Istoria Romei

Eugen Cizek


Filosofia şi literatura . ■-:'■■-'• ■ ■■■■:... s

Expansiunea filosofiei continuă în secolul I d.C, în pofida opreliştilor prilejuite de autoritarismul imperial. Şcolile filosofice consacrate strălucesc la Atena şi totodată numără destul de mulţi adepţi în Italia. Ne referim desigur la Noua Academie, stoicism, epicureism, peripatetism. Cu toate că deocamdată propagată îndeosebi ca o stare de spirit difuză, dar solid adaptată pragmatismului roman, Noua Academie probabilistă pare a deţine întâietatea. Totuşi foarte pregnantă se dezvăluie difuzarea stoicismului. Filosofia Porticului, adică a stoicilor, este favorizată de acutele tensiuni politice şi mentale ale secolului. Stoicismul se converteşte în armă de apărare a persecutaţilor politici. Se răspunde la reprimările iniţiate de împăraţi, la exterminările ordonate de anumiţi cezari, prin stoicism, conceput şi practicat ca o formă de eroism, de intransigenţă şi demnitate morală.

Deşi două dintre cele mai ilustre victime ale lui Nero, adică Seneca şi Thrasea, au fost stoici, filosofia Porticului nu devenise încă principala doctrină a opoziţiei antidespotice. Acest fenomen survine însă în timpul Flavienilor, când, practic în bloc, stoicii se opun cezarilor şi în special lui Domiţian, căruia îi rezistă cu intransigenţă. Tacit va reproba de altfel inflexibilitatea moral-politică a stoicilor de sub Domiţian (Agr., 42, 6). Tot ca stimulator moral se manifestă şi cinismul. Demetrius, un fel de cinic relativ monden, sub Nero frecventează casele senatorilor, cercurile cultural-politice şi impresionează gânditori stoici, precum Seneca şi Thrasea. Foarte ilustrativă pentru intensificarea soteriologiei şi misticismului, ca şi pentru conjugarea acestora cu filosofia, se reliefează intervenţia pitagorismului. Grăitoare este în acest sens viaţa lui Apollonios din Tyana, care, la mijlocul veacului, emerge ca un Crist păgân, filosof, astrolog şi taumaturg. Deşi intrat într-un fel de con de umbră, oricum în regres faţă de veacul anterior, epicureismul se menţine inflexând în sens întrucâtva hedonist doctrina plăcerii. „Grădina" epicureicilor îşi are la Atena şeful de şcoală, scolarhul, care îşi exercită conştiincios misiunea. Anumiţi intelectuali preferă să frecventeze mai multe şcoli filosofice. De fapt filosofii profesionişti duc împreună cu elevii lor o existenţă comună şi practică arta înţelepciunii ca un mod de viaţă, ca o medicină a sufletului, medicina animi. Destul de numeroşi senatori romani îşi aveau filosoful profesionist al familiei, care se comporta ca un adevărat confesor. înfloreşte de asemenea o „literatură a străzii", a textelor scurte, a cuvintelor scrijelite pe zidurile caselor şi edificiilor publice; exprimau reacţiile populaţiei la situaţiile politice, economice şi culturale. Cum am arătat, cultura nu mai constituie apanajul unei elite. Epigrafia modernă măsoară de asemenea difuzarea culturii şi starea de spirit a locuitorilor Imperiului. S-a calculat că noi nu posedăm decât 5% dintre inscripţiile alcătuite în antichitate. Totuşi proliferarea inscripţiilor a determinat pe unii istorici să se refere la o „civilizaţie a epigrafiei". Numai din Roma antică provin 50.000 de inscripţii exhumate. Altele au fost descoperite în restul Imperiului. In zona unui orăşel din Africa proconsulară, Castellum Celtianum, s-au scos la lumină 1.200 de inscripţii funerare. într-adevăr majoritatea textelor epi-grafice reprezintă epitafuri. Unele atestă o cultură îngrijită, chiar dacă denotă naivitatea celor ce le întocmiseră.

Iulio Claudienii şi Flavienii

373

„Plaja" speciilor şi genurilor literare este amplă şi foarte diversificată. Interesul pentru „semnele contextuale" explică în mare parte expansiunea literaturii satirice şi parasatirice. Se privilegiază limbajul semnelor în detrimentul celui al simbolurilor. Pe lângă satira propriu-zisă, care, datorită lui Persius, se transformă definitiv din satura în satira, ca blamare severă a moravurilor, proliferează specii parasatirice, ca satira menippee, ilustrată de Seneca, epigrama, cu strălucire promovată de Marţial, fabula, utilizată de Fedru, specie nouă în literatura latină, care îngăduia deghizarea reprobării moravurilor. Literatura cu tentă satirică, variantă de poezie deschisă spre „praxis", echivalează cu reportajul modern. Comedia de obârşie literară se estompează. Se afirmă de asemenea tragedia cu adresă politică. Atreu este închipuit ca arhetipul monarhului tiranic. Poezia lirică intimistă este bogat reprezentată de numeroşi exponenţi, dar operele lor s-au pierdut, în marea lor majoritate. Lucan inovează radical în structura eposului, din care elimină aparatul divin, substituind limbajului simbolurilor şi miturilor pe cel al semnelor, cu un conţinut cetăţenesc-istoric. Inovaţia sa rămâne însă fără urmaşi. Poeţii epici ai Flavienilor revin la epopeea mitologizantă ori antiistorică, susţinută de un simbolism pur ornamental. Antimitul constituie totuşi marca prevalentă a literaturii veacului.

Graniţele între proză şi poezie sunt anihilate. Pe urmele lui Titus Livius, în proză pătrund cuvinte şi conotaţii poetice, iar în poezie se strecoară termeni prozaici sau proveniţi din limbajul colocvial. Arta declamaţiei, elocinţa, focalizată pe tehnicile preconizate de retori, constituie „genul rege" al secolului I d.C. Elocinţa nu mai poate aborda liber o tematică politică, însă se întoarce spre lucrarea migăloasă a expresiei literare. Expansiunea sa este înlesnită de dezvoltarea exponenţială a recitaţiilor. Toate textele literare sunt scrise nu numai - şi nu atât - spre a fi citite, ci mai ales spre a fi ascultate. încât ele sunt impregnate de efecte retorico-oratorice, de căutarea unui stil rafinat, alegru, chiar percutant. Elocinţa se mută din for - unde totuşi subsistă procese -în şcolile de retorică. Raporturile dintre retorică şi restul culturii sunt multivalente şi interdependente. Tendinţele moralizatoare ale declamaţiilor de şcoală presupuneau contactul fertil cu literatura satirică, parasatirică şi cu meditaţia filosofică. Graţie elevilor lor, ajunşi scriitori reputaţi; profesorii de retorică îşi subordonează întreaga creaţie literară. Pierre Grimal a reliefat că şcolile retorilor se transfigurează din ateliere tehnice în focare de cultură, iar Fabio Cupaiuolo a remarcat că retorica devine patrimoniu literar comun, „langue", în sensul saussurian al termenului, din care fiecare autor selecta ceea ce îi convenea, recurgând la o „parole" individuală. „împodobirea", ornatus, prevalează în truda scriitorilor pe text. Vocabulele erau integrate sistemului discursiv, ca să se investigheze evoluţia modalităţilor literare. Se căuta, dincolo de cuvinte, valorizarea rerroscenei psihologice, a efervescenţei spirituale care se manifesta sub învelişul aparenţelor. Totodată, dacă s-au conservat puţine opere istoriografice, alcătuite în epoca respectivă, istoria constituie o federaţie de genuri şi de specii literare, excelent reprezentată în secolul I d.C. Suntem la nivelul vârfului istoriografiei latine, ilustrate de nenumărate creaţii, îndeobşte pierdute. Dacă declamaţia retorizantă constituie genul rege al literaturii veacului, istoriografia sau istoria-cunoastere figurează ca viceregele epocii.

374

. Eugen Cizek

Nu s-au conservat operele unor istorici îndeobşte ostili cezarilor şi dependenţi de ideile mediilor senatoriale. Ne referim la republicanul Aulus Cremutius Cordus, acuzat pentru delict de opinie, Aufidius Bassus, Marcus Servilius Nonianus, .Fabius Rusticus şi.la.autori opoziţionişti de biografii, fie şi parţiale, din vremea Flavienilor. în contrapartidă, s-au păstrat opere ale unor istoriografi cezarieni. Prosperă şi literatura de erudiţie, enciclopediile, mai ales cea datorată lui Pliniu cel Bătrân, scrieri tehnice hărăzite agriculturii, medicinei etc. Quintilian alcătuieşte lucrări consacrate cauzelor coruperii elocinţei şi formării oratorului. Se dezvoltă două şcoli de drept: cea a sabinienilor, condusă de Masurius Sabinus, tradiţionalistă, dar ataşată Principatului, şi cea a proculienilor, iniţiată de Proculus şi sensibilă la influenţe stoice, însă şi la o optică umanistă. Limba stoicilor este greaca, dar Luciu's Annaeiis Seneca alcătuieşte în latineşte numeroase opere de filosofie morală, inspirată de Portic, precum şi tragedii. Căci Seneca nu a fost un filosof, care a scris şi poezie, ci un poet, care s-a dedicat filosofiei. El creează şi patronează o nouă mişcare literară, guvernată de o viziune artistică înnoită. Vom reveni mai jos asupra acestei mişcări literare. Sub Nero, emerge romanul latin, foarte clar superior ca valoare omologului său grec, deoarece este înzestrat cu o structurare şi un mesaj simţitor mai complexe. Ostentativ Petroniu făureşte un discurs literar antiretoric, menit sâ abandoneze limbajul simbolurilor în favoarea celui al semnelor.