Piramida Cantemiristă


Asfinţirea sentimentului suficienţei



Yüklə 281,72 Kb.
səhifə3/7
tarix03.11.2017
ölçüsü281,72 Kb.
#29067
1   2   3   4   5   6   7

Asfinţirea sentimentului suficienţei
Acomodarea cu specificul şcolii militare a fost naturală, aproape fără dificultăţi majore, deoarece pregătirea militară generală şi deprinderile de bază necesare vieţii ostăşeşti le aveam temeinic formate din perioada cantemiristă. De asemenea, cunoşteam, în bună măsură, principalele prevederi ale regulamentelor militare generale. Specialitatea noastră nu avea elevi numeroşi. Un factor favorizant de coeziune, îl reprezenta faptul că nucleul de bază, îl formau cantemiriştii, din care erau patru colegi de clasă de la F. Ceilalţi colegi proveneau de la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc. În fiecare an de studiu, erau între 18-20 elevi, care formau un pluton. Cele patru plutoane formau o companie. Compania mea făcea parte din „batalionul mozaic”, ce format din cîte o companie reprezentând specialităţile: pază obiective speciale (securitate); pompieri; chimie; intendenţă şi finanţe. Primele două specialităţi aparţineaau de Ministerul de Interne. Comandantul batalionului era lt. col. Pompiliu Stănescu, ofiţer de pompieri. Era celebru pentru faptul că punea un accent deosebit pe respectarea regulilor de prevenire a incendiilor. Interzicea călcatul ţinutei. Când era ofiţer de serviciu, alarma, în mod repetat, subunitatea care era „pichet de incendiu”.

Pe parcursul unei singure luni, în decursul anului doi, s-au petrecut „evenimente” deosebite, specifice specialităţilor din batalion. La compania de pază, s-au furat, prin efracţie, unele bunuri din magazie. La pompieri a luat foc o sobă, care a fost stinsă cu o oarecare dificultate. La noi, la chimişti, aproape 30 de elevi s-au intoxicat cu oxizi de carbon emanaţi de o sobă de teracotă cu gaz defectă. Neplăcutul eveniment s-a petrecut într-o sâmbătă seara, în timp elevii se odihneau. Colegul meu, Traian Zaha, care era sergent de serviciu pe companie, a avut o prezenţă de spirit extraordinară. Un elev de la o altă companie, a solicit sergentului de serviciu, să-l trezească pe un coleg de-al nostru din anul trei. Stupoare, colegului nostru i s-a făcut rău la câteva secunde de la ieşirea din dormitor. Dând dovadă de tărie de caracter, Traian a alarmat, imediat, toată compania. Şi altor colegi li s-a făcut rău, cinci dintre ei au fost duşi, în regim de urgenţă, la spital, unde, după câteva ore, şi-au revenit. Probabil că, dacă mai stăteau mai puţin de o jumătate de oră, se întâmpla o mare tragedie. Iată cum o întâmplare – dorinţa unui elev de a-şi vedea un prieten –, şi prezenţa de spirit a colegului meu Zaha au preîntâmpinat o mare tragedie. Fiind chimişti, noi eram bănuiţi că s-au folosit substanţe toxice, care au provocat stările de leşin ale colegilor. Profesorii noştri de specialitate au încercat, cu aparatură perfecţionată adecvată, să deceleze eventualele STL (substanţe toxice de luptă) din aerul din dormitor. Rezultatul a fost negativ, iar cauza principală s-a constatat a fi defecţiunea sobei cu gaz. Ştiam de la orele de specialitate că monoxidul de carbon, rezultat în urma arderii incomplete, nu poate fi perceput cu simţurile umane, fiind considerat un „gaz insidios”, neavând culoare, gust şi miros. Ajungând în sânge, formeaxă carboxihemoglobina, care provoacă, în mod rapid, moartea. Din fericire, nici un coleg nu a inhalat doza letală.

Presupunerea de a fi fost folosite STL, avea un anumit temei. Uneori, în încăperea în care ne ţineam încălţămintea pe timp de noapte, era presărată puţină pulbere impregnată cu substanţe iritant-lacrimogene. Pulberea era prelevată din grenadele de instrucţie, care conţineau asemenea substanţe. Când ofiţerii de serviciu controlau „starea de întreţinere” a bocancilor, aveau surpriza să aibă o iritare şi o lăcrimare insuportabile ale ochilor. Evident, acţiunea de control înceta, iar responsabilul elevilor era chemat să dea explicaţii.

Un alt episod interesant, s-a petrecut ca urmare a faptului că, în timp ce eram la înviorare, câţiva elevi de la finanţe foloseau, uneori, apa de toaletă de foarte bună calitate a unui coleg de anul patru. Acesta era revoltat, şi nu ştia pe cine să acuze văzând că, în fiecare zi, volumul licorii se micşora. Atunci, pentru a identifica pe „făptuitori”, a avut o idee pentru care şi specialiştii în cercetări penale îl pot invidia. În recipientul cu apa de toaletă a adăugat un nitrat de argint, substanţă incoloră care, în prezenţa oxigenului, devine de culoare neagră. Pe platou, în timpul inspecţiei de dimineaţă, au apărut doi colegi de la finanţe, care aveau obrazul „negru”, ca urmare a folosirii apei de toaletă fromos mirositoare. Evident, ei erau făptuitorii. Fenomenul nu s-a mai repetat niciodată.

Corpul de comandanţi şi cadre didactice de la specialitatea noastră poseda o pregătire deosebită. Pentru şcoală, erau selecţionaţi cei mai buni ofiţeri chimişti, care aveau şi har de dascăli. În mod firesc, cel mai important şi cel mai apropiat pentru mine şi colegii mei a fost comandantul nostru de pluton, locotenentul Radu Enescu, fost şef de promoţie al seriei ce absolvise şcoala. Era debutul său în cariera de ofiţer. A stat la comandă doar un an, fiind, apoi promovat, în conducerea şcolii, ocupându-se cu munca de tineret. Era un ofiţer educat, manierat, dinamic, dornic de afirmare, coleric şi creativ. Locotentul major Nicolae Vlad, care i-a urmat în funcţie, era sangvinic, drept, metodic şi de o moralitate ireproşabilă. Aşa că, amândoi, au reprezentat modele pentru noi. Comandantul de companie, lt. col. Ştefan Marinca, era foarte exigent, bun cunoscător al „sufletului” şi trăirilor elevilor. Avea marea calitate de a reduce problemele complicate la esenţă, ceea ce era o condiţie de succes în complexul şi delicatul proces al deveniri noastre. Col. ing. Gheorghe Drăghici şi col. ing. Niculescu Noni, predau: chimia miltară, care aveau ca obiect substanţele toxice de luptă(STL); fizica – arma nucleară – şi biologia – arma biologică. De asemenea, conduceau şedinţele şi perioadele de activităţi practice în poligon sau la câmpul de instrucţie. Tehnica de luptă specifică armei şi tactica de specialitate erau predate de lectorii col. Gheorghe Pleşa, col. Nicolae Bărbulescu, mr. Mihai Mitrică şi, uneori, Balogh Ştefan, care era un schior de mare clasă.

Pregătirea tactică generală şi de specialitate o efectuam în tabere de instrucţie, de vară sau de iarnă organizate la Crinţu sau în poligoanele Centrului de Instrucţie al Trupelor Chimice de la Valea Poienii. Cele mai multe exerciţii de specialitate le făceam în Poligonul Poplaca din apropierea Sibiului. Îmi amintesc că, la unele şedinţe de tactică sau de „tratare specială” – sitagmă folosită pentru a desemna procesele de neutraliazare sau îndepărtare a agenţilor chimici, nucleari sau biologici –, îmbrăcam completul de protecţie nr. 3 şi masca contra gazelor. Costumul era confecţionat dintr-un cauciuc special, având o grossime apreciabilă, care ne izola complet corpul faţă de mediul exterior, condiţie esenţială pentru a nu veni în contact cu factorii patogeni. Organismul nostru, mai ales când afară erau călduri toride, transpira puternic. Îmi amintesc de faptul că, uneori, în cizmele de cauciuc se colecta transpiraţia, care ne dădea senzaţia că picioarele noastre stau în apă.


21 august 1968

Era ziua mult aşteptată, deoarece, elevii şcolilor militare, urmau să plece în concediu pentru o lună. Terminasem anul întâi, şi eram bucuros deoarece aveam rezultate printre cele mai bune la învăţământ şi instrucţie. M-am trezit parcă mai de vreme de ora „deşteptării” şi am purces la punerea în ordine a sectorului exterior, pe care eram repartizat în cazarma din „Calea Dumbrăvii”. Doream ca, până la plecare, să mă achit de toate obligaţiile pe care le aveam, iar gândul să-mi fie doar la modul de petrecere a concediului. Chiar atunci, la buletinul de ştiri de la ora 6 dimineaţa, am aflat că, în noaptea tocmai ce se încheiase (20-21 august 1968), forţe militare ale Tratatului de la Varşovia au invadat Republica Socialită Cehoslovacia. Apreciabile forţe miliatre ale Uniunii Sovietice, RDG, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei înaintau spre Praga cu ajutorul câtorva mii de tancuri, fără să întămpine nici un fel de rezistenţă. Nu înţelegeam de ce popoarele ceh şi slovac nu se opun invaziei prin folosirea mijloacelor militare. Am fost plăcut surprins aflu faptul că România a refuzat să participe la invazie. Noi, elevii, nutream sentimente de nelinişte amestecate cu fiori de satisfacţie patriotică, datorită neparticipării armatei române la invazie. Presimţeam, însă, că se va întâmpla ceva, ce ne va bulversa perioada de concediu. Cu toate acestea, noi am continuat pregătirile în vederea plecării în concediu. Am conservat armamentul individual, care a fost sigilat şi predat plutonierului de companie, sergentul major Milotinescu. De la magazie, am luat ţinuta de oraş. Ne-am călcat pantalonii şi cămăşile, am lustruit pantofii, am predat unele materiale de instrucţie şi echipamentul ce erau asupra noastră, precum şi cărţile împrumutate de la bibliotecă. Am primit ordinele de serviciu şi foile de drum şi ne-am echipat în ţinuta de oraş etc. Înainte de a lua masa de prânz, am primit ordin să mergem în sala de mese, unde era instalat un televizor, pentru a urmări o importantă „cuvântare” a lui Nicolae Ceauşescu, ţinută, la Bucureşti, în faţa a peste o sută de mii de „oameni ai muncii”. Am fost surprinşi, în mod plăcut, de atitudinea hotărâtă luată de Ceauşescu, care s-a opus cu fermitate invadării Cehoslovaciei şi a criticat, în termeni deosebit de duri, politica de „amestec în treburile interne” promovată de către Uniunea Sovietică. Promotorul reformelor în ţara aliată şi prietenă, Alexander Dubček, a fost arestat şi dus la Moscova. Ceauşescu a îndemnat poporul român şi armata să lupte pentru apărarea independenţei şi suveranităţii României, care erau în pericol. A anunţat crearea, tocmai în acest scop, a gărzilor patriotice, ca „formaţii înarmate ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Era operaţional, în acea perioadă, conceptul doctrinar de „război al întregului popor”, fiind piatră filosofală a sistemului naţional de apărare. Câteva detaşamente de gărzi patriotice au defilat în ovaţiile mulţimii. Atunci, am realizat că, şi România, era în pericol de a fi ocupată de trupele sovietice. Aveam trăiri contradictorii, presimţeam că lumea, inclusiv „lagărul socialist”, este în schimbare. După terminarea „cuvântării” – aşa cum erau denumite discursurile lui Ceauşescu în epocă –, am fost învitaţi să luăm masa. Pe timpul dejunului, potrivit dispoziţiilor ierahice primite, şefii de clasă au strâns ordinele de serviciu şi foile de drum. Era evident că, în concediu, nu mai puteam pleca. Nici un comandant din cei pe care-i aveam nu ne spunea nimic. Apoi, am primit, cu multă blândeţe, ordinul de a ridica şi „degresa” armamentul individual. Din ziua următoare, am început un program intens de pregătire militară, participând la şedinţe de instrucţia focului, trageri cu armamentul de infanterie, instrucţie de front, exerciţii de tactică de infanterie şi tactică de specialitate etc. Se zvonea că este posibil să primim o misiune de luptă, undeva la frontieră. Nu se spunea nimic despre pregătirile pe care le făcea armata. Ştiam că au fost câţiva ofiţeri din şcoală care au primit, în acea perioadă, alte însărcinări, decât cele legate de procesul de învăţământ. Eram informaţi cu aspecte doctrinare de ordin general şi, mai ales, cu politica lui Ceauşescu, care se opunea amestecului în treburile interne ale statelor socialiste şi combătea cu tărie doctrina brejneviană a „suveranităţii limitate”. Doctrina această fusese elaborată în laboratoarele Kremlinului şi prevedea că, atunci când într-un stat membru al Tratatului de la Varşovia sunt forţe ostile socialismului ce încearcă să direcţioneze dezvoltarea către capitalism, aceasta nu este doar o problemă a ţării în discuţie, dar constituie şi o problemă pentru toate ţările socialiste. Era o justificare pentru invazia din Cehoslovacia. A fost foarte grea perioada de 5-6 săptămâni ce a urmat, timp în care am făcut o pregătire militară intensă. În toate subunităţile de elevi, se manifesta o coeziune şi o solidaritate deosebite. Nimeni nu a săvârşit abateri disciplinare. În timpul deplasării la câmpul de instrucţie sau la înapoierea în cazarmă, întâlneam coloane interminabile de maşini înmatriculate în Cehoslovacia. Erau mii – poate zeci de mii – de turişti cehoslovaci ce-şi petreceau concediul pe Litoralul Mării Negre şi care, aflând ocuparea militară a ţării lor, doreau să se întoarcă acasă. O perioadă de timp, nu li s-a permis repatrierea, iar cetăţenii respectivi au rămas o perioadă scurtă de timp pe teritoriul ţării noastre. Ştiu că autorităţile române au acordat cazare şi masă gratuite pentru câteva mii de turişti cehoslovaci. La trecera noastră pe lăngă ei, eram întâmpinaţi cu ropote de aplauze. Evident, erau semne de recunoştinţă sinceră faţă de refuzul României de a participa la invazie şi pentru ajutorul acordat de ţara noastră. Perioada aceasta, destul de confuză pentru noi elevii, a durat ceva mai mult de o lună. Intempestiv, a fost anunţaţi că putem pleca în concediu, care, evident, s-a scurs repede. La întoarcere, ni s-a comunicat faptul că, prin ordin al ministrului, perioada de pregătire a viitorilor ofiţeri în şcolile militare, s-a micşorat de la 4 la 3 ani. Programa de învăţămât nu mai conţinea disciplinele fundamentale, care se studiau în instituţiile de învăţamânt superior. În aceste condiţii, se punea un mare accent pe pregătirea militară şi de specialitate, renunţându-se la disciplinele fundamentale. Nu mai aveam, de acum, profesori universitari pe şoţii Rodica şi Virgil Bota. Rămâneau în programă doar ramurile chimiei şi fizicii care aveau legătură directă cu problematica protecţiei trupelor împotriva armelor de nimicire în masă, respectiv arma chimică, arma nucleară şi arma bacteriologică. Pe cale de consecinţă, echivalarea şcolii de ofiţeri cu facultăţile civile nu mai avea temei juridic şi real. Pentru cei ce eram deja elevi ai şcolilor militare durata ciclului de învăţământ fost stabilită la 3 ani şi jumătate. Totodată, la întoarcerea din vacanţă, am constatat că, în anul întâi, aveam două plutoane de elevi, în loc de unul, aşa cum era în fiecare an. Selecţia noilor colegi a fost rapidă şi superficială din rândul militarilor în termen sau al tinerilor care obţinuseră bacalaureatul înaintea noastră şi nu reuşiseră să treacă examenele de admitere la diferite facultăţi. Cred că examenul de admitere, a fost o formalitate. În această serie, nu erau şi absolvenţi ai celor 2 licee militare, deoarece se făcea trecerea de la curricula liceală de 11 la cea de 12 clase. Ştiu că, pe parcursul celor 3 ani de studii, mai mult de o treime dintre ei, au abandonat cariera militară. Astfel, s-a relevat, dacă mai era necesar, rolul deosebit al liceelor militare în pregătirea viitorilor ofiţeri ai armatei, precum şi necesitatea menţinerii acestora, şi în viitor.
Vis împlinit

Menţionez că pregătirea noastră se făcea la standarde de exigenţă şi de învăţământ înalte. Comandanţii şi lectorii chimişti erau foarte exigenţi. Activitatea ostăşască este, natural, o activitate temeinic normată. Cu prilejul activităţilor organizate, ne erau prezentate, în mod persuasiv, actele, acţiunile, cadrul restrictiv, limitele morale, juridice, ostăşeşti sau sociale, care trebuiau să ne ghideze în carieră. Atunci am învăţat „Ce trebuie să facem şi cum să facem?”, “Ce este permis să facem?, “Ce este interzis să facem?” Era firesc, deoarece activitatea unui militar este o activitate, care trebuie să încadreze în normele juridice interne şi în cele de drept internaţional umanitar. Sentimentul suficienţei era înlăturat din tot ceea ce făceam. Trebuia să depun eforturi stăruitoare pentru a fi la înălţimea aşteptărilor. De asemenea, eram conştient că performanţele mele din şcoală, îmi vor influenţa foarte mult startul în frumoasa carieră de ofiţer.

Acest sistem de valori, această stare de emulaţie profesională, s-a imprimat personalităţilor noastre. Performanţele mele la învăţătură au fost, din ce în ce, mai bune. La absolvire, am fost declarat şef de promoţie, specialitatea chimie militară. Prin urmare, pregătirea temeinică dobândită cu multe eforturi şi sacrificii, mi-a permis mie şi colegilor mei să obţinem rezultate remarcabile în activitatea profesională. Am terminat şcoala 18 locotenenţi, din cei 20 de elevi care erau în anul întâi. Amintesc doar pe câţiva dintre ei: Ionel Nanu, Alexandru Postelnicu, Aurel Dedu, Ion Scurtu, Gheorghe Dumbravă, Ion Mareşi, Petre Mitriţă, Teodor Ghiur, Ion Rizea, Nicolae Popescu, Crişan Doru, Cheşa Traian, Zaha Traian, Ion Herciu, Ion Chimu, Bărănescu Ion. Trei dintre noi, respectiv, Nicolae Popescu, Ion Rizea şi subsemnatul au obţinut gradul de general. Cred că este o performanţă unică în rândul chimiştilor, ca o singură şi puţin numeroasă promoţie să aibă trei generali.

Primii trei clasaţi, pe baza mediilor de absolvire a şcolii de ofiţeri, puteau să-şi aleagă repartiţiile din situaţia care se afişa pe tablă. Am primul ce era îndrituit să aleagă, şi am ales funcţia de comandant de pluton la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr.1 din Bucureşti. Îmi amintesc de faptul că, la repartiţie, şeful comisiei colonelul Butoi, a insistat să aleg garnizoana Câmpulung, unde funcţiona Centrul de Instrucţie al Trupelor Chimice, unitate ce avea un rol deosebit în pregătirea de specialişti de înaltă clasă, precum şi în cercetarea şi inovarea în domeniu. Aici, puteam ajunge, după un de activitate, comandant de companie. Cu toate argumentele aduse, printre ele era şi acela că aş fi lucrat în „templul chimiei militare”, unde puteam face o frumoasă carieră, am refuzat cu încăpăţânare şi am rămas la opţiunea mea. Locul respectiv i-a fost atribuit colegului şi prietenului meu Nicolae Popescu, argeşan, excelent om şi ofiţer, care, nu peste mulţi ani, avea să devină comadantul acestei unităţi şi general al armatei, începând şi terminând cariera în aceiaşi unitate.

Concluzionând, pot spune, şi acum, că mediul strict în care au fost educaţi şi instruiţi în Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcesu” pentru a deveni ofiţeri, a fost de natură să ne confere o pregatire superioară semenilor noştri, o cultura generală cu mult peste medie, capacitatea de a învinge obstacole ce pentru alţii erau de netrecut, rigurozitate în gândire şi acţiune, punctualitate. Tot aici, am învăţat ce însemnă demnitatea şi onoarea militară, valori esenţiale pentru o carieră militară de succes.
Rolul familiei

Cert este că, niciodată, părinţii mei nu m-au obligat să fac sau să nu fac ceva. Nu am ştiut ce-i aceea bătaia „ruptă din rai”, aşa cum unii copii de vârsta mea ştiau. Ei mă sfătuiau, iar hotărârea, de fiecare dată, mi-a aparţinut. Au avut permanent încredere în mine, în capacitatea mea de a decela binele de rău, apreciind viziunea mea privitoare la viaţă, în general. Dacă nu aş fi urmat cariera militară, cred că aş fi devenit profesor de geografie, deoarece geografia devenise disciplina mea predilectă, datorită dascălului din gimnaziu, Ion Dumbrăveanu. Cantemirist fiind, aveam asigurate condiţiile esenţiale de viaţă, aveam o siguranţă socială, psihică şi materială. Orice s-ar fi întamplat, în condiţiile create, chiar şi fără sprijin din partea familiei, evident mai greu, mă puteam realiza ca ofiţer. Familia reprezintă ceva sacru, care mi-a fost şi îmi este de mare ajutor. Am avut un sprijin – moral, în primul rând –, deosebit. În timpul deselor deplasări în aplicaţii, inspecţii, controale, al programului prelungit sau al zilelor libere lucrate, familia a trebuit să-mi suplinească lipsa. În cele mai multe situaţii, am depăşit programul de lucru stabilit, plecând acasă doar după ce îmi terminam ceea ce aveam de făcut. Şi acum, deşi nu mai lucrez în mediul militar, procedez identic. De aceea, este regretabil faptul că unii guvernanţi nu înţeleg specificul activităţii militarilor şi, prin acte normative aberante, au lovit în demnitatea de militar.

M-am căsătorit, relativ repede, la 24 de ani, cu Valentina, studentă la filologie, apoi profesoară de limbile rusă şi română. După doi ani, s-a născut Lavinia, fetiţa noastră. Din păcate, când Lavinia avea puţin peste patru ani, în urma unei boli incurabile, mama ei a decedat, la vârsta de 28 de ani. A trebuit să mă ocup, singur, o perioadă de câţiva ani de creşterea şi educarea fetiţei. M-am recăsătorit cu Marilena, inginer, fire energică care m-a degrevat de multe sarcini, fapt ce m-a ajutat mult în carieră. Soţia mea are o fiică, Roxana, apropiată de vârsta Laviniei. Suntem o familie solidară. Lavinia este consilier juridic, după ce a cochetat cu avocatura, iar Roxana are o afacere în domeniul traducerii şi interpretariatului. Acum, avem două adorabile nepoţele, câte una de la fiecare fiică: Emese-Maria şi Maia-Maria.
Repere dintr-o profesie a demnităţii

M-am prezentat, cu mare emoţie, la sfârştul lunii ianuarie 1971, în prima mea zi de muncă, în funcţia de comadant de pluton elevi, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr.1 Bucureşti. Menţionez că mai erau încă două şcoli de rezervă, la Bacău şi la Lipova. Aici, în Bucureşti, se pregăteau ofiţerii de rezervă în specialităţile militare infanterie, transmisiuni, chimie militară şi topografie. Mai aveam un coleg de promoţie chimist, lt. Mitriţă Petre, repartizat pe funcţia de comandant pluton APL (asigurarea pregătirii de luptă), format din militari în termen.

Debutul meu în carieră a fost extraordinar. Era greu şi, în acelaşi timp, uşor să lucrezi cu oameni cu o pregătire profesională înaltă. Aveam în plutonul (clasa mea) pe care-l comandam ingineri chimişti, asistenţi universitari, profesori de liceu, chiar şi un director adjunct de la o mare intreprindere. Toţi erau mai în vârstă decât mine. Directorul era mai mare cu 10 ani. Era greu să te impui în faţa lor, deoarece trebuia să stăpâneşti foarte bine disciplinele de specialitate, care erau punctul lor forte. Noi, la Sibiu, doar în timpul primului an am studiat diferite ramuri ale chimiei, matematicii sau fizicii. Deci, din punct de vedere pur ştiinţific, comparativ cu ei, pregătirea mea era destul de lacunară.

Pe cale de consecinţă, am hotărât că nu puteam să mă prezint la exerciţiile tactice sau orele de specialitate pe care le conduceam, decât dacă, în domeniul respectiv, aveam cunoştiinţe cel puţin la nivelul elevilor mei. Pentru aceasta, am reluat studiul tratatelor de chimie, elaborate de D.D. Neniţescu. Studiam foarte mult în timpul liber şi, uneori, noaptea. Altfel, mă compromiteam şi nu mai reprezentam modelul de care elevii aveau nevoie.

De asemenea, impuneam ca întreaga activitate să se desfăşoare în strictă conformitate cu prevederile regulamentare. Chiar din prima zi, după 2-3 ore de la prezentarea la unitate, începeam, după echipare lor în ţinută militară şi repartizarea armamentului de infanterie, orele de instrucţie de front. Le prezentam demonstrativ mişcările şi exerciţiile de specialitae. Procedam metodic, iar ei acumulau rapid cunoştiinţele teoretice şi îşi formau, în timp scurt şi temeinic, depriderile practice. La diferite controale şi inspecţii eram foarte mulţumit cu rezultatele pe care le obţineau. Mă străduiam, zilnic, să fiu un bun exemplu, din toate punctele de vedere pentru ei. La o oră de instrucţia tragerii cu armametul de infanterie, la câmpul de instrucţie, am fost asistat şi inspectat de o comisie condusă de comandantul şcolii, colonelul Vasile Bălaş, din care mai făceau parte şeful de stat major, comandanţii de armă, şefii de catedre şi comandanţii de batalioane. Prestaţia mea „didactică” a fost mult apreciată, aveam să aud acest lucru a doua zi, când s-a dat ordin ca metodele folosite de mine să fie preluate de toţi comandanţii de plutoane şi companii. La rândul meu, le preluasem de la comandanţii din Şcoala militară. Trebuie să mai amintesc faptul durata de pregătire a viitorilor ofiţeri de rezervă era de 6 luni. Ei făceau doar pregătire militară generală, disciplinele de protecţie antichimică şi tactica trupelor chimice. La final, susţineau examenul de absolvire şi, prin ordin al ministrului, întru-un cadru festiv, li-se acorda gradul de sublocotenent în rezervă.

Comnadantul şcolii, col Vasile Bălaş, era deosebit de exigent. Era un exemplu de comportament şi conduită pentru toţi subordonaţii. Nu admitea din partea nimănui abateri de la prevederile regulamentare sau de la dispoziţiunile sale verbale. Era firesc! În subordinea lui erau 13 ofiţeri cu gradul de colonel, unii dintre ei veniţi din Marele Stat Major sau alte structuri centrale ale ministerului.



În plutonul pe care-l comandam, aveam un inginer, care se numea Ionică Bodnăraş. L-am întrebat dacă are vre-o legătură cu Emil Bodnăraş. Mi-a spus că nu. Era de o modestie remarcabilă, bine pregătit din punct de vedere profesional, şi lucra la o fabrică de ferită în oraşul Urziceni. Cam cu o săptămână înaintea depunerii jurământului militar, am fost chemat, în biroul său, de către comandantul şcolii. M-a întrebat dacă am în pluton un elev Bodnăraş. I-am răspuns: „Da! Se numeşte Ionică Bodnăraş, şi este inginer la Urziceni”. Atunci, mi-a dat ordin să-l echipez în ţinuta de oraş şi, cu autoturismul comandantului, să-l trimit acasă, deoarece mama sa era grav bolnavă. Ştiam că, din cazarmă, se poate pleca decât după ce militarii au depus jurămâtul militar. Văzând uimirea ce îmi cuprinsese faţa, mi-a spus că elevul este fiul lui Manole Bodnăraş, care era ambasador al României în Coreea de Nord, iar unchiul său era Emil Bodnăraş, fostul ministru al apărării. Evident, m-am conformat. Lui Ionică, i-am reproşat că nu mi-a spus adevărul despre el. A afirmat că mi-a răspuns corect la întrebarea mea, deoarece ea nu se referea la legăturile de rudenie, iar el nu avea legături cu unchiul său.

Elevul în discuţie s-a prezentat la unitate, a doua zi, înainte de începerea programului. După nici 2 săptămâni de la această întâmplare, am fost, din nou, chemat la comandant. De această dată, mi-a dat ordin ca elevul Bodnăraş să nu mai primească învoire, decât atunci când îmi va spune dumealui. Mi-a solicitat, totodată, să fac ceva pentru a-l despărţi de prietena lui. A justificat prin aceea că doamna Bodnăraş nu-i agrea prietena, cu care avea întenţia să se căsătorească. Am respectat, evident, ordinul, dar numai parţial, deoarece nu am depus nici-o diligenţă pentru despărţirea celor doi. Nu era obligaţia mea de serviciu, şi nu era nici moral să fac acest lucru. Mai mult, într-o zi l-am întâlnit, în timpul liber, pe subordonatul meu, care conversa cu prietena lui, în camera de oaspeţi de la punctul de control al unităţii. Am dialogat cu amândoi. Ulterior, Ionică mi-a relatat că iubita lui este o colegă de facultate, ce provine dintr-o modestă familie din provincie. Pentru că nu este de „neam mare”, mama i-a interzis să mai aibă relaţii cu ea, fapt cu care el nu era de acord. Mi-a spus că orice s-ar întâmpla, iubita îi va fi, în timp scurt, soţie. Evident, iubirea trebuia să învingă! În altă zi eram ofiţer de serviciu, calitate ce îmi permitea ca, în situaţii deosebite, să acord bilete de voie pentru 2-3 ore, numai după încheierea programului de învăţământ. Elevul Bodnăraş se prezintă la mine, şi-mi solicită acordarea unei învoiri de câteva ore, deoarece nu şi-a întâlnit iubita de peste o lună. Am acceptat solicitarea şi i-am acordat două ore învoire cu condiţia să se întoarcă inainte de ora 19.00, oră la care, zilnic şi invariabil, comandantul unităţii verifica modul în se desfăşurau activităţile, studiul individual, precum şi vizionarea „telejurnalului de seară”, care era o activitate obligatorie pentru toată armata. Am trecut prin mari emoţii, deoarece se apropia ora sosirii comandantului, iar elevul învoit nu se mai întorcea. Ştiam că, în cazul în care se constata lipsa acestuia, eu aş fi fost aspru pedepsit, inclusiv mutat din şcoală. Comandantul a sosit. Eu i-am prezentat raportul „ În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit...”. Apoi, l-am însoţit pe timpul controlului. A început prin a verifica sălile de clasă în care se efecua studiul îndividual. Clasa mea era situată la parter, şi era a doua în ordinea de control. Aveam mari emoţii. Ştiam că, într-o fracţiune de secundă, comandantul ar fi observat lipsa elevului. Picioarele îmi tremurau, iar eu eram captivul unei tensiuni nervoase devastatoare, pe care, cu greu, încercam s-o disimulez. Am rămas stupefiat, cînd la intrarea în sala de clasă, am avut surpriza să constat că Bodnăraş era la locul lui şi citea „Regulamentul disciplinei militare”. Evident, mi-a venit „inima la loc”. Elevul a intrat în cazarmă când eu prezentam raportul, iar el a pătruns în clasă pe ferestră. Cînd uşa s-a deschis el se aşezase în bancă de câteva secunde. Mi-am recăpătat echilibrul emoţional, convins fiind că, mai departe, nu se putea întâmpla nimic rău. Controlul a continuat. Colonelul Bălaş avea un spirit de observaţie ieşit din comun şi o intuiţie pe măsură. A solicitat să fie controlată o sobă din spaţiul companiei de transmisiuni. Stupoare, în focarul său s-a găsit o sticlă de bere. În aceiaşi seară, în prezenţa mea, s-au verificat toate sobele şi în nici un nu s-a mai găsit nimic ascuns.

Am fost solicitat, să colaborez cu catedra de ştiinţe sociale a Şcolii pentru a conduce unele seminarii la învăţamântul de ştiinţe sociale, deoarece nu erau ocupate toate funcţiile de lectori. Ulterior, am fost promovat în conducerea instituţiei, îndeplinind funcţia de şef de club. După doi ani de activitate, în urma unui control, am fost promovat în Consiliul Politic Superior, ocupându-mă, câţiva ani, de munca cu tinerii, iar apoi de învăţământul de ştiinţe sociale. Aici am avut şansa să lucrez, în calitate desubordonat sau coleg, cu oameni cu o înaltă pregătire. Printre aceştia, îmi amintesc cu plăcere de gl. Constantin Antip, col. Mihai Arsântescu, gl. Gheorghe Arădăvoaicei, gl. Nicolae Mateescu, gl. Vasile Băeţelu, col. Dumitru Bâsceanu, gl. Lucian Culda, gl. Neculai Bălan etc.


Yüklə 281,72 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin