Istoria Romei

Eugen Cizek

incendii ale Romei. Cei mai nevoiaşi locatari se aflau la etajele superioare, unde adesea focul îi surprindea în somn. Mansardele erau jalnice. Ca paturi de dormit serveau culcuşuri primitive. I Scaunele erau rare: îndeobşte se priyilegiau taburetele şi băncile. Desigur, mobilierului săracă--Şş cios şi veselei de argilă ale unora se opuneau cele de lux ale bogaţilor. Aerul şi lumina pătrun- I deau greu în „apartamentele" din insulae. Unii locatari nici nu aveau geamuri la ferestre, la care atâr- nau pânze sau piei, mişcate de vânt şi bătute de ploaie. Sau un fel de storuri din lemn, care nu -opreau nici frigul, nici ploaia, nici canicula. Existau un fel de calorifere, dar ele nu serveau eta- '■■:. jele superioare ale imobilelor înalte, în care nu se foloseau nici sobe. Se utilizau doar cuptoare, fj „reşouri", un fel de „cămine". Apa se transporta la etaje din stradă, din fântâni, castele de apă oii ,,;, chiar din puţuri săpate de locuitori. Numai la parter se aducea, în conducte, apă curată. % Canalizarea era foarte deficitară. Apăruseră latrine publice, dar cele private nu comunicau cu exteriorul. Majoritatea locuitorilor Romei utilizau latrinele publice. Totuşi se colectau gunoaiele I menajere. îndeosebi la etaje, locatarii luptau din greu cu ploşniţele. Chiriile erau ridicate, încât 1 mulţi locatari subînchiriau camere ori chiar segmente dintr-un apartament.'

Străzile continuau să fie numeroase. Sub censura lui Vespasian şi a lui Titus, ele acopereau 85 de kilometri la Roma. Eforturile de sistematizare nu au înregistrat decât un succes parţial. Multe străzi înguste se strecurau întortochiate printre insulae gigantice. Subsista în continuare disjuncţia între uliţele accesibile exclusiv pietonilor, străzile 1 pe unde nu trecea decât o singură căruţă, şi uiae propriu-zise. Chiar şoselele extraurbane ■ oscilau, în lărgime, între 4,80 şi 6,50 m. Cum am mai relevat, circulaţia rutieră se desfăşura prin excelenţă în timpul zilei. între răsăritul şi apusul soarelui nu circulau vehicule grele de aprovizionare şi vite de povară. Făceau excepţie doar căruţele antreprenorilor constructori, care demolau clădirile vetuste din oraşe. In sfârşit, se circula în trăsuri sau cvadrige cu prilejul ceremoniilor solemne. Chiar morţii erau transportaţi pe jos în sicriul lor. Ziua nu circulau decât pietonii, călăreţii, lecticile şi scaunele purtate de hamali pentru uzul unor cetăţeni, amatori de un minimum confort. Romanii înstăriţi evitau poluarea sonoră în dormitoare şi în alte încăperi foarte retrase faţă de stradă. Viaţa privată a romanilor pendula între splendoare şi confort pe de o parte şi traiul modest pe de alta

23
Mentalităţile

A rezultat din subcapitolele anterioare că mentalul colectiv al romanilor suferă mutaţii destul de profunde. Eforturile lui August şi ale lui Tiberiu de a reforma structurile politice, în condiţiile prezervării şi chiar recuperării vechii mentalităţi, eşuează. De fapt, am semnalat de asemenea că această veche mentalitate intrase în impas încă din secolul al II-lea î.C. Pregătirea emergenţei unei noi mentalităţi se intensifică, se accelerează încă din vremea Principatelor lui Claudiu şi Nero. Imensul palat-parc-paradis care este „casa de aur" ori „aurită", domus aurea, abundentă în construcţii şi inovaţii tehnologice rafinate, în lacuri artificiale şi grădini sofisticate, împodobite cu opere de artă strălucite, contrastează, prin suprafaţa sa, cu economia de teren, cu modestia relativă a locuinţelor oficialităţilor din „secolul" lui August. Este adevărat că această domus aurea constituise de la început un spaţiu accesibil publicului. De aceea domus aurea marchează primul jalon al tranziţiei spre o nouă mentalitate, spre o nouă structură menr tală. Coloseul ilustrează de asemenea această profundă transformare a mentalului colectiv. Reforma axiologică, încercată de Nero şi întemeiată pe agân şi pe luxus, capotase,

Iulio Claudienii şi Flavienh

369

însă concomitent ilustrase cât de caducă era structura mentală tradiţională a romanilor. Deschisese de fapt calea făuririi unei noi mentalităţi.

i Totodată am notat că Cetatea, ciuitas, ca structură mentală, dispăruse. Romanii nu îşi mai întrezăreau cu ochii minţii limitele Cetăţii. Pierduseră sentimentul de solidaritate cu Cetatea şi cu locuitorii ei. Se simţeau solidari cu microunităţile sociale, la care ne-am referit mai sus, şi erau cuprinşi în complexele reţele clientelare. Deveneau parte integrantă a unei populaţii romanizate, în orice caz civilizate, care „inundase" un teritoriu foarte vast. Disoluţia Cetăţii generase, reiterăm observaţia, o nouă structură mentală: anticiuitas. Cândva Claude Nicolet a remarcat că, încă în cursul secolului I î.C, se constituiseră un nou limbaj, noi tehnici de comunicare, pendinte de o contra-Cetate: dialogului dintre popor şi magistraţii săi aleşi i se substituise cel întreţinut de principe cu plebea urbană. Acum însă se dezvoltă o gigantică anticetate aproape izomorfă cu „lumea locuită" sau oikoumene Cu siguranţă, această anticetate, cum am arătat, echivala cu o amplă reţea de cetăţi relativ autonome. Dar suportul mental al acestor cetăţi nu se afla în spiritualitatea specifică a fiecărui oraş, ci în cea a întregului Imperiu, a anticetăţii. în condiţiile relaxării moravurilor, perimării sentimentelor de solidaritate civică, expansiunii substanţiale a individualismului, vechile valori-cheie sau metavalori, fides şi pietas, îşi pierd funcţia de pilot al discursului metal roman. Se resimţea acut nevoia unui nou cod socio-cultural, datorită căruia urma să se constituie o nouă ierarhie a valorilor. Reculul valorilor tradiţionale se adâncea, de altfel, în condiţiile unei crize de creştere, şi nu crepusculare, a Imperiului. Se conturau noi valori-cheie, noi metavalori. De aici şi generarea de nelinişti, de întrebări chinuitoare, de îndoieli asupra validităţii codului socio-cultural existent, angoase diverse, prilejuitoare de propagare a magiei, astrologiei şi esoterismului.