Istoria Romei

34

., . Eugen .Cizek

Fundarea Romei şi Regalitatea

35

; ■ ■ ■ Instituţiile Romei regale

Progresiv, în comunitatea federală a satelor şi, ulterior, mai cu seamă în oraşul care i-a luat locul s-a făurit un sistem instituţional relativ bine structurat. în fruntea acestui sistem se afla „regele", la origine căpetenie latino-sabină, mai târziu lucumon etrusc. Acest rege nu a fost niciodată un agent al comunităţii preurbane şi urbane, un magistrat unic. El era un fel de moştenitor al şefului de cete primitive, învestit cu atribuţii numeroase, care se întemeiau însă pe „puterea legitimă" (potestas), şi nu pe „forţa dominatoare" (dominium),.deţinută de tirani. Regele era „purtătorul de mana", omul care poseda capacitatea să acţioneze asupra grupului social cârmuit de el. Se afla în raporturi strânse cu zeii, dobândea o incontestabilă harismă. Astfel, el asigura fertilitatea solului şi era învestit cu tehnica augurală, ca un adevărat rex augur. Era aproape singurul care observa şi interpreta semnele emise de zeităţi. Totodată, regele poseda imperium, comanda supremă militară, corelată relaţiei sale speciale cu zeii.

De aici decurgeau funcţiile regelui, mai modeste sub regii latino-sabini, dar potenţate în vremea lucumonilor etrusci, aspiranţi la plămădirea unei monarhii absolute. Trei au fost funcţiile fundamentale ale regelui: religioasă, militar-politică şi judiciară. Ele corespundeau, într-o anumită măsură, funcţiilor care reveneau regilor Spartei, astfel cum le înfăţişează Aristotel {Pol., 3, 9). Regele roman era o fiinţă sacră, intermediare între zei şi oameni, omolog al lui „Iupiter regele", Iuppiter Rex. Competenţe magice îl legau de natură; chezăşuiau o simbioză între el şi forţele cosmice. In fiecare an, la 24 martie, regele însoţit de sacerdoţi deschidea campaniile militare. El prezida auspiciile, dicta calendarul, despărţea zilele faste de cele nefaste, putea introduce culte religioase noi, răspundea de sacerdoţi şi de sanctuare. Era căpetenia vestalelor, pe care le desemna, adică a preoteselor care vegheau asupra focului sacru, permanent aprins, al zeiţei Vesta. Aceste preotese îşi aveau sediul lângă Regia, care, încă din vremea regalităţii, devenise locaş de cult religios mai degrabă decât „palat monarhic". Riturile focului sacru atestă o situaţie foarte veche, când pierderea focului şi decesul căpeteniei primejduiau deopotrivă existenţa grupului uman în cauză. Sub ultimii lucumoni etrusci funcţia religioasă s-a estompat odată cu infiltrarea modelului tiraniei greceşti. Emergea tendinţa spre laicizare, spre o harismă regală diminuată.

Funcţia militar-politică era desigur cea mai relevantă. Ca deţinător de imperium, regele era comandantul suprem al armatei romane, dux. Regele nu putea transfera altei persoane comandamentul suprem, imperium, decât în situaţii excepţionale. Regele era singurul om acreditat să declare război altor populaţii, după ce consulta nu senatul, ci doar adunarea populară. De asemenea, el încheia pacea (DH, 1, 65, 5). Pe de altă parte, regele dirija şi politica internă. în materie de politică internă, regele nu era obligat să consulte senatul. Dacă totuşi efectua o asemenea consultare, era moralmente constrâns să ţină seama de avizul senatorilor.

în sfârşit, regele era principalul judecător al Romei. Procesul acelui Horaţiu care şi-a ucis sora atestă revelatoarele capacităţi judiciare ale regelui. Nu exista apel la hotărârile judiciare ale regelui. Competenţele judecătoreşti ale regelui purtau în primul rând asupra domeniului religios. Ele priveau în special judecarea vestalelor care îşi încălcau jurământul de castitate. Vestalele rămâneau fecioare şi vegheau fără încetare asupra focului sacru până la terminarea mandatului lor, care se producea după ce

depăşiseră vârsta de patruzeci de ani,-când puteau să se căsătorească." De asemenea, re^aele făcea dreptate în procesele politice importante, care nu depindeau de puternica justiţie â ginţilor. Regele acţiona îndeosebi în cazurile de înaltă trădare, cum erau procesele de parricidium, la origine atentat împotriva persoanei sale. Dar şi în cele de perduellio, crimă de înaltă trădare. în ambele tipuri de procese, dacă se dovedea că acuzatul era culpabil, se prevedeau pedepse crude, înzestrate cu un caracter expiatoriu şi arhaic. Vinovatul, legat într-un sac de piele, era aruncat în Tibru. Ori era spânzurat de un arbore consacrat zeităţilor Infernului. Totodată, regele poseda dreptul de apel faţă de sentinţele ginţilor. Intervenea când apăreau litigii între ginţi ori când era vorba de contracte private încheiate sub prestare de jurământ, care implicau aşadar o componentă religioasă. Regii etrusci trebuie să fi pus în operă un sistem de drept. în general, lucu-monii etrusci au amplificat funcţia juridică. Ei au tins spre diminuarea însemnătăţii conferite actului de justiţie elaborat de ginţi şi au consolidat competenţele de arbitru care le reveneau şi, în general, dreptatea împărţită de ei.

însemnele puterii regale reliefau cele trei funcţii mai sus prezentate. Ele au fost împrumutate din Etruria (Liv., 1, 8, 3). Regele era însoţit de doisprezece paznici, „bodi-garzi"', cum se spune acum, aşa numiţii lictori, care purtau cu ei o desagă în care se aflau nuiele şi o secure, de utilizat la ordinele suveranului. Pe deasupra, regele avea drept la un taburet pliabil de fildeş, aşa numita sella curulis. Ca şi la toga de ceremonie, tivită cu purpură, praetexta. Cu prilejul ceremoniei triumfului, introdusă tot de etrusci, regele purta un sceptru, de asemenea confecţionat din fildeş. Avea dreptul la o coroană de aur şi la o cvadrigă pătrată, pe care defila. în sfârşit, de la latini, regele a preluat lancea regală.

La 24 februarie, în fiecare an, se desfăşura ceremonia numită „fuga regală", regifugium. Regele prezida un sacrificiu şi apoi fugea. într-o epocă străveche, căpetenia primitivă, arhetipul regelui, după o iarnă care îi slăbise forţele, concura cu alţi competitori, pe care trebuia să-i învingă. în acest fel, el îşi reînnoia forţele. Izvoarele antice contrapun regalitatea romană electivă celei ereditare şi agnatice, care funcţiona la latinii albani şi la alţi italici. Dar cum se transmitea în practică succesiunea regală, dat fiind că „puterea legală", potestas, a regelui, era personală şi netransmisibilă? în realitate, regele roman îşi desemna din vreme urmaşul, pe baza legăturilor de sânge cu femeile din familia sa. De aceea în Roma regală a funcţionat nu o ereditate de tip agnatic, ci una, de facto, exogamă uterină⁴. Astfel, Numa Pompilius era soţul Tatiei, fiica lui Titus Tatius, rege sabin şi aliatul lui Rorriulus. Tullus Hostilius a fost fiul Hersiliei, care, la un moment datj fusese căsătorită cu Romulus. Iar Ancus Marcius era fiul fiicei lui Numa Pompilius. Servius Tullius, ocrotit de Tanaquil, ar fi fost ginerele lui Tarquinius I. Tarquinius al II-lea, care îl răsturnase pe Servius Tullius, era soţul Tulliei Minor, fiica acestui Servius Tullius. Ultimul Tarquinius a vrut să introducă ereditatea agnatică. Spre nemulţumirea lui Brutus, care era şi el pretendent la regalitate, în virtutea aceleiaşi eredităţi exogame uterine. Ceea ce a contribuit la răscoala din 510-509 î.C. „Alegerea", electio, a regelui constituia o formalitate, care conota formalismul şi ritualismul romanilor. Teoretic, după moartea regelui anterior, puterea era preluată de către senat, care desemna un „interrege", interrex, pentru cinci zile, prin tragere la sorţi. Putea urma apoi un alt interrege. Până la urmă un interrege reclama senatului un candidat la regalitate.'Senatorii îl desemnau prin aşa numita designatio. Dacă zeii erau favorabili, se trecea la alegeri, de fapt la

36

Eugen Cizek

U
creatio, înfăptuită de adunarea populară curiată. Aceasta aclama candidatul senatului prin suffragium, (de la „zgomot", fi-agor, făcut prin aclamaţii). Adunarea „crea" astfel regele printr-o „lege curiată despre imperium", lex curiata de imperio, în fond învestitură a suveranului (Cic, Rep., 2, 13; 17-l8, 20-21). Apoi regele „creat" lua auspiciile, adică proceda la inauguratio. Toate aceste faze „electorale" mascau de fapt învestirea candidatului anterior indicat de regele defunct ori a unui descendent pe linie feminină al familiei regale. A existat totdeauna un singur candidat la regalitate.

Dar edificiul instituţional a devenit treptat mult mai complex. El s-a bazat mult timp pe un sistem gentilic. Am constatat că şefii ginţilor formau un consiliu regal, un senat, care sfătuia pe rege mai ales în materie de politică internă. Cele trei triburi iniţiale erau fiecare alcătuite din zece curii. încât au existat, într-o primă etapă, treizeci de curii. Dar ce era o curie? De fapt, la origine, o asociaţie de bărbaţi care luptau împreună. Termenul curia provenea de la indoeuropeanul *kowiriya. Curiile erau alcătuite din celule de bază, care erau ginţile, în număr de 100 sub Romulus, cum am remarcat mai sus. Efectiv, poporul roman era divizat în ginţi şi în „familii", familiae.

Ginta, gens, la plural gentes, constituia un fel de familie deosebit de amplă, care concentra pe toţi coborâtori dintr-un strămoş mitic, eponim, adică susceptibil să dea numele ginţii. Un membru al ginţii avea trei nume: „prenume", praenomen (la Roma existau puţine „prenume", praeno-mină), un „nume gentilic", nomen gentile ori gentilicium, cel care desemna ginta respectivă, şi un „supranume", mai degrabă decât o „poreclă", cognomen. Fiecare cetăţean roman poseda deci aceste trei nume şi se numea, de pildă, Gaius Iulius Caesar. Unele cognomina indicau o ramură importantă a ginţii, cum erau Scipionii, branşă a ginţii Cornelia. încât uneori fiinţau mai multe cognomine, care eventual aveau o semnificaţie precisă. Astfel, scipio însemna „baston" sau chiar „ciomag", iar cicero ilustra „bobul" (de năut), chiar „leguma". Fiecare gintă era înzestrată cu specifice culte religioase, morminte, obiceiuri proprii. Descendenţilor consanguini ai străbunului mitic li se adăugau, în interiorul ginţii, clienţii lor (liberţi, adică sclavi eliberaţi, străini ocrotiţi de gintă, oameni de condiţie şi obârşie modestă). Cum am notat mai sus, legăturile clientelare, între „client", ciiens, şi protectorul, „patronul" acestuia, patronus, erau deosebit de importante la Roma. Adesea, la Roma, un patron putea fi clientul altui patron mai important, încât reţeaua relaţiilor clientelare străbătea întreaga societate romană. Uneori o gintă, gens, putea număra sute sau chiar mii de persoane. Familia reprezenta un grup restrâns, al oamenilor care aveau un străbun comun. Familia se afla plasată sub autoritatea unui „tată" al său, paterfami-lias. Este greu de spus dacă familiile, familiae, au rezultat dintr-un proces al dislocării ginţilor sau dacă, dimpotrivă, ginţile au reieşit din reunirea familiilor.

în orice caz, curiile s-au grupat în cea mai veche adunare a poporului, care reunea practic întreaga populaţie a federaţiei preurbane din timpul regilor latino-sabini. Această adunare a format iniţial „comiţiile calate", comitia calată, adică de fapt „chemate" de rege. Verbul calări semnifica tocmai „a fi chemat de către rege", întrucât forma de diateză activă calare însemna „a chema". Concomitent, pristavul, crainicul, care la kalende şi la none, zile decisive ale lunii romane, convoca poporul roman, se numea calator. El aduna curiile spre a asculta deciziile regale privitoare la calendar (Varr., L., 6, 27; Gai., Inst., 2, 101; Gell., 15, 27; Macr., Sat. 1, 15, 9-l1). Ulterior, sub

Fundarea Romei şi Regalitatea

37

preşedinţia marelui pontif, pontifex maximus, aceste comiţii s-au reunit pentru a stabili zile de sărbătoare, de „târg" şi de împărţire a justiţiei, acte religioase şi juridice, consacrarea sacerdoţilor oficiali, renegarea cultului unei familii, când se intra în alta, ratificarea testamentelor (Gell., 15, 27, l-3). Astfel „comiţiile calate" au devenit „comiţii curiate", comitia curiata. Ele constituiau cea mai veche adunare populară a Romei, dar s-au convertit iute într-un „martor", testis, pasiv al regelui. Nu aveau sau nu mai aveau iniţiativă legislativă. Se mulţumeau să aprobe, prin aclamaţii, propunerile de legi enunţate de rege. Ele îl „ungeau", dar, practic, nu puteau nici să-l aleagă şi nici să-l respingă. Când declara război, regele obţinea consensul adunării curiate, adică un „ordin al poporului", iussus populi. Ulterior, această adunare a fost cantonată la domeniul sacrului, al organizării ginţilor, al problemelor referitoare la dreptul privat, la testamente etc. în secolul I î.C, romanii nici nu mai ştiau din ce curie făceau parte (Ov., R, 2, v. 531). Dar, chiar devenite caduce, desuete, comiţiile curiate nu au fost desfiinţate. Formalismul şi ritualismul, venerarea tradiţiilor ar fi interzis suprimarea lor oficială. Sub regi, fiecare dintre curii avea conducătorii săi, propriile culte religioase.

Dar, cum am observat mai sus, în timpul regilor-lucumoni etrusci, structurile gentilice, puternice sub căpeteniile latino-sabine, au slăbit în mod simţitor. S-a degajat, în întregul Laţiu, o pătură socială de mari crescători de vite şi chiar de proprietari funciari. Ea este atestată de mormintele Bernardini şi Barberini, ca şi de săpăturile arheologice întreprinse la Praeneste. A luat naştere şi o categorie de proprietari mijlocii de pământ, care serveau în armată: aşa-numiţii adsidui. Sub ei se situau imigranţii, deportaţii la Roma, care depindeau de regi şi de patroni din ginţi. O lovitură de graţie ar fi fost administrată sistemului gentilic şi adunării curiate de către Servius Tullius. Acest lucumon a creat, în paralel cu adunarea curiată, un sistem centuriat, bazat pe centurii, unităţi militare la origine, în principiu alcătuite din 100 de soldaţi, dar, în realitate, întrunind un număr variabil de cetăţeni. Centuriile au format un cadru de mobilizare, din care a rezultat adunarea centuriată, „comiţiile centuriate", comitia centuriata. Sub Republică, această adunare devine cea mai venerabilă adunare populară. Vulgata i-a atribuit chiar lui Servius Tullius organizarea comiţiilor centuriate în funcţie de cens, census. Iniţial, censul statua locul omului în societate, rapid determinat de avere, şi nu de origine, sânge, curie, gintă. Astfel era grav subminat sistemul gentilic, întemeiat pe legături de sânge. Legendele îi atribuie aceluiaşi Servius Tullius organizarea centuriilor în funcţie de cinci clase censitare. Dar se pare că sub Servius Tullius nu ar fi fiinţat decât două clase censitare: „clasa" propriu zisă, classis, baza sistemului, şi categoria celor săraci, aşezaţi sub adsidui, adică cei care se aflau „sub clasă", infra classem. Termenul classis se înrudea, probabil, cu verbul calo,-are, mai sus consemnat ca desemnând „a chema", „a convoca". Oricum, armata cetăţenească, înfiinţată de către Servius Tullius, suprima, în practică, pe cea gentilică. Totodată, Sen'ius Tullius a substituit celor trei triburi gentilice altele topografice, grupate în zona pomerială. Ne referim la cele patru triburi urbane teritoriale, nongentilice, chiar antigentilice: Suburana, Collina, Bsquilina şi Palatina.

Pe de altă parte, regii Romei au început să fie asistaţi de auxiliari. Primii auxiliari, eventual creaţi de către Numa Pompilius, ar fi fost sacerdoţii. însă, sub regii-lucumoni etrusci, au emers doi adjuncţi deosebit de importanţi ai aşa numitului rex. Competenţele acestor auxiliari ai regelui au

38

Eugen Cizek

Fundarea Romei şii Regalitatea

39

sporit pe măsură ce funcţiile regalităţii creşteau în detrimentul influenţei exercitate de ginţi. I se atribuie chiar lui Romulus crearea funcţiei de „prefect al Oraşului", praefectus Vrbi. în realitate, această funcţie trebuie să fi fost înfiinţată mult mai târziu, sub regalitatea etruscă. Prefectul Oraşului gestiona Roma când regele părăsea Oraşul, ca să poarte undeva război. Chiar sub Republică, această funcţie a existat temporar, spre a deveni permanentă în timpul Imperiului, când prefectul Oraşului a ajuns un fel de primar al Romei. Ca auxiliar regal trebuie menţionat şi „marele" sau „cel mai mare pontif, pontifex maximus, care îl seconda pe rege în domeniul religios. Sub Republică, pontifex maximus va sfârşi prin a deveni conducătorul religiei romane. Regii etrusci i-au încredinţat chiar însărcinări militare. Important auxiliar s-a învederat a fi comandantul cavaleriei şi al unităţilor de elită ale armatei, „magistrul călăreţilor", magister eqkitum, sau mai degrabă „tribunul celor rapizi", tribunus celerum. Aceşti secondanţi vor contribui la abolirea regalităţii, tot mai intens simţită ca străină de interesele comunităţii romane.

Viaţa cotidiană §i privată sub regalitate

Viaţa cotidiană a romanilor din vremea regalităţii se desfăşura între limitele stringente ale unei austerităţi de altfel obligate. Desfătările Oraşului nu cunoşteau decât începuturi foarte modeste, în pofida unei anumite dezvoltări economice şi sociale realizate sub regii etrusci, mai sus semnalate. Fără îndoială, comerţul şi artizanatul influenţează existenţa locuitorilor Romei. Dar, în general, romanul îşi lucra conştiincios ogorul sau îşi creştea vitele în zona extrapomerială a Oraşului. Adesea el îşi petrecea vara în bătăliile care aveau loc în Laţiu, uneori chiar la porţile Romei.

Intre graniţele contractualismului roman, cetăţenii oraşului de pe malurile Tibrului se comportau ca deosebit de pioşi. Am constatat cât de importantă era legătura cu zona subterestrâ, care se realiza prin mundus. Un asemenea mundus exista şi la Roma, chiar daca aici nu au fost niciodată efectuate riturile fundării. Am remarcat că mundus era închis, spre a se bloca accesul pământean, printre muritori, al manilor, manes (sau Dii manes), sufletele, de fapt zeii străbunilor. într-adevăr, la Roma au existat trei tipuri de zei mărunţi, „familiari" sau „casnici": manii, larii, lares, şi penaţii, penates. Toate aceste divinităţi erau venerate de romani cel puţin în aceeaşi măsură ca marii zei: Iupiter, Iunona, Marte, Minerva etc. De trei ori pe an, mundus era deschis, pentru a se relua legătura cu zeii Infernului şi cu manii. Datele anuale ale acestei deschideri erau 24 august, în ajunul secerişului, 5 octombrie şi 2 noiembrie, când aveau loc semănături de toamnă. Manii trebuiau să protejeze aceste operaţii. Ei veneau în Roma tocmai cu un asemenea scop. Zilele respective erau sacre, întrucât atunci, cu excepţii foarte rare, nu se efectuau operaţii militare şi nici chiar nunţi. Intre mani şi recolte se statuau legături puternice; de altminteri, la Roma, mundus se afla lângă templul zeiţei Ceres. Tot aici se aflau şi edificiile unde se adunau toate curiile, fiecare la vatra proprie, în vederea evenimentelor religioase sau cu alte treburi. Totuşi, în aceste trei zile sfinte aveau loc numeroase sacrificii în cinstea manilor, ca ei să nu vină prea numeroşi pe pământ şi să perturbe pe muritori. Morţii erau incineraţi în exteriorul zonei pomeriale, cum am reliefat mai sus. Cenuşa lor, depozitată într-o urnă, era, în cazul celor înstăriţi, închisă în primele morminte mai opulente. Dar săracii aşezau urnele direct pe pământul bătătorit. Cu prilejul aniversărilor şi comemorărilor morţilor li se aduceau ca prinos flori, hrană, vin. în definitiv, tocmai cultul străbunilor obliga pe romani să aibă copii ori să-i adopte. Pentru ca

defuncţii neglijaţi de familie să nu-i persecute pe muritori, calendarul prevedea felurite ceremonii, în luna februarie, în cadrul cărora capul familiei trebuia să practice rituri magice. Decedaţii aveau nevoie să fie menajaţi: de unde mobilierul din morminte şi ofrandele. Morţilor vestiţi li se asigurau înlesniri relevante, prin organizarea întrecerilor între gladiatori, împrumutate din Etruria.

Larii, la origine duhuri ale Infernului, erau zeii exteriorului casei şi ocroteau orice bucată de pământ unde se lucra şi se trăia: ogoare, drumuri străbătute, răspântii, cartierele urbane, dar şi „osorul roman", ager Romanus. La ţară, la hotarele proprietăţilor şi la răspântii, se aflau capele în care erau veneraţi larii. în aceste capele, arhetipuri ale troiţelor noastre, se desfăşurau sărbători ale răspântilor, compitalia, la care participau nu numai oamenii liberi, ci şi sclavi. Penaţii erau zeii originii, obârşiei, ca şi ai interiorului locuinţei, pe care o protejau în mod nemijlocit. Ei vegheau asupra aprovizionării locuinţelor romane.

Chiar dacă sub regalitatea etruscă s-au ridicat la Roma unele case de piatră, destul de spaţioase, locuinţele primilor romani erau de regulă foarte modeste. Ei au trăit multă vreme în colibe, fabricate din lut şi din trestie, din chirpici şi cu armătură din lemn, cum au demonstrat descoperirile arheologice întreprinse în 1907 şi în 1949 pe Palatin, unde imaginarul roman situa aşa numita casă a lui Romulus. în exterior exista un şanţ de scurgere a apelor reziduale ale locuinţei. Aceste colibe atestau o formă dreptunghiulară sau eliptică. Iniţial, asemenea colibe nu comportau decât o singură încăpere, devenită ulterior principala cameră a locuinţei romane. Ne referim la atriu, atrium. Acoperişul, iniţial confecţionat din paie, adesea înclinat spre interior şi susţinut de o simplă şarpantă, prezenta o deschidere, numită compluuium, pe unde apa de ploaie se scurgea într-un bazin (impluuium), situat sub această spărtură, tocmai în vederea colectării ei. Ulterior s-a adăugat aşa numitul tablinum, convertit în centrul vieţii de familie. Denumirea sa releva că iniţial această încăpere era o baracă de scânduri, alăturată probabil odăii unice. Căci tablinum derivă de la „scândură", tabula. Acest tablinum servea îndeosebi ca dormitor al stăpânilor casei. Aici au fost mutate din atriu capela zeilor penaţi, un altar şi s-au păstrat, în locuinţele aristocratice, măştile strămoşilor, cărţile de conturi şi amintirile de preţ. încăperea unică ori centrală se deschidea spre o curte de pământ bătătorit (înconjurată de ziduri), la care se ajungea printr-un portal. La ţară, locuinţa se prelungea într-o grădină de zarzavat, aflată în spatele aşa numitului tablinum. Treptat s-a creat şi aici o curte interioară, legată de curtea exterioară printr-un culoar, care mergea de-a lungul tablinului. Mici chilii, sprijinite de zidul curţii, slujeau ca locuinţe sclavilor şi servitorilor ori ca staule de vite. Pentru slujitori s-au putut improviza şi barăci de scânduri. Sub pivniţele caselor Republicii s-au descoperit, relativ recent, vestigiile unor destul de elegante locuinţe, care datează din 530-520 î.C. Aceste locuinţe sunt contemporane cu reamenajarea „căii sacre", uia sacra, a Romei.

în aceste locuinţe şi în atenanţele lor, cum am remarcat mai sus, locmufamilia, dirijată de bărbatul liber, emancipat prin decesul tatălui său, împreună cu o soţie, deoarece îi lega ceremonia consumării în comun a prăjiturii sacre, asemănătoare colivei noastre (confarreatio). Ei stăpâneau apa şi focul, pe fiii lor, împreună cu copiii acestora, fiicele necăsătorite. Femeia romană, spre deosebire de cea greacă, nu este supusă unei inferiorităţi umilitoare. Ea moşteneşte proprietăţi şi bani. Mama moşteneşte aceeaşi parte ca şi copiii ei, iar fiicele au aceleaşi drepturi succesorale ca şi fraţii lor. La Roma,

40

Eugen Cizek

cetăţeanul nu „are" un fiu, ci îl asumă, îl „ridică" (tollere). Dacă, după naştere, îl ridică de jos, implicit îl recunoaşte. Dacă nu îl ridica, pruncul era expus la intrarea casei sau în jurul unei gropi de gunoi, unde de obicei murea. Rar se întâmpla să îl crească altcineva. Pater familias exercita o autoritate incontestabilă asupra familiei. De la început romanii au practicat monogomia. Morala civică se baza, în măsură sensibilă, pe morala cuplului. Procrearea, îndeosebi în această secvenţă istorică, zămislirea de copii, era considerată ca o îndatorire fundamentală a cuplului. De altfel, creşterea organică a Romei s-a întemeiat, în mare parte, cum am mai arătat, pe dezvoltare demografică, pe o populaţie abundentă.

Mesele primilor romani erau de regulă frugale: banchetele au apărut mai târziu. Cel mult, în mediile aristocraţiei etrusce, au putut să se desfăşoare anumite ospeţe.

Cultul muncii utile s-a reliefat ca foarte vechi. De asemenea, în special sub dominaţia etruscă, a apărut şi a câştigat repede teren gustul câştigului, al profitului, chiar al înavuţirii. Supuse însă unei etici promotoare de virtute şi de cinste. Deşi, fără îndoială, încă din această fază istorică, s-au manifestat tentative de corupţie şi de realizare a unor profituri şi avantaje politice ori socio-politice ilicite, care au mers până la comitere de crime în vederea menţinerii sau conservării puterii⁵.

Cauzele „ căderii" regalităţii

Am semnalat mai sus că lucumonul-rege era resimţit ca un corp străin de comunitatea romană şi prin excelenţă de secondanţii care prefigurau magistraţii Republicii. Ei considerau regele ca o forţă politică inutilă, suprapusă lor în mod artificial. Se ştie că mizeria socială nu are limite. O revoluţie izbucneşte numai atunci când apare o gravă criză chiar în sânul al clasei politice, al castei diriguitoare. Se adăuga şi nemulţumirea lui Brutus, prilejuită de eliminarea eredităţii exogame uterine şi de tendinţa spre o succesiune dinastică de model agnatic.

însă au existat şi alţi factori care au pricinuit revoluţia din 510-509 î.C. Nemulţumirea auxiliarilor regelui şi a lui Brutus i-a determinat pe aceştia mai degrabă să îmbrăţişeze cauza revoluţiei decât să o determine. Reformele serviene zămisliseră la Roma o adevărată „clasă politică", pregătită anterior prin emergenţa unui nucleu patrician în interiorul senatului regilor latino-sabini. Făceau parte din această „clasă politică" noii „aristocraţi" etrusci latinizaţi, însă şi crescătorii de vite şi anumiţi proprietari de pământ din spaţiul rustic al Romei, stimulaţi de reformele lui Servius Tullius, dar care nu se arătau favorabili expansiunii în Laţiu, fiind ataşaţi specificului naţional roman în curs de constituire. Această coalizare a aristocraţilor etrusci latinizaţi cu proprietarii de turme latino-sabini a configurat forţa motrice a revoluţiei din 510-509 î.C, situată în spatele principalilor artizani ai expulzării regilor. Până la anumit punct, Theodor Mommsen a avut dreptate să considere că revoluţia din 510-509 a dobândit un caracter aristocratic şi conservator.

Izvoarele literare antice dau seama de faptul că revoluţia din 510-509 î.C. ar fi fost declanşată din pricina violării şi morţii tinerei matroane patriciene Lucreţia (Liv., 1, 57-59). Chiar dacă această legendă ar comporta un fapt autentic, şi nu o anecdotă inventată de republicani, episodul în cauză nu ar fi putut prilejui, el singur, o răsturnare de sistem politic destul de complex. în afară de eternul „cherchez la femme", aici trebuie identificate ecouri ale legendei Elenei din Troia. în contrapartidă, este sigur că auxiliarii regelui, Lucius Iunius Brutus, comandantul cavaleriei şi al unităţii de elită, tribunus

Fundarea Romei şi Regalitatea

41

celerum, ca şi Spurius Lucretius, prefectul Romei, s-au ridicat împotriva lui Tarquinius al II-lea şi l-au răsturnat de la putere. Dar acţiunea lor nu s-a încadrat între parametrii unei „revoluţii" de palat. Senatul, în ansamblul său, era nemulţumit profund. „Clasa politică"¹ era contrariată de politica externă a lui Tarquinius Superbus, comandant al ligii latine, care ignora interesele specifice ale Romei, nu consulta senatul, lua măsuri anti-gentilice şi augumenta justiţia regală. Aceasta din urmă promovase condamnări capitale, execuţii sumare şi confiscări de bunuri materiale (Liv., 1, 49; DH, 4, 42; 46, 4). Urbanizarea accelerată deranja patricienii latino-sabini. Nici chiar noii senatori, introduşi în curie de ultimii lucumoni-regi, patres de sorginte etruscă, nu erau de acord cu modelul politic al tiraniei greceşti propulsat de Tarquinius al II-lea. Marile familii etrus-co-latine nu aprobau transformarea familiei lui Tarquinius într-o dinastie ereditară. Iar căpeteniile plebei, proceres, aliaţi cu negustori etrusci bogaţi, încercau zadarnic să acceadă la senat, unde regele nu practica „alegerea", lectio, de noi senatori decât dacă aceasta îi aducea un folos personal (Liv., 1, 49, 6; DH, 4, 42, 4-5). Prin urmare, proceres s-au alăturat revoluţiei.

Proceres au fost urmaţi de majoritatea plebei şi de proprietarii funciari mici şi mijlocii. Plebea nu era tulburată doar de corvezile impuse de iniţiativele edilitare ale Tarquinilor. După o bunăstare destul de răspândită şi de palpabilă, izbucnise spre sfârşitul domniei lui Tarquinius al II-lea, o amplă criză economică. In plus, meşteşugarii Romei, inclusiv cei de origine etruscă, însă latinizaţi şi stabiliţi de mult timp în Roma, erau concuraţi - şi deci nemulţumiţi - de artizanii recent importaţi în Oraş din Etruria, din pricina ambiţiosului program edilitar-urbanistic al ultimului rege-lucumon (Liv., 1, 56, 1). Anumite elemente romane din armata federală a lui Tarquinius al II-lea erau istovite de lungile campanii militare ale regelui, în special de asediul îndelungat şi van al Ardeei (Liv., 1, 57, 4-5). Aşadar, răsturnarea ultimului rege-lucumon si abolirea regalităţii au constituit fructul unei deosebit de întinse concentrări de forţe socio-politice. Fenomenul respectiv corespundea de altfel producerii, în Italia, a două evenimente relevante: a) suprimarea generalizată a regalităţii la italici şi la etrusci; b) slăbirea puterii şi influenţei politico-militare a etruscilor, care va conduce la înfrângerea lor de către greci, la încheierea secolului al Vl-lea î.C. şi, ulterior, în 474 î.C. Pe de altă parte, unele informaţii furnizate de suisele literare par a oglindi un fapt istoric incontestabil. Ne referim la vanitatea, la trufia şi cruzimea brutală crescândă a lui Tarquinius Superbus şi a familiei lui, cel puţin în arealul roman propriu-zis, rural şi chiar urban. Detaşamentul de şoc al revoluţiei, vârful ei de lance, l-a constituit garda regală de cavalerie, alcătuită din celeres. Aceşti celeres erau militari de elită, organizaţi după modelul efebiei greceşti. Erau utilizaţi atât pentru lupte de cavalerie, cât şi pentru cele de infanterie. Interveneau iute în momentele decisive ale unei bătălii. Celeres căpătaseră un rol politic relevant.

Revoluţia din 510-509 î.C.

Răsturnarea ultimului rege este situată de vulgata relativă la începuturile Romei în 510-509 î.C. în realitate, data este convenţională şi coincide cu inaugurarea templului zeului Iupiter Capitolinul, ridicat de Tarquinius al II-lea. Dar această revoluţie trebuie să fi survenit la o dată foarte apropiată de cea preconizată de tradiţie. •

Legenda privitoare la primordii susţine că, după sinuciderea Lucreţiei, consecutivă violării ei de către Sextus Tarquinius, fiul lui Tarquinius al II-lea (Liv. 1, 58), comandantul aşa-numiţilor