Cauza teodor împotriva româniei (Cererea nr. 46878/06) hotăRÂRE

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA
CAUZA TEODOR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 46878/06)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

4 iunie 2013

Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cazul Teodor împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 mai 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 46878/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petru Constantin Teodor („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 august 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de F. Ludu, avocat în Bacău. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul susţine, în special, că nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţie în două proceduri din materia dreptului muncii şi că s-a încălcat dreptul său la un proces echitabil ca urmare a jurisprudenţei divergente a Curţii de Apel Bacău. Acesta invocă art. 6 § 1 şi 2 din Convenţie.

4. La 5 octombrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bacău.

A. Procedura penală împotriva reclamantului şi efectele sale asupra contractului de muncă

7. La 24 aprilie 2001, societatea comercială A., al cărei director general era reclamantul, a depus o plângere penală împotriva acestuia şi a altor directori ai societăţii. Aceasta îi acuza de folosirea unor documente justificative false cu scopul de a obţine rambursarea unor cheltuieli efectuate de aceştia cu ocazia călătorilor de afaceri în străinătate, realizate în perioada 1996-1998.

8. La 24 februarie 2003, societatea comercială a suspendat contractul de muncă al reclamantului, în aşteptarea rezultatului procedurii penale.

9. Printr-o ordonanţă din 5 mai 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a decis încetarea urmăririi penale. Parchetul a concluzionat că din documentele aflate la dosar reieşea fără nicio îndoială că reclamantul folosise documente justificative false pentru a obţine rambursarea unor cheltuieli şi că folosirea sumelor de bani plătite în avans de societate în alte scopuri decât cele prevăzute de aceasta din urmă constituia infracţiunile de uz de fals şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Totuşi, aceste fapte erau prescrise.

10. Ordonanţa a fost comunicată societăţii A. la 17 mai 2005.

11. Printr-o ordonanţă din 8 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a confirmat această ordonanţă, în urma plângerii introduse de societatea A. Ordonanţa a fost comunicată societăţii la 21 iulie 2005.

12. Printr-o primă decizie din 18 august 2005, societatea comercială A. a ridicat suspendarea contractului de muncă al reclamantului, dar a refuzat să îi plătească drepturile salariale pentru perioada suspendării. Societatea şi-a întemeiat decizia pe ordonanţa parchetului din 5 mai 2005, prin care acesta din urmă concluzionase că reclamantul era vinovat de uz de fals şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dar că faptele erau prescrise.

13. Printr-o a doua decizie de la aceeaşi dată şi pe baza aceleiaşi ordonanţe a parchetului, societatea l-a concediat pe reclamant.

B. Acţiunea în recuperarea drepturilor salariale

14. Reclamantul a contestat în faţa Tribunalului Bacău decizia din 18 august 2005, prin care angajatorul său refuzase să îi plătească drepturile salariale pentru perioada suspendării contractului de muncă.

15. Societatea A. a depus un memoriu în apărare şi a prezentat ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţată de parchet la 5 mai 2005.

16. La cererea reclamantului, tribunalul a dispus realizarea unei expertize contabile pentru a stabili drepturile reclamantului pentru perioada suspendării contractului său de muncă.

17. Prin hotărârea din 16 decembrie 2005, Tribunalul Bacău a respins acţiunea reclamantului. Instanţa s-a exprimat după cum urmează:

„Reclamantul solicită anularea punctului 2 din decizia [societăţii A.], pe motiv că ordonanţa parchetului [din 5 mai 2005] a dispus încetarea urmăririi penale împotriva sa.

Tribunalul respinge acuzaţiile reclamantului, având în vedere că prin prezenta ordonanţă s-a constatat că «din documentele prezentate în cauză reiese fără îndoială că suspecţii au utilizat documente false, în sensul că au depus documente hoteliere false pentru justificarea cheltuielilor efectuate cu ocazia unor deplasări în străinătate. Pentru infracţiunea de uz de fals, pedepsită la art. 291 C. pen., în raport cu data săvârşirii faptelor, este necesară aplicarea prescripţiei răspunderii penale», ceea ce a justificat încetarea urmăririi penale în speţă.

Reclamantul, în calitatea acestuia de funcţionar public, şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile profesionale, în speţă mandatul încredinţat de societatea A., cauzând un prejudiciu evident intereselor legale ale societăţii pârâte.

În urma cercetările efectuate şi în raport cu perioada săvârşirii faptelor, şi anume 1996-1998, s-a constatat, în temeiul art. 122 alin (1) lit. d) C. pen., intervenţia prescrierii răspunderii penale.

Din conţinutul ordonanţelor parchetelor [din 5 mai şi 8 iulie 2005] reiese clar vinovăţia reclamantului, având în vedere că ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată ca urmare a intervenţiei prescripţiei, nu echivalează cu absenţa vinovăţiei reclamantului în sensul dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În această situaţie, faptele îşi păstrează caracterul care justifică răspunderea penală, care nu este eliminată, ci pur şi simplu înlocuită cu alt tip de răspundere.

În speţă, reclamantul nu a invocat dispoziţiile art. 13 alin. (1) C. proc. pen. pentru ca un procuror sau, după caz, o instanţă penală să dispună încetarea urmăririi penale sau achitarea sa.

Având în vedere că, în speţă, reclamantul nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 13 § 1 C. proc. pen., se poate presupune implicit că acesta a subscris la vinovăţia sa şi, în aceste condiţii, nu are dreptul la despăgubirile prevăzute de lege pentru perioada de suspendare a contractului său de muncă.

Trebuie să se constate, de asemenea, că pârâta a decis, pe baza ordonanţei parchetului, să pună capăt contractului de muncă al reclamantului; plângerea formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 111/C/6700/2005.

Ţinând seama de considerentele anterioare, tribunalul constată că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care prevăd că «dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului» nu sunt aplicabile în speţă.

Tribunalul evidenţiază că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 49 alin. (4) din Codul muncii, care prevăd: «În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat».”

18. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, invocând în special faptul că nu putea solicita continuarea procesului penal în scopul constatării nevinovăţiei sale, în conformitate cu art. 13 C. proc. pen., având în vedere că nu avea calitatea de învinuit sau inculpat, menţionată la acest articol. În plus, având în vedere absenţa altor probe privind vinovăţia sa, ar fi trebuit să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie.

19. Prin decizia din 19 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a confirmat sentinţa Tribunalului Bacău. Punctele relevante din decizia Curţii de Apel sunt formulate după cum urmează:

„În ceea ce priveşte al doilea motiv invocat cu privire la eroarea instanţei de prim grad, care ar fi interpretat greşit legea penală, în măsura în care, în absenţa calităţii de învinuit sau de inculpat, acesta nu putea solicita continuarea procesului penal în temeiul art. 13 C. proc. pen., pentru a i se recunoaşte nevinovăţia, trebuie subliniat că motivarea instanţei de prim grad nu este întemeiată exclusiv pe acest argument (...), acesta coroborând pur şi simplu concluziile la care a ajuns [instanţa] pe baza celor două decizii ale parchetului.

Pe de altă parte, chiar dacă [reclamantul] nu a avut calitatea de învinuit sau de inculpat, în ceea ce priveşte acuzaţiile de uz de fals şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, infracţiuni pedepsite de art. 291 şi 246 C. pen., în procedura în cauză, acesta a avut calitatea de învinuit în ceea ce priveşte o altă infracţiune, ceea ce îi oferea posibilitatea de a utiliza calea de atac prevăzută la art. 13 C. proc. pen.

În plus, în ceea ce priveşte în special cele două infracţiuni – menţionate şi în decizia contestată –, [reclamantul] avea posibilitatea de a utiliza calea de atac prevăzută la art. 278¹ C. proc. pen. pentru a elimina constatarea vinovăţiei împotriva sa (care nu a fost eliminată din cauza prescripţiei răspunderii penale).

În consecinţă, ţinând seama de considerentele anterioare, [curtea] subliniază că instanţa de prim grad a reţinut în mod corect că nu a fost îndeplinită cerinţa privind absenţa vinovăţiei, impusă la art. 52 alin. (2) din Codul muncii – în circumstanţele cauzei sarcina probei revenindu-i reclamantului – şi, astfel, a respins acţiunea [în mod corect].”

C. Acţiunea pentru reîncadrarea reclamantului

20. Reclamantul, asistat de un avocat, a contestat în faţa Tribunalului Bacău decizia din 18 august 2005, prin care fusese concediat de societatea comercială A. Acesta a invocat, de asemenea, o excepţie de tardivitate a deciziei de concediere şi a prezentat ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet la 5 mai 2005.

21. Societatea A. a depus un memoriu în apărare şi documente care atestă efectuarea anchetei administrative prealabile, obligatorie în dreptul muncii. De asemenea, aceasta a depus acte rezultate din comisiile rogatorii constituite în Austria, Franţa, Statele Unite şi Canada în cadrul anchetei desfăşurate împotriva reclamantului.

22. Prin încheierea din 19 octombrie 2005, tribunalul a respins excepţia de tardivitate ridicată de reclamant în cazul concedierii.

23. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2005, Tribunalul Bacău a respins acţiunea reclamantului. Instanţa s-a exprimat după cum urmează:

„Trebuie subliniat faptul că ordonanţa parchetului [din 5 mai 2005] a constatat că reclamantul, la fel ca şi alţi inculpaţi, salariaţi ai societăţii pârâte, în cursul perioadei 1996-1998, a utilizat documente false, în sensul că a depus documente hoteliere false pentru a justifica cheltuielile efectuate cu ocazia deplasărilor în străinătate. Infracţiunea de uz de fals, pedepsită la art. 291 C. pen., a fost supusă prescripţiei răspunderii penale în raport cu perioada săvârşirii faptelor, şi anume 1996-1998.

În plus, s-a constatat că reclamantul, la fel ca şi alţi învinuiţi care aveau calitatea de funcţionari – art. 258 coroborat cu art. 246 C. pen. –, şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile profesionale, în speţă mandatul încredinţat de societatea A., cauzând un prejudiciu intereselor legale ale societăţii pârâte, dar, ca urmare a intervenţiei prescripţiei, a fost pronunţată o ordonanţă de încetare a urmăririi penale.

Având în vedere considerentele precedente, instanţa apreciază că respectiva concediere a reclamantului a fost justificată în sensul art. 61 a) din Legea nr. 53/2003, coroborat cu art. 264 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege.

În speţă, s-a dovedit că reclamantul a săvârşit abateri disciplinare grave; prescripţia nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăţie, ci doar se opune aplicării unei sancţiuni penale”.

24. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A invocat tardivitatea deciziei de concediere, având în vedere faptul că, în temeiul Codului muncii, angajatorul poate decide concedierea doar în termen de 30 de zile după ce a luat cunoştinţă de existenţa unor abateri disciplinare. Or, în speţă, angajatorul a aflat de existenţa unor eventuale abateri cel târziu la 17 mai 2005, dată la care i-a fost notificată ordonanţa din 5 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău. Pe fondul cauzei, reclamantul susţine că Tribunalul Bacău ar fi trebuit să se întemeieze pe probe pentru a constata existenţa unor abateri disciplinare şi că nu era suficientă simpla referire la ordonanţa parchetului din 5 mai 2005.

25. Printr-o hotărâre din 19 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a respins recursul reclamantului. Aceasta a considerat, în primul rând, că decizia de concediere nu era tardivă, deoarece termenul de prescripţie începea să curgă după încheierea definitivă a procedurii penale, şi anume, în speţă, la 21 iulie 2005, dată la care i s-a comunicat angajatorului ordonanţa din 8 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău. În ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea de apel susţine că:

„În ceea ce priveşte fondul cauzei, motivele invocate de reclamant nu pot fi admise pe motiv că, în speţă, nu se impunea prezentarea altor probe, având în vedere că acestea au fost prezentate în cursul anchetei penale; s-a concluzionat că reclamantul a săvârşit cu certitudine faptele şi a fost pronunţată o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, care se opune aplicării unei sancţiuni, dar nu constatării vinovăţiei.

Argumentul reclamantului constând în afirmaţia conform căreia îi era imposibil să formuleze o plângere împotriva ordonanţei [parchetului], având în vedere că nu avea calitatea de inculpat sau învinuit, nu poate fi admis deoarece art. 278¹ C. proc. pen. prevede că persoana lezată sau orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate poate să depună o plângere în termen de douăzeci de zile de la data comunicării actului. În aceste condiţii, reclamantul ar fi putut formula o plângere împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale pentru a-şi dovedi nevinovăţia, chiar şi după intervenţia prescripţiei răspunderii penale.”

26. Reclamantul a prezentat în faţa Curţii hotărârea nr. 564 din 22 februarie 2006, prin care Curtea de apel Bacău a admis recursul lui V.A., colegul reclamantului, prin care acesta invoca tardivitatea deciziei sale de concediere din 18 august 2005, pentru aceleaşi fapte ca şi acelea reproşate reclamantului. În această cauză, Curtea de Apel Bacău a decis că angajatorul luase cunoştinţă de existenţa unor eventuale abateri disciplinare cel târziu la 17 mai 2005, dată la care i se notificase ordonanţei din 5 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, şi nu la 21 iulie 2005, când i-a fost notificată ordonanţa din 8 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău. Prin urmare, curtea de apel a considerat că, prin adoptarea deciziei de concediere din 18 august 2005, angajatorul nu respectase termenul de 30 de zile prevăzut în Codul muncii.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

27. Articolele relevante din Codului de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

Art. 10

„Acţiunea penală (...) nu mai poate fi exercitată dacă:

g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului”.

Art. 13

„(1) În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (...)"

Art. 22 alin. (1)

„Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Art. 278¹

„1. După respingerea plângerii făcute conform art. 275–278 [din Codul de Procedură Penală] împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale (…) dat[ă] de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, (…) la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 2 DIN CONVENŢIE

28. Reclamantul pretinde că instanţele interne au respins acţiunile sale civile, bazându-se pe un verdict de vinovăţie întemeiat exclusiv pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţate de parchet în cadrul unei proceduri penale iniţiate împotriva sa şi care a încetat ca urmare a intervenţiei prescripţiei. Invocă art. 6 § 1 şi 2 din Convenţie. Ţinând seama de perspectiva capătului de cerere al reclamantului, Curtea estimează că acesta trebuie examinat doar din unghiul art. 6 § 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

A. Cu privire la admisibilitate

29. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6 § 2 din Convenţie. În primul rând, acesta subliniază că procedura din faţa instanţelor civile nu avea ca obiect o „acuzaţie în materie penală” şi că reclamantul nu avea calitatea de „persoană acuzată de o infracţiune” în sensul art. 6 § 2 din Convenţie. În această privinţă, Guvernul susţine că acordarea unor drepturi salariale şi concedierea reclamantului intrau sub incidenţa normelor de drept civil şi că hotărârile instanţelor civile nu vizau pedepsirea reclamantului. În plus, Guvernul consideră că procedurile civile iniţiate de reclamant nu constituie, conform jurisprudenţei Curţii (Sekanina împotriva Austriei, 25 august 1993, seria A nr. 266 A, Didu împotriva României, nr. 34814/02, 14 aprilie 2009), nici un corolar, nici un complement obligatoriu al procedurii penale, deoarece este vorba despre proceduri distincte, iniţiate în faţa unor instanţe diferite. În plus, în temeiul dreptului intern, instanţele civile nu sunt ţinute de concluzia adoptată în materie penală (supra, pct. 27). În lumina considerentelor anterioare, Guvernul solicită Curţii să constate că art. 6 § 2 din Convenţie nu este aplicabil în speţă.

30. Reclamantul se opune argumentelor invocate de Guvern. Acesta susţine că procedurile civile nu erau independente de urmărirea penală. Subliniază că autorităţile naţionale au obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie, atâta timp cât nu este pronunţată o hotărâre definitivă pe fondul acuzaţiei.

31. Curtea evidenţiază că argumentele prezentate de Guvern în sprijinul excepţiei preliminare formulate de acesta sunt strâns legate de esenţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 2 din Convenţie. Prin urmare, este necesar ca excepţia să fie conexată cu fondul (Diacenco împotriva României, nr. 124/04, pct. 50, 7 februarie 2012). Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul 35 § 3 a) din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

32. Guvernul consideră că niciun fragment din deciziile adoptate în cele două proceduri civile iniţiate de reclamant nu poate fi interpretat ca o declaraţie sau comentariu din partea unui magistrat privind vinovăţia penală a reclamantului, contrar constatărilor organelor de cercetare penală. Acesta evidenţiază că instanţele civile nu şi-au întemeiat deciziile exclusiv pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale, document care avea aceeaşi forţă probatorie precum toate celelalte mijloace de probă din cadrul unei proceduri civile, ci pe elemente obiective care rezultă, de exemplu în a doua procedură privind concedierea, din documentele depuse la dosar de angajatorul reclamantului (supra, pct. 21). La aceasta se adaugă o prezumţie simplă, întemeiată de instanţe pe comportamentul procesual al reclamantului, care nu a contestat ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet, pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Guvernul subliniază că însuşi reclamantul – care avea obligaţia de a dovedi temeinicia acuzaţiilor sale – îşi întemeiase acţiunile pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet, fără să ţină seama de faptul că, în materie civilă, se aplică cerinţe diferite privind probele [Trăilescu împotriva României (dec.), nr. 5666/04 şi 14664/05, 24 august 2010, şi Bok împotriva Ţărilor de Jos, nr. 45482/06, pct. 43-45, 18 ianuarie 2011].

33. În cele din urmă, invocând hotărârea Daktaras împotriva Lituaniei (nr. 42095/98, pct. 44, CEDO 2000 X), Guvernul subliniază că, în mod evident, nu era de competenţa procurorului să se pronunţe cu privire la vinovăţia penală a reclamantului în ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţată la 5 mai 2005. Judecătorii, magistraţi profesionişti, sunt cei care au examinat temeinicia acţiunilor civile introduse de reclamant.

34. Reclamantul subliniază, în primul rând, că nu exista niciun motiv să conteste ordonanţa de încetare a urmăririi penale a parchetului, care îi era favorabilă. În plus, subliniază că instanţele civile erau obligate să respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie, deoarece, în conformitate cu dreptul intern, parchetul nu era o autoritate abilitată să se pronunţe cu privire la problema vinovăţiei sale penale.

35. Contrar Guvernului, reclamantul afirmă că instanţele şi-au întemeiat deciziile exclusiv pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet, pentru a constata răspunderea sa penală şi a-i respinge acţiunile. Mijloacele de probă suplimentare, pe care angajatorul le-ar fi depus la dosarul singurei proceduri privind concedierea, nu erau decât documente din cadrul procedurii penale iniţiate împotriva acestuia. Conform reclamantului, Guvernul însuşi recunoaşte indirect acest lucru atunci când afirmă că reclamantul, căruia îi revine sarcina de a dovedi temeinicia acuzaţiilor sale, îşi întemeiase acţiunile civile pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet.

2. Motivarea Curţii

36. Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească privind o persoană reflectă impresia că aceasta este vinovată, deşi vinovăţia sa nu a fost legal stabilită în prealabil. Chiar şi în lipsa unei constatări formale, este suficientă o motivare care lasă de înţeles că judecătorul îl consideră pe reclamant vinovat. Deşi principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat la art. 6 § 2, se numără printre elementele procesului penal echitabil impus la art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală. Sfera acestuia de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o „instanţă" (a se vedea în special hotărârile Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A nr. 308, Daktaras, citată anterior, pct. 41-44, Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002, şi Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 50-52, CEDO 2002–II).

37. Curtea reaminteşte că domeniul de aplicare a art. 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde hotărârile judecătoreşti adoptate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special, Lutz, Englert şi Nölkenbockhoff împotriva Germaniei din 25 august 1987, seria A nr. 123) sau ulterior achitării (hotărârile Sekanina, citată anterior, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, din 10 iulie 2001, Leutscher împotriva Ţărilor de Jos, hotărâre din 26 martie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, pct. 29, şi Del Latte împotriva Ţărilor de Jos, nr. 44760/98, pct. 30, 9 noiembrie 2004), în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar şi un complement al procedurilor penale respective, în care reclamantul avea calitatea de „persoană acuzată de o infracţiune”. Domeniul de aplicare a art. 6 § 2 din Convenţie a fost astfel extins asupra diverselor proceduri administrative desfăşurate concomitent cu procedurile penale declanşate împotriva unei persoane sau ulterior încheierii procedurilor respective, fără a se pronunţa o decizie de constatare a vinovăţiei penale a persoanei în cauză, atâta timp cât există o legătură între cele două proceduri [Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, nr. 35522/04, 27 septembrie 2007, Paraponiaris împotriva Greciei, nr. 42132/06, 25 septembrie 2008, şi Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei, nr. 34388/05, 12 aprilie 2011].

38. În speţă, Curtea nu are obligaţia de a examina în ce măsură instanţele civile erau ţinute de ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet la 5 mai 2005, astfel cum a fost confirmată la 8 iulie 2005, deoarece scopul acesteia nu este de a se substitui instanţelor interne. Este în primul rând de competenţa instanţelor naţionale, în special a curţilor şi a tribunalelor, să interpreteze legislaţia internă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). În plus, aceasta reaminteşte că a constatat deja că faptul că o instanţă civilă se bazează pe documente obţinute în cadrul unei proceduri penale nu poate ridica, în sine, o problemă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Vanjak împotriva Croaţiei, nr. 29889/04, pct. 50, 14 ianuarie 2010).

39. În continuare, Curtea reaminteşte că a considerat, în contextul unei acţiuni în despăgubire că, deşi achitarea pronunţată în materie penală nu poate fi contestată în cadrul procedurii de reparaţie, acest lucru nu trebuie să împiedice să se stabilească, pe baza unor cerinţe mai puţin stricte privind probele, o răspundere civilă care presupune obligaţia de a plăti o despăgubire din cauza aceloraşi fapte [Y împotriva Norvegiei, nr. 56568/00, pct. 41 in fine, CEDO 2003 II (extrase)]. Totuşi, dacă decizia internă privind acţiunea civilă ar trebui să includă o declaraţie de imputare a răspunderii penale împotriva reclamantului, acest lucru ar ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 2 din Convenţie.

40. Problema care se ridică în acest caz este de a stabili dacă, prin modul în care au acţionat, prin motivarea deciziilor lor sau prin limbajul folosit în raţionamentul lor, instanţele civile au ridicat un semn de întrebare cu privire la nevinovăţia reclamantului şi au adus astfel atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum este garantat la art. 6 § 2 din Convenţie (Puig Panella împotriva Spaniei, nr. 1483/02, pct. 54, 25 aprilie 2006).

41. Deşi o simplă trimitere la conţinutul unei ordonanţe de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet, nu poate fi suficientă în sine pentru a concluziona că persoana în cauză era responsabilă penal pentru infracţiunile de care era acuzată, o reanalizare fără nuanţe şi rezerve ar putea lăsa să planeze suspiciuni asupra nevinovăţiei sale, dacă aceasta nu este însoţită de alte argumente din partea instanţelor civile (a se vedea, mutatis mutandis, Tendam împotriva Spaniei, nr. 25720/05, pct. 39, 13 iulie 2010).

42. În speţă, Curtea observă, în primul rând, că instanţele au citat amplu ordonanţa de încetare a urmăririi penale, pronunţată de parchet la 5 mai 2005, în ceea ce priveşte săvârşirea de către reclamant a infracţiunilor de care era acuzat (supra, pct. 17 şi 23), fără a încerca să se abată de la aceasta. În al doilea rând, aceasta remarcă faptul că instanţele i-au reproşat reclamantului că nu a folosit căile de atac prevăzute la art. 13 şi 278¹ C. proc. pen., pentru „a i se recunoaşte nevinovăţia” sau „pentru a elimina constatarea de vinovăţie împotriva sa” (supra, pct. 17, 19, 23 şi 25). Or, trebuie să se constate că aceste dispoziţii ţin de domeniul penal şi privesc în mod evident răspunderea penală a unei persoane. Procedând astfel, instanţele civile, care beneficiază de o competenţă deplină, nu şi-au folosit puterea de a stabili faptele şi eventuala răspundere disciplinară a reclamantului în termeni care corespund exclusiv acestui domeniu [a se vedea, mutatis mutandis, Šikić împotriva Croaţiei, nr. 9143/08, pct. 55, 15 iulie 2010, şi Çelik (Bozkurt), citată anterior, pct. 35].

43. În plus, Curtea subliniază că, în procedura privind concedierea reclamantului, instanţele civile au insistat pe faptul că prescripţia „nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăţie, ci doar se opune aplicării unei sancţiuni penale” (supra, pct. 23 şi 25). Or, în opinia Curţii, o astfel de afirmaţie privind vinovăţia ar putea conduce cu uşurinţă cititorul la concluzia că, în absenţa prescripţiei răspunderii penale, persoana în cauză ar fi fost considerată în mod necesar vinovată de infracţiunile imputate.

44. Ţinând seama de considerentele anterioare, Curtea consideră că, în ciuda trimiterii făcute de instanţele civile la dispoziţii din Codul muncii, este la fel de adevărat că acestea au utilizat termeni care depăşeau cadrul civil şi astfel au pus la îndoială nevinovăţia reclamantului.

45. În concluzie, Curtea consideră că utilizarea de către instanţele civile a ordonanţei de încetare a urmăririi penale pronunţată de parchet în procedura penală iniţiată împotriva reclamantului, pentru a respinge acţiunile acestuia privind raporturile sale de muncă, justifică extinderea domeniului de aplicare a art. 6 § 2 din Convenţie la cele două proceduri civile [Çelik (Bozkurt) citată anterior, pct. 34; Vanjak citată anterior, pct. 41; Šikić citată anterior, pct. 47, şi Hrdalo împotriva Croaţiei, nr. 23272/07, pct. 53, 27 septembrie 2011]. În plus, aceasta consideră că faptul de a se baza în mod decisiv pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţate în procedura penală şi termenii folosiţi de instanţele civile sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie.

46. În lumina circumstanţelor cauzei, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern şi concluzionează că art. 6 § 2 din Convenţie a fost încălcat în speţă.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE

47. Reclamantul denunţă tratamentul discriminatoriu la care a fost supus, ţinând seama de jurisprudenţa divergentă a Curţii de Apel Bacău, care a admis recursul unei persoane aflate într-o situaţie identică cu a sa în ceea ce priveşte caracterul tardiv al concedierii. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”

48. Guvernul contestă faptul că, în speţă, a existat o divergenţă profundă şi persistentă în sensul jurisprudenţei Curţii, susceptibilă să ridice o problemă în lumina art. 6 § 1 din Convenţie. Subliniază că reclamantul a prezentat o singură decizie contrară, deşi avea obligaţia de a dovedi existenţa unei jurisprudenţe contrare. De asemenea, Guvernul susţine că soluţiile diferite din cele două hotărâri judecătoreşti erau justificate de circumstanţe de fapt specifice fiecărei cauze şi că nu există o jurisprudenţa divergentă a Curţii de Apel Bacău în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor din Codul muncii. În cele din urmă, invocând hotărârea pronunţată în cadrul cererii Santos Pinto împotriva Portugaliei (nr. 39005/04, pct. 41, 20 mai 2008), Guvernul reaminteşte că şi Curtea a admis faptul că pot apărea divergenţe în cadrul aceleiaşi instanţe.

49. Reclamantul afirmă că hotărârea Curţii de Apel Bacău din 22 februarie 2006, prezentată în faţa Curţii (supra, pct. 26), este suficientă pentru a demonstra existenţa unei divergenţe profunde de jurisprudenţă în cadrul Curţii de Apel Bacău. Acesta insistă asupra faptului că ambele proceduri care s-au încheiat cu hotărârile Curţii de Apel Bacău din 22 februarie şi 19 aprilie 2006 privesc fapte similare şi că, prin urmare, soluţiile diferite nu pot fi justificate de circumstanţe speciale de fapt. În ceea ce priveşte caracterul persistent al divergenţei de jurisprudenţă, reclamantul face trimitere la rapoartele Comisiei Uniunii Europene privind justiţia în România, în care aceasta deplânge lipsa unei practici unitare în cadrul instanţelor, ceea ce reprezintă un risc major pentru securitatea raporturilor juridice.

50. Curtea face trimitere la principiile care decurg din jurisprudenţa acesteia, rezumate în hotărârile sale recente Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei [(MC), nr. 13279/05, pct. 49-58, 20 octombrie 2011] şi Albu şi alţii împotriva României (nr. 34796/09 şi alte şaizeci şi trei de cereri, pct. 34, 10 mai 2012).

51. Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. Autorităţile naţionale, în special curţile şi tribunalele, sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a interpreta legislaţia internă. Rolul acesteia se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări. Prin urmare, în afara cazurilor existenţei unui caracter arbitrar evident, nu are competenţa de a contesta interpretarea legislaţiei interne de către aceste instanţe. De asemenea, în această privinţă, Curtea nu are, în principiu, obligaţia de a compara diversele hotărâri pronunţate, chiar şi în litigiile care, la prima vedere, par similare sau conexe, de către instanţe a căror independenţă trebuie să o respecte (Ādamsons împotriva Letoniei, nr. 3669/03, pct. 118, 24 iunie 2008, şi Nejdet Şahin şi Perihan Şahin, citată anterior, pct. 50).

52. Eventualele divergenţe de jurisprudenţă sunt inerente, în mod normal, oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă teritorială. Astfel de divergenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Nu se poate considera că acest lucru în sine este contrar Convenţiei (Santos Pinto, citată anterior, pct. 41).

53. În ceea ce priveşte aspectul stabilirii în ce condiţii contradicţiile din jurisprudenţă aduceau atingere cerinţelor procesului echitabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea a precizat care erau criteriile pe care le avea în vedere în cadrul aprecierii sale, care constau în a cerceta dacă există „divergenţe profunde şi persistente" în jurisprudenţa unei instanţe supreme, dacă legislaţia internă prevede mecanisme care permit eliminarea acestor inconsecvenţe, dacă aceste mecanisme au fost aplicate şi care au fost, după caz, efectele aplicării lor [a se vedea, între altele, Albu şi alţii, citată anterior, pct. 34, Iordan Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 23530/02, pct. 49 50, 2 iulie 2009, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 2162/02, 2 decembrie 2008].

54. Curţii i s-a solicitat, de asemenea, să se pronunţe cu privire la divergenţele de jurisprudenţă care pot surveni în cadrul aceleiaşi curţi de apel sau între tribunale atunci când acestea se pronunţă în ultimă instanţă. În afară de caracterul „profund şi persistent” al divergenţelor în cauză, incertitudinea juridică ce decurge din inconsecvenţa practicii acestor instanţe şi absenţa unor mecanisme care permit rezolvarea divergenţelor de jurisprudenţă au fost, de asemenea, considerate ca fiind de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

55. În speţă, Curtea constată, în primul rând, că reclamantul a beneficiat de un proces în contradictoriu şi a avut posibilitatea de a-şi prezenta elementele de probă şi de a-şi apăra în mod liber cauza. Capătul său de cerere privind caracterul tardiv al concedierii a fost examinat în mod corespunzător de instanţa internă (supra, pct. 22 şi 25). Aceasta consideră că atât concluziile instanţelor cât şi interpretarea lor asupra normelor relevante nu pot fi considerate în mod evident arbitrare sau nerezonabile.

56. În plus, Curtea consideră că practica judiciară divergentă pretinsă de reclamant nu era nici profundă, nici persistentă. În această privinţă, Curtea subliniază că a prezentat doar o singură hotărâre cu o soluţie diferită (supra, pct. 26). În plus, reclamantul nu a citat şi/sau prezentat alte hotărâri care ar fi urmat abordarea adoptată în hotărârea în cauză şi care ar lăsa impresia că aceasta din urmă nu este izolată [a se vedea, mutatis mutandis, Karakaya împotriva Turciei (dec.), nr. 30100/06, 25 ianuarie 2011, şi Tivodar împotriva României (dec.), nr. 43502/04, pct. 19, 2 octombrie 2012].

57. Ţinând seama de elementele precedente, Curtea apreciază că nu se poate considera că procedura aplicată în speţă este inechitabilă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) şi 4 din convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

58. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

59. Reclamantul solicită 87 441,44 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit. Această sumă reprezintă salariile pe care le-ar fi încasat de la suspendarea contractului său de muncă până la data de 31 martie 2012, salarii la care se adaugă dobânda aferentă. Acesta depune o expertiză contabilă în sprijinul solicitării sale. De asemenea, solicită 5 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere că ambele decizii ale Curţi de Apel Bacău i-au afectat profund imaginea şi credibilitatea, având consecinţe imediate şi iremediabile asupra carierei sale profesionale şi efecte profunde asupra moralului său şi al familiei sale.

60. Guvernul susţine că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă şi prejudiciul material şi moral invocat şi solicită Curţii să respingă cererea înaintată de reclamant în această privinţă. În plus, acesta apreciază că o constatare a unei încălcări ar reprezenta în sine o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral pretins de reclamant.

61. Curtea subliniază că singurul temei care trebuie reţinut, pentru acordarea unei reparaţii echitabile, constă, în speţă, în încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului de către instanţele care au soluţionat procedurile civile iniţiate. În aceste circumstanţe, Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pe care l-ar fi suferit reclamantul. Prin urmare, acest aspect al pretenţiilor sale trebuie să fie respins. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza nerespectării prezumţiei de nevinovăţie. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă 3 500 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

62. De asemenea, reclamantul solicită 1 500 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii. Acesta prezintă contractul de asistenţă juridică încheiat cu avocatul său, în care este menţionată suma precizată anterior.

63. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu munca prestată de avocatul său. În plus, subliniază că reclamantul nu a depus niciun document justificativ care să ateste plata efectivă a sumei de 1 500 EUR sau un calcul pe ore al activităţii avocatului său.

64. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

65. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, CURTEA,

1. Uneşte cu fondul, în unanimitate, excepţia Guvernului întemeiată pe incompetenţa ratione materiae referitoare la capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 § 2 din Convenţie şi o respinge;
2. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 2 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie;
4. Hotărăşte, cu cinci voturi la două,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

i) 3 500 EUR (trei mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii) 1 000 EUR (una mie euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
5. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 4 iunie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

PREŞEDINTE Grefier
JOSEP CASADEVALL Santiago Quesada

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:

– opinia concordantă a judecătorului López Guerra;

– opinia separată comună a judecătorilor Šikuta şi Silvis.

J.C.M.
S.Q.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA

(Traducere)

1. Subscriu la constatarea camerei, conform căreia a fost încălcat dreptul reclamantului la prezumţia de nevinovăţie. Consider totuşi că această încălcare nu decurge din hotărârile definitive ale instanţelor române pe fondul cauzei reclamantului, examinate de acestea, ci mai degrabă din limbajul utilizat în aceste hotărâri.

2. În ordonanţa sa din 5 mai 2005, parchetul a concluzionat că răspunderea penală a reclamantului nu putea fi angajată deoarece intervenise prescripţia (punctul 9 din hotărâre). Prin urmare şi deoarece această ordonanţă nu pare să fi făcut obiectul unui control judecătoresc, autorităţile române nu erau îndreptăţite, în mod formal, să exprime îndoieli privind nevinovăţia reclamantului.

3. Absenţa declarată a răspunderii penale nu exclude totuşi o eventuală răspundere – civilă, administrativă sau de alt tip – bazată pe aceleaşi fapte. Prezumţia de nevinovăţie se raportează la existenţa unui act care intră sub incidenţa dreptului penal şi la atribuirea acestui act unei anumite persoane; aceasta nu însemnă că actele persoanei respective, deşi se consideră că nu ţin de dreptul penal, nu pot genera alte consecinţe.

4. În prezenta cauză, suspendarea contractului de muncă al reclamantului, precum şi refuzul de a i se plăti salariile corespunzătoare perioadei de suspendare şi, în cele din urmă, concedierea acestuia pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale profesionale, au fost examinate în cadrul unei proceduri civile. În cadrul acesteia, autorităţile române au concluzionat că, pe baza faptelor stabilite în ordonanţa procurorului, într-adevăr reclamantul nu îşi îndeplinise obligaţiile. Pentru a justifica neplata salariilor corespunzătoare perioadei de suspendare, Tribunalul Bacău a declarat (hotărârea din 16 decembrie 2005 – punctul 17 din hotărâre): „[r]eclamantul, în calitatea acestuia de funcţionar public, şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile profesionale, în speţă mandatul încredinţat de societatea A. (...)”. În ceea ce priveşte concedierea, tribunalul a hotărât (hotărârea din 2 noiembrie 2005 – punctul 23 din hotărâre): „[î]n plus, s-a constatat că reclamantul, la fel ca şi alţi învinuiţi (...), şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile profesionale (…). Având în vedere considerentele precedente, instanţa apreciază că acea concediere a reclamantului a fost justificată în sensul art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003, coroborat cu art. 264 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege”.

5. Astfel, instanţele au admis faptele stabilite de parchet referitor la obligaţiile civile ale reclamantului, fără să angajeze însă răspunderea penală a acestuia; în această privinţă, deciziile pe fond ale acestora nu au încălcat dreptul reclamantului la prezumţia de nevinovăţie. Totuşi, anumite expresii din cele două hotărâri civile reflectă în mod explicit concluzia Tribunalului Bacău, conform căreia reclamantul era într-adevăr vinovat de acte care intră sub incidenţa dreptului penal. În hotărârea din 16 decembrie 2005, se afirmă: „[î]n această situaţie, faptele îşi păstrează caracterul care justifică răspunderea penală, care nu este eliminată, ci pur şi simplu înlocuită cu alt tip de răspundere”, şi în continuare „se poate presupune implicit [că persoana în cauză] a subscris la vinovăţia sa”. De asemenea, în hotărârea sa din 2 noiembrie 2005, tribunalul afirmă că „prescripţia nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăţie”.

6. Formulări de acest tip în deciziile publice ale tribunalului în cauză sunt, în fapt, declaraţii referitoare la vinovăţia reclamantului, vinovăţie care nu a fost stabilită niciodată în cadrul unui proces echitabil la nivel penal. Din acest motiv, consider că încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie a persoanei în cauză constă tocmai în aceste formulări şi nu în conţinutul material al deciziilor în litigiu.
OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR
Šikuta ŞI SILVIS

1. Pentru a evidenţia opinia noastră separată, considerăm util să începem prin a rezuma faptele speţei. În 2001, angajatorul reclamantului a depus o plângere penală, în care acuza persoana în cauză de utilizarea unor documente justificative false cu scopul de a obţine rambursarea anumitor cheltuieli. În 2003, în aşteptarea rezultatului procedurii penale, acesta a suspendat contractul de muncă al reclamantului. În 2005, parchetul a decis încetarea procedurii din motive formale legate de durata procedurii [intervenţia prescripţiei prevăzute la art. 122 d) C. pen.], dar a concluzionat totodată că din documentele aflate la dosar reieşea fără nicio îndoială că reclamantul utilizase documente justificative false pentru a obţine rambursarea unor cheltuieli. În urma acestei ordonanţe a parchetului, angajatorul a ridicat suspendarea contractului de muncă al reclamantului, dar a refuzat să îi plătească salariile corespunzătoare perioadei acestei suspendări; ulterior, printr-o a doua decizie, l-a concediat pe reclamant. Acesta a contestat cele două decizii în faţa instanţelor naţionale, dar nu a avut câştig de cauză. În faţa Curţii, acesta a susţinut, în special, că i s-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie, garantat la art. 6 § 2 din Convenţie, în cele două proceduri care intră sub incidenţa dreptului muncii.

2. Art. 6 § 2 din Convenţie protejează dreptul oricărei persoane de a fi prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa penală este legal stabilită. Este incontestabil că prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească privind o persoană acuzată reflectă impresia că aceasta este vinovată, deşi vinovăţia sa penală nu a fost legal stabilită în prealabil. Această protecţie se aplică atunci când persoana este „învinuită de o infracţiune”. Această noţiune trebuie să fie interpretată În lumina încadrării procedurii în dreptul naţional, a naturii sale substanţiale, a tipului şi a gravităţii pedepsei pe care o riscă reclamantul. Pentru a aprecia un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 § 2, în contextul judiciar, trebuie, înainte de toate, să se stabilească dacă procedura în litigiu privea temeinicia unei acuzaţii în materie penală în sensul jurisprudenţei Curţii.

3. Din jurisprudenţa Curţii reiese că se ridică o problemă din perspectiva art. 6 § 2 din Convenţie atunci când instanţa care dispune încetarea procedurii ca urmare a intervenţiei prescripţiei casează hotărârile de achitare pronunţate de instanţele inferioare şi, mai mult, se pronunţă pentru prima dată asupra vinovăţiei persoanei în cauză, fără să fie respectat dreptul acesteia la apărare în procedura desfăşurată în faţa sa. Din această perspectivă, concluziile parchetului privind vinovăţia reclamantului ar fi într-adevăr de criticat; totuşi, trebuie subliniat că, în speţă, însuşi reclamantul a explicat că nu avea niciun motiv să se opună ordonanţei de încetare a urmăririi penale pronunţată de parchet: având în vedere că aceasta îi era favorabilă, nu se străduise să conteste observaţiile parchetului privind vinovăţia sa. Totuşi, în cazul de faţă, astfel cum a afirmat Curtea, nu termenii utilizaţi de parchet reprezintă partea esenţială a capătului de cerere, pe fond fiind examinată maniera în care instanţele civile au utilizat termenii respectivi.

4. Nu contestăm în niciun fel – şi acest aspect nu este supus dezbaterii – că domeniul de aplicare a art. 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde şi hotărârile judecătoreşti adoptate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special, Minelli împotriva Elveţiei, 25 martie 1983, seria A nr. 62, şi Lutz, Englert şi Nölkenbockhoff împotriva Gemaniei, 25 august 1987, seria A nr. 123) sau ulterior achitării (Sekanina împotriva Austriei, 25 august 1993, seria A nr. 266-A, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, 10 iulie 2001, Leutscher împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 29, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, şi Del Latte împotriva Ţărilor de Jos, nr. 44760/98, pct. 30, 9 noiembrie 2004), în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar şi un complement al procedurilor penale respective, în care reclamantul avea calitatea de „persoană învinuită de o infracţiune”.

5. Jurisprudenţa constantă a Curţii referitoare la aplicarea art. 6 § 2 în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate ulterior unei proceduri penale, care s-a încheiat prin încetarea urmăririi penale sau, în special, o hotărâre de achitare, priveşte şi procedurile referitoare la chestiuni disciplinare sau la concedieri [Moullet împotriva Franţei (dec.), nr. 27521/04, 13 septembrie 2007, Taliadorou şi Stylianou împotriva Ciprului, nr. 39627/05 şi 39631/05, pct. 25, 16 octombrie 2008, Šikic împotriva Coraţiei, nr. 9143/08, pct. 42-47, 15 iulie 2010, Çelik Bozkurt împotriva Turciei, nr. 34388/05), pct. 34, 12 aprilie 2011]. Trebuie să subliniem că, după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare – chiar şi în cazul în care este vorba despre o achitare în favoarea îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea unor îndoieli privind vinovăţia, inclusiv cele întemeiate pe motivele achitării, nu este compatibilă cu prezumţia de nevinovăţie (Rushiti împotriva Austriei, nr. 28389/95, pct. 31, 21 martie 2000). În fapt, o hotărâre judecătorească poate ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 2 dacă echivalează cu o constatare a vinovăţiei, care încalcă, în mod deliberat, achitarea prealabilă a inculpatului (Del Latte, citată anterior, pct. 30).

6. În speţă, niciun element din deciziile instanţelor nu contravine sau nu contestă justificarea ordonanţei de încetare a urmăririi penale pronunţată de parchet. În plus, nu este vorba despre o nouă acuzaţie în materie penală formulată de instanţele civile. Motivele pentru neplata salariilor corespunzătoare perioadei de suspendare şi motivele de concediere se referă la faptul că reclamantul săvârşise abateri disciplinare grave. Instanţele au ajuns la această concluzie după ce părţile în procedurile civile au prezentat argumente şi probe şi ţinând seama, de asemenea, de probele stabilite în procedura penală iniţială. Instanţele au considerat că reclamantul nu îşi îndeplinise obligaţiile profesionale, cauzând un prejudiciu intereselor legale ale societăţii pârâte. În cadrul procedurii privind concedierea reclamantului, instanţa civilă a insistat pe faptul că prescripţia pronunţată de parchet „nu [era] echivalentă cu anularea verdictului de vinovăţie, ci doar se opune[a] aplicării unei sancţiuni penale”. În opinia noastră, acest lucru nu echivalează cu afirmarea vinovăţiei penale, astfel cum consideră majoritatea Curţii, care se teme că o astfel de afirmaţie poate să determine cu uşurinţă cititorul să ajungă la concluzia că, în absenţa prescripţiei răspunderii penale, persoana în cauză ar fi fost considerată în mod necesar vinovată de infracţiunile imputate. Considerăm că abordarea majorităţii, în special cea de la punctul 42, contestă hotărârea pronunţată în cauza Bok împotriva Ţărilor de Jos (nr. 45482/06, pct. 45-46, 18 ianuarie 2011), în care reclamantul, acuzat, dar necondamnat penal, trebuia să dovedească în faţa instanţelor civile temeinicia revendicărilor sale. Apreciem că tribunalul, după ce a stabilit că, la nivel civil, reclamantul săvârşise fapte disciplinare grave, avea dreptul să constate că prescripţia penală nu contesta evaluarea sa. Interpretată corect, această apreciere a instanţei civile în speţă nu afectează prezumţia de nevinovăţie.