test a fost proiectat să identifice pe cei care vor acţiona eficient în condiţii de stres. (Muchinsky, 1990) Psihologia militară a debutat odată cu primul război mondial, progrese remarcabile fiind făcute cu ocazia celui de al doilea război mondial. O preocupare majoră a serviciilor de psihologie din armată este construirea de teste psihologice proprii,compatibile cu diferitele arme cărora li se adresează. De numele lui Morris S. Viteles (1898-1996) se leagă multe din realizările psihologiei militare în privinţa selecţiei şi clasificării personalului. Istoricul testelor psihologice Trecerea în revistă într-o formă succintă a originii şi a unor repere istorice privitoare la teste şi la testarea psihologică ne dă posibilitatea să le înţelegem mai bine şi să ne formăm o părere cu privire la viitorul lor. Evoluţia viitoare a testelor psihologice este posibilă numai analizând activitatea precursorilor, a celor care de fapt le-au pus bazele, atât teoretice cât şi practice. Doar cunoscând câte ceva din istoricul testelor psihologice putem să ne explicăm practicile curente de testare, care uneori ni se par arbitrare sau chiar simple, sau valoarea şi limitele examenelor psihologice prin teste. Numai cunoscând unele secvenţe din istoria testelor psihologice vom înţelege mai bine cauzele unor erori regretabile comise de psihologi, cum ar fi supraevaluarea capacităţii de predicţie a acestora - tendinţă contemporană în unele ţări printre care, din nefericire se înscrie şi ţara noastră - sau importanţa exagerată acordată testării inteligenţei şi care a stat la baza acceptării intrării imigranţilor în SUA în anii 1920 (Immigration Restriction Act din 1924). Criticile cu privire la utilizarea testelor psihologice sunt, în general, orientate pe aspecte ca:
Sunt aceste critici valide? Răspunsul îl vom găsi pe parcursul acestei lucrări. Originile testării psihologice se pierd în antichitate. Cu trei mii de ani în urmă Imperiul Chinez a dezvoltat un sistem de examinare a funcţionarilor publici, sistem care s-a păstrat până la începutul acestui secol. Se testau cunoştinţele din cinci domenii: (1) codul civil; (2) probleme militare; (3) cunoştiinţe de agricultură; (4) veniturile; (5) cunoştiinţele de geografie. În Grecia antică, testarea a fost un ajutor în procesul educaţional. Testele au fost utilizate în evaluarea deprinderilor intelectuale şi a calităţilor fizice. Se spune că Caesar îşi selecţiona militarii din garda personală prin trecerea lor în revistă. Dacă cel în faţa căruia se oprea şi i se uita în ochi nu-i suporta privirea şi o îndrepta în altă parte sau devenea palid, era respins. Mai târziu, Împăratul Justinian şi-a ales soţia pe baza unor probe/teste pe care candidatele trebuiau să le treacă. În Evul Mediu, universităţile europene foloseau o serie de teste pentru promovarea studenţilor în anii superiori de studii. Testele psihologice construite pe baze ştiinţifice datează doar de aproximativ o sută de ani. Apariţia lor este legată de constituirea, în a doua jumătate a secolului trecut, a psihologiei ştiinţifice şi, în cadrul ei, a metodelor psihometrice. O contribuţie importantă în acest domeniu şi-au adus-o, în Germania, Ernst H.Weber (1795-1878), Gustav Th. Fechner (1801-1887) şi Hermann von Helmholtz (1821-1894), prin preocuparea lor pentru măsurarea precisă a fenomenelor psihice, prin punerea la punct a tehnicilor de analiză a reacţiilor şi prin utilizarea metodelor matematice la interpretarea rezultatelor. În acelaşi timp, în Anglia, Sir Francis Galton (1822-1911), elev al lui Ch. Darwin (1809-1882), şi-a orientat cercetările spre măsurarea diferenţelor individuale. În cartea sa "Hereditary Genius", editată în anul 1869, el formulează ideea că toate aptitudinile umane sunt distribuite conform curbei lui Gauss şi, deci, indivizii pot fi clasificaţi în funcţie de proprietăţile cunoscute ale legii distribuţiei normale. În anul 1879, Wilhelm Wundt (1832-1920) înfiinţa la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală, iar Galton publica în revista "Brain" articolul "Psychometric Experiments", în care afirma necesitatea utilizării metodelor cantitative în ştiinţele umane şi introducea termenul "psihometrie", pe care îl definea ca "arta de a impune operaţiilor spiritului măsura şi numărul, aşa cum se întâmplă, de exemplu, când se determină timpul de reacţie al persoanelor" (Meuris, 1985). Elev al lui Wundt şi, apoi, al lui Galton, psihologul american James Mc Keen Cattell (1860-1944) publică în 1890, în revista engleză "Mind" articolul intitulat "Mental Tests and Measurements", în care apare, pentru prima dată, termenul "test", în sensul de "serie de probe psihologice utilizate pentru a studia diferenţele individuale". Noţiunea de "test" este legată de cea de "măsură". Afirmaţia lui J. McKeen Cattell cum că “poate” testele vor fi utilizate în viitor în “instruire, viaţa cotidiană sau la indicarea unor boli” este una din cele mai valoroase profeţii ale timpului său. Printre elevii săi s-au remarcat E.L. Thorndike (1874-1949), cunoscut prin contribuţiile sale legate de teoria învăţării, R.S. Woodworth (1869-1962), autor al lucrării Experimental Psychology (1938) şi E.K. Strong al cărui Vocational Interest Blank este şi azi utilizat pe scară largă. În 1897, Hermann Ebbinghaus (1850-1909) elaborează un test de evaluare a capacităţii mintale pentru elevi, legând astfel psihometria de pedagogie. Puţin mai târziu, în 1901, Ugo Pizzoli inaugurează folosirea testelor în orientarea profesională. Clark Wissler este cel care a influenţat cel mai mult istoria debutului testelor psihologice prin criticile pe care le-a făcut acestora. Observaţia făcută de Clark Wissler, în 1901, la Universitatea Columbia, că notele şcolare corelează foarte puţin cu rezultatele testelor mintale a generat o atitudine de scepticism vizavi de utilitatea testelor psihologice. El s-a ocupat de studiul predicţiei performanţelor academice prin teste, în anii 1901 efectuând primele studii de validare pe această direcţie. Criticând faptul că majoritatea testelor existente evaluează funcţii psihice inferioare, Alfred Binet (1857-1911) şi Victor Henri propun să se elaboreze teste pentru măsurarea unor "fenomene superioare ale spiritului, precum memoria, atenţia, imaginaţia, orientarea ideilor". Stimulat de problema determinării celei mai bune metode de selecţie a copiilor cu inteligenţă inferioară, Alfred Binet publică, în 1905, în "Année psychologique", în colaborare cu Théodore Simon, un articol intitulat "Méthodes nouvelles pour le diagnostic du niveau intellectuel des anormaux", în care prezintă 30 de probe pentru măsurarea inteligenţei. Scala metrică a inteligenţei elaborată de Binet şi Simon a avut un rol important în istoria testelor: ea este prima serie de teste mintale potrivită scopului pentru care a fost construită (clasificarea obiectivă a copiilor pe baza nivelului lor de inteligenţă, în funcţie de vârstă) şi a inspirat majoritatea realizărilor ulterioare în domeniul măsurării dezvoltării mintale. În 1916, Scala Binet-Simon este revizuită de către L.M. Terman (1877-1956) devenind cunoscuta Scală Stanford-Binet. L.M. Terman a sugerat şi multiplicarea coeficientului de inteligenţă cu 100 şi a propus utilizarea abrevierii de “IQ” pentru descrierea coeficientului de inteligenţă, unul din cele mai controversate concepte din istoria psihologiei.. Primii ani ai secolului al XX-lea reprezintă un moment de cotitură în teoria testelor psihologice. Inventarul testelor psihologice creşte mult, apar testele nonverbale (Cuburile Knox [1914], Scala Pintner-Paterson [1917] etc). Charles E. Spearman (1863-1945), în Anglia, elaborează metoda analizei factoriale şi, în 1914, publică celebra lucrarea "The Theory of two Factors", în care afirmă structura bifactorială a inteligenţei: existenţa factorului G, al inteligenţei generale, şi a factorilor de grup. Această teorie a condus la elaborarea a numeroase teste de aptitudini şi a stat la baza lucrărilor unor psihologi, precum C.L. Burt (1883-1971), Ph. Vernon (1905-), G.H. Thomson (1881-1955) şi L. L. Thurstone.(1887-1955) În comparaţie cu testul de inteligenţă care măsoară un construct global, testul de aptitudini măsoară numai un anumit domeniu, o aptitudine. Construcţia acestor teste are la bază un aparat statistic elevat, care include analiza factorială şi analiza de itemi. În aceeaşi perioadă, în Elveţia, Carl G. Jung (1875-1961) ( elaborează primele lucrări relative la testul său de asociere a cuvintelor; acesta este prima tehnică proiectivă inspirată de concepţii freudiene. În 1920, Hermann Rorschach (1884-1922) prezintă în "Psychodiagnostik" testul petelor de cerneală, lucrare care constituie punctul de plecare al metodelor proiective. Definiţia acestor metode nu a fost dată decât mai târziu, în 1939, de către Lawrence Frank, la patru ani după ce P. Rosenzweig şi-a prezentat testul său proiectiv, "Picture Frustration Study", bazat pe teoria stresului şi a frustrării. Dacă Testul Rorschach este dedicat mai mult muncii în clinică (unele aplicaţii industriale ale sale au fost efectuate cu succes, dar mult mai recent), Testul de Apercepţie Tematică (T.A.T.) al lui C.D. Morgan şi H.A. Murray este utilizat pentru subiecţi normali. Amintim tot în acest context contribuţia lui W.H. Holtzman, care a dezvoltat Holtzman Inkblot Test (HIT), o extensie cu cotare obiectivă a testului Rorschach. HIT este compus din 45 de planşe, fiecare planşă fiind cotată pe 22 de variabile. Proba este utilizată atât în clinică, cât şi în mediul obişnuit al muncii. Un moment important în dezvoltarea metodei testelor îl reprezintă anul 1917, când, în SUA, este iniţiată prima administrare colectivă a testelor mintale. Este vorba despre instrumentele "Army Alpha" şi "Army Beta" create de profesorul de la Harward - devenit ulterior colonelul - Robert M. Yerkes (1876-1956) şi colaboratorii săi, destinate recrutării soldaţilor americani care urmau să fie trimişi să lupte în Europa (azi testele respective au fost înlocuite cu “Armed Services Vocational Aptitude Battery”). Au fost testaţi 1.75 milioane de recruţi. De la acea dată, testarea colectivă a fost utilizată pe scară largă, mai ales în orientarea şcolară şi în cercetările psihologice şi pedagogice. Army Alpha şi Beta au influenţat mult construcţia ulterioară a testelor de inteligenţă. Army Alpha este compus din opt subteste: (1) urmărirea unor instrucţiuni verbale; (2) raţionament aritmetic; (3) judecăţi practice; (4) perechi de sinonime-antonime; (5) propoziţii amestecate; (6) completarea de şiruri de numere; (7) analogii; (8) cunoştinţe generale. Army Beta este un test neverbal cu administrare de grup proiectat pentru analfabeţi şi recruţi care nu cunosc engleza. C.C. Brigham, într-un studiu extins făcut pe baza performanţelor la testele Army Alpha şi Beta, extrage o serie de concluzii cu referire la diferenţele etnice legate de inteligenţă (ulterior, C.C. Brigham şi-a revizuit concluziile şi a pus diferenţele etnice şi rasiale constatate pe seama diferenţelor culturale şi de limbaj). Odată cu al doilea război mondial accentul s-a deplasat de la testarea numai a inteligenţei, pe testarea unor aptitudini specifice. Diversificarea domeniilor militare de acţiune a cerut investigarea unor aptitudini speciale necesare piloţilor, navigatorilor etc. Forţele armate au rezolvat problema prin proiectarea unei baterii de teste compuse din douăzeci de subteste. Multe dintre acestea se folosesc şi în prezent. Apariţia testelor de personalitate marchează o etapă nouă în dezvoltarea curentului psihometric. Momentul de start a fost în 1914, când Robert S. Woodworth a pus la punct primul chestionar de personalitate, Personal Data Sheet, în scopul de a standardiza interviurile psihiatrice. Acest chestionar viza tot domeniul militar, el fiind destinat detectării recruţilor susceptibili de boli psihiatrice. Chestionarul lui Woodworth constă din 116 itemi la care subiecţii răspund cu “DA” sau “NU”. Ulterior, pe baza chestionarului amintit s-a construit Thurstone Personality Schedule (1930) şi Bernreuter Personality Inventory (1931), fundamentate statistic. Din aceeaşi perioadă datează şi chestionarul de valori al lui G.W Allport (1897-1967) şi P.E. Vernon. Câţiva ani mai târziu, Bruce Moore realizează un chestionar de interese, iar Edward Strong, un chestionar de interese profesionale. Utilizând analiza factorială, Raymond Cattell (1905-1998) elaborează, în 1946, testul "Sixteen Personality Factors" (16PF), care are drept scop să evalueze şaisprezece trăsături fundamentale ale personalităţii. Ulterior, au apărut şi alte chestionare de personalitate, precum Minnesota Mulitphasic Personality Inventory (MMPI) sau California Ppsychological Inventory (CPI), care investighează mai multe trăsături de personalitate, pentru ca, în perioada 1980-1990 să se accepte că numărul trăsăturilor fundamentale de personalitate poate fi redus la cinci. Pornind de la această idee, Paul T. Costa şi Robert R. McCrae au pus la punct Chestionarul de Personalitate NEO, care evaluează neuroticismul, extraversiunea, caracterul deschis, calitatea de a fi agreabil şi conştiinciozitatea. Dar, în studiul personalităţii intervin mai ales elemente calitative ale comportamentului şi din acest motiv testul nu mai poate fi privit ca o "măsurătoare", cum se întâmpla în domeniul testelor de aptitudini. S-a ajuns astfel la o nouă definiţie a testului psihologic. Conform formulării date în 1933 de Asociaţia Internaţională de Psihotehnică, "testul este o probă definită, implicând o sarcină de realizat, identică pentru toţi subiecţii examinaţi, cu tehnici precise pentru aprecierea succesului sau a eşecului sau pentru notarea numerică a reuşitei". Considerând că această definiţie ar fi aplicabilă numai testelor de inteligenţă, de aptitudini şi de cunoştinţe, P. Pichot o propune, în 1967, pe următoarea: "Se numeşte test mintal o situaţie experimentală standardizată, care serveşte drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparare statistică cu acela al altor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce permite clasarea subiectului examinat, fie cantitativ, fie tipologic". (Roşca, 1972). După cel de-al doilea război mondial, utilizarea testelor s-a extins pe toate continentele, în domenii diverse: şcolar, profesional, terapeutic, social, militar, sportiv etc. Teoria testelor a cunoscut completări şi modificări substanţiale. Teoria clasică, expusă de F. M. Lord şi M. R. Novick, în 1968, în lucrarea de referinţă "Statistical Theories of Mental Scores" a fost reformulată, într-o versiune modernă, de D. W. Zimmerman, în 1976. Dar, ea este treptat înlocuită de teoria răspunsului la itemi (Item Response Theory) şi de teoria stărilor şi a trăsăturilor latente (Latent State-Trait Theory). Necesitatea de a corecta şi interpreta rapid un număr mare de teste a condus, încă din 1930, la construirea unor maşini capabile să calculeze scorurile testelor. Douăzeci de ani mai târziu, s-a realizat în acest scop o maşină electronică dotată cu un dispozitiv fotoelectric. Acum, construirea, administrarea şi interpretarea rezultatelor testelor psihologice beneficiază de ajutorul calculatoarelor electronice. Datorită lor se poate pune în aplicare o idee mai veche, cea de "adaptare" a testului la particularităţile subiectului, astfel încât, utilizându-se cât mai puţini itemi să se obţină cât mai multă informaţie despre persoana examinată. Este vorba de examinarea psihologică asistată de calculator şi de aşa-numitele teste psihologice adaptative. Aplicaţii ale calculatoarelor în testarea psihologică O problemă mai recentă este aceea a examenului psihologic asistat de calculator sau testare psihologică asistată de calculator. Au devenit destul de populare interpretările de teste direct de către calculator şi generarea de rapoarte psihologice. Teste cunoscute ca MMPI, CPI, WAIS, WISC etc., sunt prelucrate cu ajutorul calculatorului şi apoi interpretate, psihologului nemairămânându-i decât, eventual, să schimbe hârtia la imprimantă. Editorii de teste oferă psihologilor, acoperind o arie din ce în ce mai mare, variante computerizate ale testelor pe care le distribuie. Criticile la această practică sunt însă numeroase, psihologii relevând pericolul pe care îl reprezintă aceste tentative de optimizare necritică şi uneori de simplificare a diagnozei psihologice şi abatere gravă de la principiile psihologiei ştiinţifice (Pitariu & Chioreanu, 1988). În consecinţă, în unele ţări s-a făcut resimţită nevoia de a alcătui norme deontologice în legătură cu organizarea şi realizarea examenului psihologic asistat de calculator. Nimeni nu se opune introducerii calculatorului în practica psihologică, sunt recunoscute multiplele facilităţi pe care acesta le oferă, dar este condamnat abuzul prin depăşirea unor limite pe care calculatorul le are vizavi de psiholog. Pe scurt, avantajele utilizării calculatoarelor în psihologie şi psihodiagnostic au în vedere: viteza, obiectivitatea şi flexibilitatea (Kleinmuntz & McLean, 1968). Iată ce pot face calculatoarele în domeniul psihodiagnozei (Gregory, 1992):
Criticile aduse tendinţelor de computerizare a examenului psihologic pornesc de la o discuţie mai veche din psihologie, anume aceea a diferenţelor şi similarităţilor dintre diagnoza clinică şi diagnoza bazată strict pe date statistice. Problema a fost discutată la timpul său de M.S. Viteles (Pitariu, 1998) şi apoi formulată lapidar de Meehl (1954) într-o propoziţie simplă: "Când ne vom folosi (psihologii) capul în loc de formule?" De fapt, cele mai serioase critici îndreptate asupra computerizării examenului psihologic, au în vedere domeniul interpretativ şi nu cel evaluativ. Astfel, psihologi ca Matarazzo (1986, 1990), Pitariu şi Chioreanu (1988), sintetizează opiniile lor şi ale altora astfel:
Evaluare psihometrică sau evaluare comportamentală ? Evaluarea este un domeniu al psihologiei ştiinţifice -în parte metodologică, în parte aplicativă- care se ocupă cu explorarea, aprecierea şi măsurarea unor evenimente psihologice (Fernández-Ballesteros, 1993) Evaluarea psihologică are drept scop să aprecieze individul, în general în legătură cu una sau mai multe probleme specifice, cum sunt: funcţiunile intelectuale, trăsăturile de personalitate, aptitudinile speciale, problemele de sănătate, dificultăţile de învăţare, comportarea şcolară, diverse variabile emoţionale şi sociale. Ea a apărut o dată cu testele de inteligenţă, la începutul acestui secol. S-a dezvoltat pe măsură ce au fost elaborate testele de personalitate, educaţionale şi vocaţionale, din necesitatea de a se pune la punct proceduri statistice care să permită crearea, analizarea şi optimizarea testelor. Teoria şi tehnologia instrumentelor propuse în acest scop au fost denumite "psihometrice", iar evaluarea bazată pe ele, evaluare psihometrică. Ea reprezintă una dintre variantele evaluării psihologice tradiţionale. Faptul că apariţia psihometriei este legată de utilizarea pe scară largă a testelor a făcut ca denumirile de "metoda testelor" şi "metoda psihometrică" să fie uneori folosite ca sinonime. În principal, psihometria se ocupă cu analiza de itemi, cu studiul validităţii şi al fidelităţii şi cu etalonarea testelor. Prin anii 1960 în evaluarea psihologică a apărut un curent nou: evaluarea comportamentală. Aceasta are ca obiectiv măsurarea directă a comportamentului subiecţilor. Ea încearcă să descopere ce fac indivizii, unde, când şi în ce circumstanţe. Baza pentru evaluarea şi predicţia comportamentului o formează, în această abordare, comportamentul motric şi verbal manifest; nu se mai fac inferenţe sau interpretări pe baza unor rezultate de test. Expresia "evaluare comportamentală" a devenit comună în cercetările legate de modificările de comportament şi în terapie la jumătatea deceniului al optulea, când se considera că abordarea comportamentală are rolul "de a identifica şi măsura unităţile de răspuns şi variabilele care le controlează (ce ţin de mediu sau de organism), în scopul înţelegerii şi al modificării comportamentului uman" (R. O. Nelson şi S. C. Hayes, citat după Silva, 1993). De la apariţia sa, evaluarea comportamentală s-a delimitat de evaluarea psihometrică, atât în privinţa scopului, cât şi a metodelor utilizate. Sunt foarte concludente în acest sens normele metodologice pe care şi le-a fixat (Fernández-Ballesteros, 1993):
Dar, deşi adepţii evaluării comportamentale au opus rezistenţă psihometriei, aceste reguli nu au putut fi respectate. Din contră, în decursul ultimelor două decenii au existat mai multe tentative de apropiere a evaluării comportamentale de evaluarea psihometrică. Astfel, s-au construit instrumente de evaluare a comportamentului utilizându-se tehnici statistice, s-au făcut studii asupra structurii factoriale a chestionarelor, s-a cercetat validitatea concurentă a măsurătorilor furnizate de observaţii sau de interviuri. În repetate rânduri s-a subliniat necesitatea de a se lucra şi în evaluarea comportamentului cu instrumente corespunzătoare ca validitate şi fidelitate, care să fie verificate prin metode psihometrice. Constatarea că există factori care nu pot fi măsuraţi direct, precum motivaţia, dar care influenţează comportamentul a avut drept consecinţă restrângerea utilizării procedurilor de observare a comportamentului şi utilizarea din ce în ce mai frecventă a chestionarelor de autoevaluare. Testele psihologice continuă să fie aplicate în practică şi de susţinătorii evaluării comportamentale. De pildă, în revistele "Behavioral Assessment" (în perioada 1980-1987) şi "Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment" (în perioada 1979-1986) mai mult de 25% dintre articole se ocupau cu construcţia de teste (Fernández-Ballesteros, 1993). Dar, se poate observa tendinţa ca fiecare tip de evaluare -psihometrică şi comportamentală- să folosească instrumente specifice de măsurare. Fernández-Ballesteros (1993) a prelucrat, prin analiza corespondenţelor, articolele publicate în perioada 1989-1991, în revistele "Behavioral Assessment", "Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment" şi "Psychological Assessment", din punctul de vedere al metodologiilor aplicate şi a constatat formarea a două grupări separate net şi aflate la poluri opuse ale aceleiaşi axe: una conţine lucrările despre construcţia de teste, tehnicile proiective, scalele psihopatologice, testele de inteligenţă şi MMPI (apărute, evident, în "Psychological Assessment"), cealaltă cuprinde articolele referitoare la observaţii, design experimental, chestionare de autoevaluare şi interviuri (publicate în "Behavioral Assessment"). De-a lungul timpului, evaluarea comportamentală şi-a sporit interesul pentru metodologie. Au fost create metode proprii de măsurare (de exemplu, tehnici de observare, proceduri fiziologice, interviuri structurate, tipuri noi de scale de evaluare a persoanelor de către alte persoane etc.). Analizând toate rezumatele articolelor din PsycLIT ("Psychological Abstract" în versiunea CD-ROM) referitoare la evaluarea comportamentală, aparute în anii 1980-1982 şi 1990-1992, Cone (1993) observă între cele două perioade o creştere a frecvenţei lucrărilor cu conţinut metodologic (de la 31,8% la 46,0%) şi o scădere a frecvenţei celor cu conţinut aplicativ (de la 40% la 25,5%). În cadrul evaluării comportamentale au fost elaborate şi utilizate, în ultimii zece ani, numeroase modele, strategii, instrumente şi practici de apreciere. Această observaţie l-a condus pe D. J. Cone, în 1986, la concluzia că "nu există o singură evaluare comportamentală, ci mai multe" (Silva, 1993). Totuşi, în 1988, D. J. Cone reduce toate modelele de evaluare comportamentală la două, opuse din punctul de vedere al abordării pe care o au la bază (Silva, 1993):
Se poate vedea că termenul "abordare nomotetică a trăsăturii" defineşte de fapt concepţia care stă la baza evaluării tradiţionale (Silva, 1993). Unii psihologi exclud acest tip de abordare din evaluarea comportamentală. Încercările de îndepărtare a evaluării comportamentale de evaluarea psihometrică pun accentul pe deosebirile existente între ele. Una dintre acestea se referă la presupunerile făcute asupra comportamentului. În teoria psihometrică, scorul observat la un test este compus dintr-un scor real şi o eroare de măsură. Scorul real reflectă o entitate internă stabilă, deci nu se schimbă (cel puţin într-un interval scurt de timp). Din acest motiv, un instrument de măsură este apreciat ca fiind bun, dacă scorurile observate la o aceeaşi persoană, în două ocazii, nu diferă prea mult. În concepţia evaluării comportamentale, comportamentul nu este, în mod necesar, stabil. Variaţia scorurilor observate la un test, pentru un acelaşi individ, poate fi cauzată de schimbările produse în comportamentul acestuia şi nu neapărat de imprecizia intrumentului de măsură. Atunci când apelează, totuşi, la teste, evaluarea comportamentală caută să explice cauzele schimbării, să determine variabilele responsabile de aceasta şi nu face nici o presupunere asupra erorii de măsură. Întrucât evaluarea comportamentală susţine dependenţa de situaţie a comportamentului, ea nu utilizează validarea concurentă ca mijloc de predicţie şi nici nu pretinde să se obţină valori mari ale coeficientului de fidelitate test-retest. Cu toate deosebirile existente între ele, evaluarea psihometrică şi cea comportamentală prezintă acum mai multe similarităţi decât în urmă cu trei decenii (Fernández-Ballesteros, 1993). Yüklə 1,18 Mb. Dostları ilə paylaş:
|