Evaluarea Resurselor Umane

Raportul personalitate-situaţie

Teoriile psihologice despre rolul personalităţii şi al factorilor situaţionali în explicarea comportamentului uman au avut repercusiuni asupra metodologiei cercetării, în particular asupra modului de culegere şi prelucrare a datelor.
Multă vreme, până prin anii 1960-1970, teoriile şi cercetările referitoare la personalitate au fost dominate de modelul trăsăturilor (trait model).
Modelul trăsăturilor, precursorul său, modelul tipurilor (type model) şi modelul psihodinamic privesc comportamentul ca fiind determinat de predispoziţii latente stabile. Factorii care determină comportamentul (C) se află în persoană (P), adică:

C = f(P).

Modelul trăsăturilor presupune că există mai multe dimensiuni continue - trăsăturile - în funcţie de care indivizii se diferenţiază între ei.

Există diverse definiţii pentru trăsătura psihică. Ea este privită fie ca "o caracteristică descriptivă relativ durabilă a unei persoane", fie ca "o manieră durabilă în care o persoană diferă de altele" (Guilford), fie ca "o tendinţă învăţată a unui individ de a reacţiona aşa cum a mai reacţionat, cu mai mult sau mai puţin succes, în trecut, în situaţii similare şi când motivaţia sa a fost aceeaşi" (McClellan) (după Corsini, 1994). Toate aceste definiţii pun accentul pe stabilitatea în timp a trăsăturilor psihice. Prin urmare, modelul trăsăturilor susţine că dacă se realizează un clasament al persoanelor în funcţie de un anumit comportament, acesta nu se schimbă de la o situaţie la alta (Endler, Magnusson, 1976).
Trăsăturile sunt deduse din comportamentul indivizilor, ţinând cont de trei criterii (Allport, după Corsini, 1994):

• 
  frecvenţa cu care apare un anumit comportament;
  
• 
  varietatea situaţiilor în care apare;
  
• 
  intensitatea cu care apare.
  

Modelul psihodinamic, provenit din psihanaliză, susţine că există un nucleu fundamental al personalităţii care serveşte ca bază predispoziţională pentru modul de comportare a indivizilor în diverse situaţii. Acest model nu mai presupune valabilă totdeauna stabilitatea în timp a clasamentului indivizilor realizat în funcţie de un anumit comportament.

Testele şi chestionarele folosite cel mai des pentru colectarea datelor, atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată (de exemplu, în clasificare, selecţie, consultanţă) au la bază modelul trăsăturilor. De asemenea, multe metode matematice utilizate de toţi psihologii până în deceniul trecut - şi care continuă să mai fie aplicate - pornesc de la ipoteza existenţei unor variabile latente (corespunzătoare trăsăturilor) care sunt stabile în timp şi se manifestă prin intermediul variabilelor observate. Astfel sunt: analiza factorială, teoria clasică a testelor (care foloseşte descompunerea scorului observat în scor real şi în eroare de măsură) şi teoria răspunsului la itemi. Pentru studiul relaţiilor dintre diverse trăsături s-a utilizat foarte frecvent analiza de regresie şi calculul corelaţiilor.
Susţinătorii modelului psihodinamic nu au arătat prea mult interes pentru problemele de evaluare a personalităţii. Metodele utilizate de ei cel mai frecvent pentru culegerea datelor sunt interviul şi asocierea liberă. Rezultatul examinării psihologice este prezentat de obicei sub forma unei descrieri a cazului.
În opoziţie cu modelele amintite se situează modelul situaţionist (situationism model), ale cărui baze au apărut pe la începutul secolului al XX-lea. Adepţii acestui model - printre care se includ mulţi cercetători care se ocupă de psihologia socială şi de teoriile învăţării sociale (C. H. Cooley, L. S. Cottrell Jr., G. H. Mead, A. Bandura, B. F. Skinner ş.a.) consideră că rolul principal în determinarea comportamentului (C) îl au factorii situaţionali sau stimulii prezenţi în fiecare situaţie (S):

C = f(S)

Prin situaţie se înţelege un ansamblu format din patterne de stimuli, evenimente, persoane şi factori afectivi care există la un moment dat (Reber, 1985). O situaţie este un sistem de condiţii care induc şi mediază activitatea unei persoane, dar este exterior acesteia în ceea ce priveşte:

• 
  spaţiul (este localizat în exteriorul subiectului);
  
• 
  timpul (este anterior acţiunilor subiectului);
  
• 
  funcţionarea (acţionează independent de subiect) (Petrovsky, Yaroshevsky, 1985).
  

Printre elementele situaţiei pot fi incluse şi stările subiectului din momentul precedent, dacă acestea au influenţă asupra comportamentului său.

Reprezentanţii situaţionismului nu au creat metode noi de colectare sau de prelucrare a datelor. În general culegerea datelor s-a bazat pe contabilizarea răspunsurilor comportamentale. Metoda de bază a prelucrării statistice a datelor a constituit-o analiza de varianţă.
Deşi bazele sale teoretice au fost puse în perioada 1920-1930, modelul interacţionist (interactionism model) s-a dezvoltat doar după anul 1960. Prima conferinţă internaţională asupra interacţiunii om-situaţie a avut loc la Stockhlm în 1975.
În modelul interacţionist comportamentul este rezultatul unei interacţiuni continue, indispensabile, între persoană şi situaţiile din jurul său:

C = f(P, S)

Aceasta înseamnă că modul în care se comportă un individ este influenţat de caracteristicile situaţiei în care se găseşte acesta; dar persoana este aceea care alege din situaţii aspectele pe care le consideră semnificative şi acţionează în funcţie de ele. Deci, persoanele şi situaţiile se influenţează reciproc.

Adepţii modelului interacţionist au considerat că metodele utilizate până atunci pentru culegerea şi prelucrarea datelor nu sunt potrivite pentru cercetarea personalităţii. Ei au înlocuit chestionarele obişnuite cu chestionare de tip S-R (situaţie-răspuns), dezvoltate de N. S. Endler, J. McV. Hunt şi A. J. Rosenstein. În aceste chestionare răspunsurile şi situaţiile sunt luate în considerare simultan.
La prelucrarea datelor, modelul interacţionist utilizează metode noi, precum modelul Markov pentru studierea proceselor în care intervin interacţiuni continue şi modelele descriptive pentru formarea grupelor omogene de indivizi pe baza patternurilor de reacţii la situaţii diverse (Endler, Magnusson, 1976). Teoria stărilor şi a trăsăturilor latente, dezvoltată în ultimul deceniu, are la bază modelul interacţionist.