Istoria Romei


§ Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə40/57
tarix26.10.2017
ölçüsü3,8 Mb.
#14526
1   ...   36   37   38   39   40   41   42   43   ...   57
§

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului



495

susţinea colina tăiată. Diferitele nivele comunicau între ele prin scări. îndrăzneala tehnică de care dă seama acest Târg al lui Traian, definit de italieni ca „i mercati di Traiano", surprinde vizitatorul lui. Căci acest târg a fost relativ bine conservat. Primul nivel se întinde paralel cu Forul lui Traian. Cuprinde un semicerc perfect, care adăpostea unsprezece prăvălii, tabernae, boltite şi luminate printr-o mică fereastră. La extremităţile acestui parter se află două săli semicirculare, acoperite de o demicupolă. Aspectul primului etaj este diferit. Spre for, se află arcade, cu ferestre ale unui coridor ce deserveşte zece magazii întunecate, unde se păstrau vinul şi uleiul. Ritmul deschiderilor spre exterior al etajelor superioare se modifică într-o construcţie asimetrică. Arcadele primului etaj sunt încadrate de pilaştri. în al doilea etaj, în retragere faţă de primul, se găseau prăvălii, astăzi distruse. Acest etaj întorcea spatele Forului lui Traian şi dădea spre o mică stradă, denumită în Evul Mediu Via Biberatica. Etajele al treilea şi al patrulea conţineau alte prăvălii. Cel de al cincilea etaj se ridică de asemenea în retragere faţă de cele inferioare. Aici se descoperă o sală imensă, luminoasă. Două rânduri de prăvălii o mărginesc. La un nivel superior se situează galerii, care acced la alte încăperi. Unele dintre ele serveau ca birouri administrative. Se concepuse un sistem complicat de magazii, culoare, curţi interioare. De fapt, magaziile slujeau ca depozite ale mărfurilor statului, menite să fie vândute ori distribuite gratuit plebei, sau ale mirodeniilor şi produselor rare, importate din Orient. întregul complex încorpora aproape patru sute de încăperi.

Am menţionat în alt subcapitol că Apollodor a construit pentru Traian la Roma două arcuri de triumf, un Odeon şi un sistem ingenios de terme. Aceste terme, foarte elegante, se ridicau pe versant de colină, fiind expuse puternic la soare. încăperile sortite încălzirii şi serviciilor au fost plasate în subterane. în porticul luxoaselor terme se afişau documente oficiale şi se desfăşurau activităţi febrile (C.I.L., 6, 8677; 8678; 15, 7289; 7295; 7299). Construcţia lor s-a realizat în anii 104-l09 d.C. Au fost clădite şi alte terme mai puţin somptuoase, Thermae Suranae. Aceste băi publice purtau numele principalului consilier al împăratului, adică al lui Sura (DC, 68, 15; Aur. Vict., Caes., 13, 8; Epic, 13, 6). Totodată Traian a dispus restaurarea şi amplificarea Marelui Circ din Roma, Circus Maximus, şi a diverselor edificii ridicate sub Domiţian, clădirea de noi temple, în întreaga Italie s-a făurit o performantă reţea de apeducte, poduri, şosele, porturi noi sau rea-menajate. Un celebru arc de triumf, destinat glorificării prestaţiilor militare ale împăratului, a fost edificat la Benevent. în toate provinciile s-a construit masiv. De pildă, încă în 100 d.C, în Numidia, la Thamugadi, a fost înălţat un somptuos arc de triumf (I.L.S., 6841). Am menţionat mai sus trofeul de la Adamclisi şi splendidul pod de la Drobeta, construit de Apollodor.

Opera de constructor întreprinsă la iniţiativa lui Traian va furniza Antoninilor şi altor împăraţi un strălucit prototip, un glorios exemplu. Desigur, această politică urbanistică includea o anumită doză de megalomanie. în condiţiile în care, chiar sub Traian, existau numeroşi oameni săraci, afectaţi de inflaţie. Iuvenal semnalează existenţa discrepanţelor sociale, fără să se refere la strategia urbanistică. în orice caz, cea mai cunoscută realizare arhitectonică a lui Traian o constituie Columna, ridicată sub conducerea lui Apollodor. Columna Traiana prezintă, din punctul de vedere al glorificării lui Traian, însă şi al unei relatări, care se voia relativ exactă, filmul grandios al războaielor dacice. Analogia cu cinematograful modern nu este deloc hazardată. Alain Michel a susţinut că fresca istorică alcătuită de Tacit reprezintă o ripostă antitriumfală faţă de filmul Columnei. Termenii acestei antilogii pot fi inversaţi. Columna pare a da replica antitetică scrierilor lui Tacit şi Iuvenal, parcă, sugerăm noi, ca o completare, mult dezvoltată, a consideraţiilor, ele însele mai ales exaltante, enunţate de Pliniu cel Tânăr.


496

Eugen Cizek

Edificarea Columnei a format momentul culminant al construirii Forului lui Traian, cum îl prezintă diverse surse epigrafice şi literare. Aşa-numiţii Fasti Ostienses, deci fastele de la Ostia, reliefează faptul că Traian a dedicat, în forul său, o columnă (A. Degrassi, Inscripţionez Italiae, 14,1, pp. 20l-203 = E.M. Smallwood, p. 32, nr. 22; DC, 68, 16, 3). în realitate, edificarea Columnei a început în 107, a fost terminată în 112 şi inaugurată la 12 mai 113 d.C. Columna cuprinde de fapt un fel de fus enorm, în spirală, surmontat de statuia ecvestră, din bronz aurit, a lui Traian, înlocuită, în 1587, de cea a apostolului Petru. Fusul Columnei este compus din şaptesprezece enorme blocuri cilindrice şi are o înălţime totală de 29,78 m şi un diametru de 3 până la 3,70 m. într-o încăpere înaltă de 6 m, lungă de 5 m, lată de 10, în legătură cu vestibulul aflat în interiorul Columnei, au fost depuse urnele care cuprindeau cenuşa lui Traian şi cea a Plotinei. Basoreliefurile, la origine policrome, care emerg pe tambururile de marmoră ale fusului Columnei, îl vor stupefia ulterior pe împăratul Constanţiu II, în secolul al IV-lea. Aceste basoreliefuri se întind pe o lungime de 200 m, în 23 de spirale, comportând peste 150 de secvenţe şi aproximativ 2500 de figuri sculptate pe loc, după fixarea tambu-rurilor. Traian apare în 60 de secvenţe. Eutropiu preciza, încă din antichitate, înălţimea acestui monument (8,2). Somptuosul monument încorpora o bază cubică, din marmoră de Păros, împodobită în exterior cu ilustraţii ale trofeelor dacice. Deasupra intrării în Columnă, pe unul dintre bazamente, se afla inscripţia care înregistra edificarea monumentului, în interiorul fusului Columnei se găsea o scară elicoidalâ de 180 de trepte, luminată până la vârf prin mici ferestre longitudinale. Cum am mai remarcat, filmul Columnei „derulează" (de data aceasta se justifică acest termen, adesea întrebuinţat fără rost) momentele cele mai relevante ale războaielor dacice: pătrunderile lui Traian în Dacia, supunerea anumitor daci, contrariaţi de strategia centralizatoare a lui Decebal, bătăliile, diversiunea din 102, campania finală, asedierea Sarmizegetusei, sinuciderea regelui învins etc. Romanii construiesc poduri, castre, oraşe. Iupiter îi ajută. Calmului latin îi este contrapusă dezordinea finală a dacilor. Luc Duret şi Jean-Pierre Neraudau atribuiau filmului Columnei o tonalitate vergiliană. Acest film exaltă comportarea triumfală a optimului principe, însă dă seama şi de momentele dificile ale războaielor dacice. S-a observat totuşi că sculptorii Columnei ar fi ignorat anumite realităţi locale şi că ar fi confundat întăriturile citadelelor dacilor cu cele ale gallilor. Fără îndoială, în ciuda preciziilor oferite de acest film, multe scene descumpănesc pe arheologii specialişti în Columnă. Celebră este dubla interpretare modernă a scenei hărăzite căpeteniilor dacice din momentul cuceririi capitalei lor. îşi împart ei oare o otravă sau ultimele picături de apă de care mai dispuneau? înclinăm spre ultima ipoteză.

Hadrian s-a delimitat, în unele privinţe, de strategia politică urmată de „unchiul" său, dar a continuat o complexă activitate de constructor (megaloman?), cu toate că a inovat şi într-un asemenea domeniu. Hadrian a încurajat clasicismul arhitectonic, inspiraţia elenică; însă, în anumite privinţe, a depăşit modelele greceşti. Filoelenismul lui Hadrian s-a dezvăluit mai cu seamă în templul zeiţei Venus-Mama, ridicat, între 121 şi 135 d.C, pe un teritoriu unde anterior fusese amplasată faimoasa do mus aurea neronianâ. împăratul Hadrian a lansat modificarea esenţială a planului tradiţional al templului roman: o absidă se deschidea în fundul sanctuarelor. Statuia zeiţei se afla integrată contextului arhitectual. Templul era acoperit de o cupolă magnifică şi cuprindea două sanctuare. Totuşi cea mai revelatoare înfăptuire arhitecturală a lui Hadrian a fost imensa

Antonimii, Severii şi Sfârşitul Principatului

497


Villa Hadriana de la Tibur (azi Tivoli), care marchează desăvârşirea victoriei repurtate de noua mentalitate, cea a Principatului Antoninilor, oglindită de persona şi de către dignitas. într-adevăr, ceea ce izbeşte orice vizitator al acestui gigantic parc-palat este imensitatea lui, pentru antichitate şi chiar pentru timpurile noastre. Suntem departe de micile suprafeţe ocupate de casele şi „palatele" Republicii şi ale Principatului augusteic. Pe plan arhitectonic, tranziţia spre o nouă mentalitate este ilustrată de două repere: domus aurea a lui Nero, ca prim jalon, şi Villa Hadriana ca ultim reper, ca încununarea mutaţiei spre o nouă structură mentală. Atena şi Egiptul se îmbină în concepţia acestui vast complex arhitectonic. De asemenea Hadrian a transformat Panteonul lui Agrippa într-un templu circular, înzestrat cu un vestibul, cu un pronaos clasic şi cu o cupolă gigantică. Austerităţii exteriorului i se contrapune decoraţia interiorului, tradusă în marmore policrome. Stâlpi masivi susţin cupola. Acelaşi interior este ritmat de nişe sau exedre, flancate de coloane. încât, în Panteon, se amalgamează filoelenismul cu o concepţie arhitectonică italico-romană.

Hadrian a omăt locuinţele particulare, exedrele şi porticurile din Villa Hadriana (edificată spre sfârşitul vieţii sale) cu nenumărate copii, nu tocmai foarte izbutite, ale operelor sculptorilor greci din secolele al V-lea şi al IV-lea d.C. împăratul ilustra astfel filoelenismul său. Clasicismul grec a inspirat numeroasele portrete ale amantului împăratului, tânărul bythinian Antinous, frumos şi melancolic, înecat în Nil. Villa Hadriana, în antichitate calificată ca Villa Tiburtina sau AELIA VIL(l)A {Hist. Aug.. Hadr., 26, 5; CIL., 14, 3635-3637; 3911), comportă felurite construcţii, mărturii ale imaginaţiei lui Hadrian, care a dirijat personal realizarea acestui vast complex. Printre ruinele lor, înconjurate de un peisaj magnific - în antichitate aici se aflau grădini somptuoase — se pot descoperi un teatru, o bibliotecă, terme, fântâni şi nymphee, cu săli boltite, clădiri destinate locuirii, un bazin dreptunghiular de apă, care conduce spre un sanctuar al lui Serapis, în formă de grotă, un imens portic, un „teatru maritim" etc. Sistemul colonadelor greceşti se conjugă cu bolta romană. „Teatrul maritim" este de fapt o vilă, înconjurată de un larg canal de apă circular, mărginit de un portic exterior încântător. în insula acestui teatru, în jurul atriului central, dotat cu nişte coloane, se află diverse încăperi, tablinum, triclinium, băi, o bucătărie. Spre exterior se deschid numeroase uşi şi ferestre. Ansamblul, definit în Renaştere ca „Piazza d'Oro", comportă o sală octogonală cu o cupolă boltă-umbrelă, prin care se pătrunde într-o grădină pătrată, dotată cu un mozaic. Se ajunge apoi la o sală stupefiantă, ale cărei laturi sunt alternativ concave şi convexe. Diverse coloane susţineau cupola, care ulterior s-a prăbuşit. Analogia cu sala înzestrată cu o cupolă din domus aurea se impune de la sine. Acest uriaş complex dă seama atât de virtuozitatea tehnicii construcţiilor romane, cât şi de ingeniozitatea lui Hadrian. Mulţi savanţi estimează Villa Hadriana drept cel mai frumos testimoniu al arhitecturii imperiale. Dar Hadrian a determinat şi construirea altor edificii, precum Mausoleul imperial, foarte italic, devenit mai târziu castelul Sant'Angelo. Din nou constatăm alternanţa între clasicismul elenizant şi expresionismul italic. La Roma, au fost restaurate numeroase edificii, mai vechi. Pretutindeni în Imperiu, oraşele au fost somptuos decorate cu noi construcţii, precum templul lui Zeus pane-lenic din Atena, sanctuarul roman din Orient, care era Traianeum, ridicat la Pergam în cinstea împăratului defunct zeificat. Curtea de tip elenistic, cu porticuri, se conjuga cu templul de sorginte romană, întemeiat pe axialitate şi simetrie perfecte. Iar la Roma, pe lângă templul lui Traian şi al Plotinei, din For, probabil similar celui de la Pergam, Hadrian a dispus înălţarea celui al Matidiei, soacra sa. Templul a fost construit în Câmpul lui Marte. Alături, Antoninus Pius a ridicat

498

Eugen Cizek

un templu al lui Hadrian divinizat. Hadrian, care a încercat să restructureze industria cărămizii, j a fost un constructor pasionat. Printre altele, după moartea lui Antinous, survenită în 130 d.C, ; Hadrian a ridicat un obelisc al favoritului său, în Egipt, probabil strămutat la Roma sub Principatul , lui Elagabal.

Spre sfârşitul secolului al II-lea, în cartierul greco-oriental al Romei, un comerciant greco-sirian, Marcus Antonius Gaiopas, a reconstruit templul zeiţei siriene Atargatis. Diverse alte sanctuare ale unor zeităţi soteriologice greco-orientale au fost ridicate în secolele ale II-lea şi al IlI-lea d.C. Circuri, amfiteatre, teatre au fost clădite pretutindeni în Imperiu. De asemenea, s-au ridicat noi terme, precum cele ridicate în Roma, la sud-est de Aventin, de Caracalla, între 212 şi 217 d.C. Proporţiile acestor terme, întinse pe 110.000 mp, utilizabile concomitent de 160 de oameni nu au mai fost reeditate de termele lui Decius. Nu numai Traian a construit apeducte. în secolul al IlI-lea d.C, s-a înfăptuit un mare apeduct, Aqua Alexandriana, care ajungea în Câmpul lui Marte, ca să alimenteze terme restaurate de Severus Alexander.

Commodus a ridicat anterior de asemenea o columnă mai sus menţionată şi aflată în actuala Piazza Colonna. Spre deosebire de scenele filmului Columnei lui Traian, cele prezentate pe Columna lui Marcus Aurelius, sortite glorificării campaniilor germanice ale lui Marcus Aurelius, sunt mai puţin precise şi se pretează la interpretări mult mai dificil de decantat. Printre altele sunt figurate două miracole. Cel al ploii căzute peste romanii însetaţi şi încercuiţi de quazi într-o câmpie bântuită de o căldură infernală. Soldaţii romani au băut cu aviditate şi au strâns apa în coifuri şi pe scuturi. Genius al ploii emerge pe un relief, cu mari aripi întunecate şi pline de apă. Alt miracol figurează pe quazi copleşiţi de trăznetele trimise de Iupiter. Pe de altă parte, reliefurile acestei columne dau seama de o curiozitate pregnantă faţă de Barbari. Cum am mai arătat, percepţia „celuilalt", a străinului, se afla în curs de modificare în mentalul roman. Totuşi această Columna Aureiiana înregistrează emergenţa unei noi lumi, ilustrate de accentuarea primejdiei barbare. Arta Columnei aureliene exprimă nu atât triumful civilizaţiei, cât aşa-zişii „sursauts d'energie" ai acesteia, cum îi caracterizau Luc Duret şi Jean-Pierre Neraudau. Forţa reliefurilor nu rezidă în continuitate, ci în succesiunea de efecte expresive, de anecdote impregnate de violenţă, de oroare. Chipul lui Marcus Aurelius scandează această frescă coşmarescâ şi parcă invită spectatorul să se infiltreze în interiorul ei. Spaima, dar şi curiozitatea, mai sus evocată, „convulsează" naraţia filmului, exprimând deci şi surpriza, pe lângă teamă şi interes „etnologic".

Cum am mai remarcat, Severii au fost constructori harnici. Senatul i-a oferit lui Septimius Severus un arc de triumf, ridicat între localul Curiei şi Rostre. Are proporţii impresionante şi este bogat decorat, cu naraţii ale victoriilor dobândite de împărat şi de fiii săi asupra arabilor şi părţilor. In Forul republican acest arc făcea pandant celui al lui Tiberiu, înălţat în secolul I d.C El restabileşte primatul laturii occidentale a Forului republican. Pe patru panouri, artiştii au figurat episoade ale luptelor şi ale cortegiilor triumfale, tratate în scene juxtapuse. Artiştii arcului au creat un fastuos efect de clar-obscur. De altfel, picturi trimise de Septimius Severus la Roma, de la Ctesiphon, relative la bătălii, au inspirat reliefurile sculptate pe arc. Ceremonia triumfului lui Septimius Severus figurează pe friza îngustă care separă bolţile laterale de panourile narative, pe când Victorii înaripate, divinităţi şi prizonieri barbari umplu spaţiul rămas liber. Acelaşi Septimius Severus a înălţat un nou palat, „casa severianâ", domus Seueriana. In Dacia romană, cel puţin până în 250 d.C, înfloreşte arhitectura. Se dezvoltă monumentele şi clădirile din Ulpia Traiana, populată de 15-20.000 de locuitori. Aurelian s-a reliefat de asemenea ca un constructor performant. Am consemnat, în alt subcapitol, începerea construirii unui imens zid de incintă,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului



499

probabil în 273 d.C, după încheierea reunificării Imperiului şi după evacuarea militară a Daciei traiane. Lungimea incintei măsura 18.837,50 m, dintre care 8 km se aflau pe terenuri care aparţineau domeniului public. Lucrările au durat unsprezece ani, fiind terminate în linii mari sub Probus (Zosim, 1, 49, 2). Au fost utilizate edificii existente pe traseul incintei, deşi s-a recurs puţin la exproprieri. în intervalele dintre edificiile conservate şi consolidate, s-a clădit integral un zid-solid. S-a recurs la cărămidă, ansamblul de fortificaţii fiind dotat cu încăperi interioare şi mici ferestre, cu o platformă superioară, protejată de un parapet care comportă creneluri. Sub Maxenţiu şi Honorius, incinta a fost consolidată, înălţată şi înzestrată cu turnuri de apărare. De fapt această incintă nu putea rezista unui asediu îndelungat, dar ocrotea Roma de atacuri barbare întreprinse prin surprindere. Aurelian a întreprins o activă politică edilitară. A iniţiat clădirea unor noi terme la Roma, în regiunea transtiberină (Hisl. Aug., Aur., 45, 2), dar şi în alte părţi ale Imperiului, ca în Dalmaţia (C.I.L., 3, Supliment, 12.736). în afară de templul Soarelui, s-au construit noi castre la Roma pentru cohortele urbane, o locuinţă imperială pe Quirinal, cu un portic de 1.000 de picioare, Porticus Milliarensis, pe care zilnic principele îl parcurgea călare (Hist. Aug., Aur., 49, 1). Acest portic a fost edificat pe o veche piscină din parcul lui Salustiu. Era format din două galerii, acoperite cu boltă. La Roma şi în alte locuri, Aurelian a construit edificii utile populaţiei, ca instalaţii destinate distribuţiilor alimentare (C.I.L., 6, 1156), forul din Ostia (Hist. Aug., Aur., 45, 2); au fost reparate diverse şosele din provincii27.



Dezvoltarea învăţământului şi a culturii

Procesul de şcolarizare intensivă a populaţiei Imperiului, declanşat încă anterior, de la sfârşitul Republicii şi mai ales începând din secolul I d.C, continuă să progreseze substanţial în veacurile al II-lea şi al IlI-lea. Nici nu s-ar fi putut pune în operă acul-turaţia, în pofida municipalizării sistematice, utilizării în exclusivitate a limbii latine în armată, difuzată în continuare de veterani, după lăsarea la vatră, dacă sistemul şcolar nu ar fi promovat idiomul stăpânitorilor Imperiului. în întregul Occident şi în peninsula balcanică, dar şi în Dacia, şcolarizarea se baza pe limba latină. Cu siguranţă, în Orientul elenofon şcolarizarea presupunea îndeosebi limba greacă. Cu toate acestea, şi aici se învăţa limba latină în şcoli, prin excelenţă în formele superioare de educaţie. Subsistă cele trei forme tradiţionale de învăţare, însă se dezvoltă nuclee de învăţământ superior întreţinut, salarizat, de statul imperial. Astfel se făureşte baza viitoarelor universităţi municipale sau de stat, care se vor propaga şi cristaliza în secolul al IV-lea d.C. In orice caz, începuturile renaşterii celtice şi rezistenţa la romanizare din Africa pro-consulară nu pot stingheri cu adevărat latinizarea Imperiului. Cum a arătat Marcel Le Glay, secolele al II-lea şi al IlI-lea, ca şi primul veac de altfel, reliefează o „civilizaţie a scrisului", fundată pe alfabetizarea accelerată a mulţimilor. înţelepciunea focalizată pe alianţa dintre retorică şi filosofie, făuritoare de „bărbat erudit în mod cetăţenesc", uir ciuiliter eruditus, năzuia spre humanitas, ca rod al formaţiei intelectuale şi morale, obţinute datorită instrucţiei realizate sub egida filosofilor şi a retorilor. De altfel, Paul Petit a definit secolul al II-lea d.C. ca veacul profesorilor, iar regretatul Pierre Grimal l-a caracterizat ca evul sofiştilor.

Cum am semnalat, în subcapitolul anterior, Traian a creat în fastuosul său For laic două biblioteci. La rândul său, Hadrian a construit la Roma un Athenaeum, adică un ateneu, ca locaş al retorilor şi al intelectualilor vremii. Iar Marcus Aurelius a înfiinţat la

500

Eugen Cizek

Atena o catedră de retorică şi patru catedre de stat, rezervate celor patru şcoli filosofice majore: Academia postplatoniciană, Liceul peripatetician, stoicismul din Portic, epicureismul din Grădina lui. Reiterăm notaţia că filosofia şi retorica interferează în scrieri greceşti, precum cele ale lui Favonius şi Aelius Aristide, care promovau noul ideal umanist complex. Am reliefat de asemenea că se generalizează un tip unitar de învăţământ, axat pe bilingvismul şi biculturalismul greco-latin, pe un ideal existenţial, care imita modul de viaţă din Roma. Desigur, tipul de educaţie dezvoltat în timpul lui Marcus Aurelius nu echivalează cu acela promovat sub August. El a evoluat în continuare în secolul subsecvent, dar fără a comporta o ruptură, o discontinuitate manifeste.

încă sub Principatul lui Traian fervoarea culturală implică diverse ştiinţe. Se dezvoltă cercetările matematice şi astronomice, reprezentate mai ales de Nicomachos din Gerasa. înregistrează progrese geografia, ilustrată îndeosebi de Marinus din Tyr, autorul unei hărţi a lumii cunoscute. Prosperă studii de geografie „matematică", pe când propâşesc raporturile dintre astronomie şi cunoaşterea completă a lumii. Claudius Ptolemaeus din Alexandria se consacră studiilor astronomice şi Galienus scrie tratate de medicină. Galienus era fiul unui arhitect şi matematician din Pergam. Primise o bogată instrucţie filosofică, însă nu aderase la nici o şcoală filosofică. Dimpotrivă, partizan al observaţiei pragmatice, reprobase logica lui Aristotel. A devenit medicul lui Marcus Aurelius şi al lui Commodus Galienus, a practicat observaţia clinică, disecţia, metoda experimentală. A studiat organele omului, respiraţia, circulaţia sângelui în artere. Şi-a păstrat reputaţia până în secolul al XVIl-lea şi este considerat exponentul principal al ştiinţei medicale antice.

Dreptul cunoaşte o expansiune remarcabilă. Sub Traian, se dezvoltă şcoala juriştilor pro-culieni, ilustrată de Pegasus, Lucius Neratius Priscus şi Iuventius Celsus. Printre sabinieni se remarcă Iavolenus Priscus. Diferenţele dintre cele două mari şcoli de jurişti tind să se estompeze. Nu pot fi cantonaţi în nici o şcoală de drept Gaius, Quintus Cervidius Scaevola şi Ulpius Marcellus. Proliferează manuale de învăţământ al dreptului, lnstitutiones, şi comentarii exegetice. Aceste tipuri de scrieri şi diverse monografii, eflorescenta dreptului în general ating apogeul sub Severi, când se disting Papinian, adică Aemilius Papinianus, rudă a împărătesei Iulia Domna şi prieten al lui Septimius Severus, care îl desemnează ca prefect al pretorienilor, între 205 şi 212. Cei mai notabili elevi ai lui Papinian au fost Ulpian şi Paulus, autori a numeroase scrieri de drept. Papinian scrie zece cărţi de exegeză (Disputationes), două câru de lnstitutiones şi numeroase comentarii, inclusiv optzeci şi una de cărţi hărăzite Edictului Perpetuu, alcătuit de juriştii lui Hadrian. Sub Severus Alexander, Modestinus încheie seria juriştilor celebri. Fără îndoială, creşte pretutindeni numărul bibliotecilor publice şi private. Sub Traian, la Roma bibliotecile sunt conduse de Lucius Iulius Vestinus. Se dezvoltă biblioteci în diverse oraşe, ca la Efes şi la Dyrrachium (C.I.G., 5900; C.I.L., 3, 431). Concomitent, proliferează librăriile. Pliniu cel Tânăr constată cu plăcere că scrierile sale se vând cu succes în librăriile de la Lugdunum. El reliefează că gloria literară prilejuieşte o adevărată nemurire (Plin., Ep., 2, 10, 4). Funcţionau librării şi în Britannia. La Roma se organizase un oficiu de aprovizionare cu papir ca material de scris, ratio chartarum. Recitaţiile operelor literare, care pregătesc editarea lor, ajung să obosească publicul ce le ascultă: adesea spectatorii lor aleargă dintr-o sală de recitare în alta, ca să răspundă măcar parţial numeroaselor invitaţii pe care le primesc (Plin., Ep., 2, 10, 4). De aceea câteodată nici nu mai ascultă cu atenţie operele recitate, în sălile pe care le frecventează. Când Passenus Paulus, autor de elegii, îşi începe recitaţia declamând „Priscus ceri", Prisce iubes, Iavolenus Priscus, mai sus menţionat, distrat, neînţelegând că recitarea debutase şi crezând că poetul i se adresa lui, strigă din sală „eu nu cer nimic", ego uero non iubeo (Plin., Ep., 6, 15, 2)!

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

învăţământul de toate gradele rămâne liber, autonom. Catedrele de stat sunt încă puţine. Există desigur anumite catedre municipale, dar în general învăţământul este privat, încât profesorii trăiesc mai cu seamă din onorariile vărsate lor de către elevi. Numai sofiştii sunt cu adevărat privilegiaţi. Ei erau mai bine plătiţi, scutiţi de poveri municipale şi beneficiau de promovări spectaculare, în ordinele ecvestru şi chiar senatorial. în oraşele de baştină şi chiar la Roma recitau panegirice, minuţios elaborate din punct de vedere stilistic. Retorul african Fronto se bucură de o celebritate aproape excesivă, ca profesor şi prieten al lui Marcus Aurelius. Deosebit de remarcabilă se dovedeşte expansiunea culturii greceşti. Cum de fapt am observat mai sus, Atena îndeplinea funcţia de centru al învăţământului retoric şi al filosofiei. A privilegiat-o Hadrian, dar şi miliardarul everget Herodes Atticus. Asia Mică a fost, în ultimă instanţă, tărâmul celei de a doua sofistici, ilustrate de Dion din Prusa sau Chrysostomul şi ulterior de Polemon şi de Aelius Aristide din Smyrna. Arrian din Nicomedia este una dintre minţile cele mai solide ale epocii, alături de Pausanias, Appian din Alexandria etc. Toţi sofiştii contribuie substanţial la uniformizarea unei culturi programatic ecumenice. Marcus Aurelius ca împârat-filosof a tras profit din expansiunea celei de a doua sofistici, însă şi din lecţiile lui Fronto. Marcus Aurelius şi-a început Principatul prin reînnoirea şi stimularea celei de a doua sofistici.

Tocmai Aelius Aristide, în cuvântarea prilejuită de panatheneele de la Atena, din 167 d.C, elogiază vechile virtuţi ale Aticei şi declară că civilizaţia fusese cândva făurită de Hercule-Herakles, ajutat de Teseu. Toţi sofiştii celebrează virtuţile Atenei, unde Hadrian crease un Panhellenion. La sfârşitul secolului al II-lea d.C, Philostrat din Lemnos va schiţa istoria sofisticii, marcată de două mari secvenţe: o primă etapă, de care dăduseră seama, în secolele al V-lea şi al IV-lea d.C, Gorgias, Demostene, Eschine, şi o alta inaugurată de Niketas din Smyma, contemporan al lui Pliniu (V. soph., 1, 1; 19). Incontestabil, Philostrat se gândea la rolul jucat de elocinţâ în dezvoltarea cetăţilor. Philostrat frecventează mai sus menţionatul cerc cultural-politic generat în saloanele literare ale Iuliei Domna, care nu se mulţumea să fie proclamată Augusta, calificată şi „mama auguştilor", „a senatului", „a patriei", „a castrelor", mater Augustorum, mater sena-tus, mater patriae, mater castronim. Iulia Dornna l-a solicitat pe Philostrat să scrie nu numai Vieţile sofiştilor, ci şi Viaţa lui Apollonios din Tyana, profet păgân legendar, trăitor în secolul I d.C, figurat de el ca ascet pitagorician, taumaturg, magician. Această hagiografie comportă divagaţii filosofice şi religioase, pendinte însă de un strălucitor ideal moralizator. în secolul al III-lea, vor prolifera scrieri similare, impregnate de elemente chaldeene, pitagoriciene şi chiar iraniene. Atunci apar tratate ca Asclepius, atribuit cândva lui Apuleius, şi circulă Oracolele chaldeene. Atunci se dezvoltă Cnosa, de fapt cunoaştere mistică şi explicare alegorică a Lumii şi a Oamenilor, la care ne-am referit într-un alt subcapitol. Această gnosâ putea fi atât creştină, cât şi păgână. Interferau valenţe iraniene, chaldeene, iudaice, extrase din Vechiul Testament, şi ulterior împrumuturi din Evanghelii şi din Apocalipse apocrife. Am arătat că fundamentală era antinomia lume sensibilă, degradată, satanică versus lume divină. Dumnezeu ori divinitatea supremă era conceput ca Fiinţa superioară fără nume, asistată de Mama-Fecioară şi de Fiu, Omul primordial sau Logosul. Sub această triadă s-ar fi situat îngerii şi demonii (fiinţe cereşti decăzute şi scufundate în Materie). Gnosa dă seama de o ebuliţie spiritual-mistică, generatoare de stranii fermenţi cultural-religioşi-filosofici.

Noua sofistică impune limba elenă ca principal idiom de cultură. încât o practică latinofoni, ca însuşi Marcus Aurelius, deşi el împărtăşea preocuparea lui Fronto pentru salvgardarea limbii

502

Eugen Cizek

latine. împâratul-filosof considera prezervarea latinei ca o îndatorire politică. Marcus Aurelius se îndoia de virtuţile retoricii. Cu toate că sofiştii l-au slujit cu fidelitate. De altfel, el a încredinţat conducerea catedrei de retorică, pe care o înfiinţase la Atena, sofistului Theodotos. împăratul a izbutit să reconcilieze atenienii cu Herodes Atticus. La moartea lui Theodotos, catedra ateniană de retorică a fost preluată de Hadrianos, fenician din Tyr şi elev al lui Herodes Atticus. Personaj bizar, deosebit de talentat, Lucian din Samosata, născut către 120 d.C, convertit la filosofie în 160 d.C, a fost o strălucită figură de literat şi erudit, oarecum izolat. în numeroase scrieri, inclusiv în Satire Menippee şi în dialogi, el a persiflat aproape toate filosofiile, religiile şi mai cu seamă superstiţiile. Pare marcat de cinism, dar, în ultimă analiză, Lucian s-a învederat a fi fost produs al noii sofistici, după opinia noastră.



învăţământul, cultura, educaţia nu numai că nu redresează în secolul al HI-lea d.C, ci prosperă, în plină criză a Imperiului. Gordianus I, Balbinus, Gallienus, Tacitus au fost împăraţi cultivaţi. Filip Arabul îi ocrotise pe Plotin şi pe retorul Nikagoras. Poetul Nemesianus din Cartagina şi-a dedicat versurile cinegetice fiilor lui Carus. însăşi Zenobia s-a înconjurat de intelectuali de marcă. Opinăm că nici Aurelian nu a fost indiferent faţă de cultură. Mai ales sub influenţa considerabilă exercitată asupra sa de soţia Ulpia Severina, exaltată de legende monetare şi de inscripţii (C.I.L., 3, 472; 5, 29; 3330; 9, 2327; 11, 2099; C.I.G., 2349; Annee Epigraphique, 1894, nr. 59; 1900, nr. 145). Secolul al III-lea a fost - cel puţin în egală măsură cu secolul precedent —veac al profesorilor. Cu sagacitate, M. Rostovzev a reliefat că niciodată până atunci educaţia nu pătrunsese atât de profund în viaţa socială. Propagarea instrucţiei elementare a dobândit nivelul său cel mai înalt în întreg Imperiul. în Egipt funcţionau chiar mici şcoli rurale pe lângă temple.

Filosofia continuă să se dezvolte cu pregnanţă. Cu toate acestea, ea tinde tot mai sensibil să se deschidă larg impactului religios, receptării masive a astrologiei, magiei, taumaturgiei şi teurgiei, misticismului fervent. încă din secolul al II-lea d.C, se propagă diverse misteriofilosofii. Concomitent, limba greacă devine idiomul aproape exclusiv în care se exprimă filosofii. Cu toate că mai mulţi autori latini asumă metode şi idei filosofice, ajungând, ca în cazul lui Apuleius, să profeseze ostentativ în latineşte o mis-teriofilosofie. însă două mărci fundamentale par a caracteriza filosofia secolelor al II-lea şi al III-lea d.C: tendinţa spre un anumit eclectism, spre fuzionări, ori măcar interferenţe între doctrine diferite, şi, parţial, ca un epifenomen al întăririi religiozităţii şi al aceluiaşi eclectism, estomparea, uneori chiar abandonarea, speculaţiilor metafizice pure, gnoseologiei laice în favoarea moralei şi a misteriofilosofiei. în secolul al II-lea, subsistă toate şcolile filosofice tradiţionale. Cum am arătat, împăraţii încurajează substanţial şcolile de filosofie de la Atena. Subsistă stoicismul, ilustrat de Epictet, a cărui învăţătură radicală, intransigentă, se va regăsi în scrierile lui Arrian. Iar împăratul Marcus Aurelius îşi exprimă gândirea cu eleganţă şi sagacitate. Chiar Plutarh încearcă să reconcilieze tradiţia platoniciană cu stoicismul. Subsistă epicureismul, ai cărui sco-larhi sunt ocrotiţi de împăraţi şi de împărătesc

Dar, desigur, potenţarea religiozităţii îl stânjeneşte încă din secolul al II-lea d.C. Cinicii sunt deosebit de activi, chiar virulenţi. Privilegiază conferinţele improvizate, la răspântiile străzilor, în care preconizează idei provocatoare, antisociale. Chiar Dion Chrysostomul suferă influenţa unui cinism moderat. Sub Marcus Aurelius militează pentru cinism Oenomaus de Gadara, Demonax

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului



503

din Cipru şi predicatorul ambulant Maximos din Tyr, adept al moralei pragmatice şi al virtuţilor socratice. Am constatat mai sus propagarea unui pitagorism ascetic, mistic. Se menţine de asemenea Liceul peripatetician-artistotelic. Reapare scepticismul filosofic, prevalent în ideile medicilor greci. Sextus Empiricus consideră că nu putem dobândi adevărul şi că trebuie condamnat dogmatismul, fără drept de apel.



Platonismul comportă o evoluţie sinuoasă, relevantă pentru spiritualitatea vremii. Noua Academie probabilistă şi antidogmatică marchează în profunzime metodologia şi ideile marelui Tacit. Ea este asumată de asemenea de ciceronizanţii Pliniu cel Tânăr şi Suetoniu. Cu toate acestea, platonismul comportă noi inflexiuni, tributare misteriofilosofiei vremii încă în opera lui Plutarh. Acest scriitor şi gânditor elenofon nu numai că preia idei stoice, dar pledează pentru o religiozitate manifestă. Plutarh studiază isianismul, face concesii unei daimonologii stranii şi dualismului de sorginte iraniană, focalizată pe antiteza dintre Bine şi Rău. Superstiţii ciudate şi un monoteism filosofic se intersectează în operele sale. în latineşte, Apuleius profesează un platonism mistic, care prefigurează neoplatonismul. Asumă inflexiuni pitagoreice şi îndeosebi pledează pentru fuziunea dintre platonism şi isianism. Şi el militează pentru daimonologie. Secolul al III-lea include reculul puternic al epicureismului, estomparea stoicismului. Se remarcă doi filosofi. Ne referim la Cassius Longinus, născut către 220 şi executat în 273 d.C, pentru că susţinuse rezistenţa antiromană a Zenobiei. Opera acestui fost profesor de la Atena este slab cunoscută. în schimb, este bine cunoscută gândirea lui Plotin.

Plotin creează ultima filosofie profană a antichităţii, adică neoplatonismul, care va exercita impact şi asupra creştinismului. Plotin se născuse în Egipt, la Lycopolis, pe la 203-204 d.C A avut ca maeştri pe platonicienii mistici Numenius din Apameea şi pe Ammpnius Saccas (175-244 d.C). A studiat la Alexandria, unde a avut drept condis-cipol pe Origene. După ce urmase expediţia din Orient a lui Gordianus III, s-a stabilit, în 244-245 d.C, la Roma, unde, timp de zece ani, a predat ca profesor, fără să scrie. A continuat apoi să predea, dar a ajuns „vioara întâia" a cercului cultural-politic al Saloninei şi a! lui Gallienus. Sub presiunea Saloninei, a dictat elevilor săi cincizeci şi patru de tratate filosofice, în definitiv meditaţii şi rod al dialogului cu auditorii, cunoscute sub numele de Enneade. Spiritualist fervent, Plotin îşi propunea să comenteze ideile lui Platon şi să exorteze la virtute. Plotin a fost un bun profesor, un ascet vegetarian, care îşi dispreţuia trupul, un predicator fervent, însă şi un diriguitor de conştiinţe, un confesor păgân. în doctrina sa, fundamental mistică, interferează idei platoniciene, ca şi pitagoriciene, aristoteliciene, stoice. Plotin pledează cu vigoare pentru un monoteism filosofic sau un semimonoteism, centrat pe ideea Unităţii Fiinţei infinite şi transcendente a Divinităţii, degajate de materie şi de lumea noastră, cea a aparenţelor. Sistemul neoplatonician admite trepte ierarhizate, situate sub Fiinţa supremă, astre superioare, daimoni sublunari, aflaţi deasupra zeilor politeişti. Această Fiinţă supremă ar exista în oameni, încât frecventarea templelor nu ar fi recomandabilă. Este indispensabilă o viaţă interioară ferventă şi efortul moral, înlesnit de ascetism. Viaţa cotidiană ar trebui astfel străbătută încât să se prilejuiască extazul, comuniunea între lumea sensibilă şi forma eternă, contemplarea Gândirii divine. Plotin a murit în 270 d.C, în Campania. Elevul său preferat, Porphyrios din Tyr (232-305 d.C), a publicat operele maestrului, o biografie a lui Plotin, un tratat anticreştin. Alţi neoplatonicieni — ca Iamblichos din Chalkis (280-330 d.C), matematician şi filosof, care a pledat cauza


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   36   37   38   39   40   41   42   43   ...   57




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin