Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

l

unii, lovindu-i din spate, pe alţii în vreme ce străbătea grămezile lor compacte, pe ceilalţi, ajunşi din urmă, îi străpungea cu suliţa în faţă, iar pe ultimii, căzuţi în învălmăşeală, se năpustea şi-i căsăpea de-a valma¹. A căutat să reteze tuturora goana spre zid şi să-i gonească spre vale; în cele din urmă, iudeii au izbucnit să străpungă rândurile prin forţa numărului lor şi cu toţii s-au refugiat în oraş.

4. Dar acolo, fugarii au întâmpinat o nouă dificultate, adică sci­ziunea. Căci locuitorii, îngrijoraţi de soarta averilor şi a oraşului lor, au fost din capul locului împotriva războiului şi stăruiau în această privinţă cu atât mai mult acum, după înfrângerea suferită; numeroşi străini ţineau neapărat să-i silească pe localnici să reziste. în apriga dispută dintre cele două tabere, au izbucnit atâtea răcnete şi vuiete încât puţin a lipsit ca să recurgă la arme unii împotriva altora. Aflat în imediata apropiere a zidului de apărare, Titus a auzit limpede zarva şi a strigat: „Iată momentul potrivit, ostaşii mei! De ce mai şovăim, oare, când Dumnezeu vrea ca iudeii să încapă pe mâinile noastre. Cuceriţi victoria ce vă este la îndemână. N-auziţi şi voi gâlcevile lor? Cei care au scăpat de braţele noastre sunt profund dezbinaţi. Al nostru va fi oraşul dacă ne vom grăbi! în afara promptitudinii, mai avem nevoie de efort şi de hotărâre, căci nici o izbândă mare nu se obţine fără cutezanţa pândită de primejdii. Trebuie să preîntâmpinăm nu numai împăcarea duşmanilor care lesne s-ar putea înfăptui sub pre­siunea nevoii, ci şi sosirea trupelor trimise în sprijinul nostru pentru ca noi, care am învins deja un puternic vrăjmaş numeros, să cucerim oraşul cu oaste puţină!

5. După rostirea acestor cuvinte, Titus s-a suit pe cal şi, înaintea tuturora, s-a îndreptat spre lac, călărind prin apă, şi a pătruns cel din­tâi în oraş, urmat apoi de ai săi. îndrăzneţul său atac a stârnit panică printre iudeii aflaţi pe metereze şi nimeni n-a mai cutezat să lupte sau să le aţină calea. Ei şi-au părăsit posturile, iar ciracii lui Iesus au fugit spre câmpie; ceilalţi au alergat spre lac, nimerind drept în mâinile duşmanului şi au fost masacraţi. Unii au fost ucişi când încercau să se suie în bărci, alţii, pe când se străduiau să le ajungă din urmă pe cele pornite la drum. Un gfoaznic măcel a avut loc în oraş, unde străinii ^care nu izbutiseră să fugă au opus rezistenţă, localnicii fiind ucişi fără sa se împotrivească; ultimii s-au abţinut de la luptă, în speranţa că vor fi cruţaţi pentru că nu doriseră războiul, dar au fost răpuşi şi ei. în cele

In suita de biografii ale celor 12 împăraţi, Suetonius precizează că la asediul „malei Şi Taricheei, Titus şi-a pierdut propriul cal, fiind nevoit să încalece pe altul rămas fără călăreţ (n.e.).

289
din urmă, după ce adevăraţii vinovaţi au fost lichidaţi, Titus s-a în­durat de localnici şi a ordonat oprirea măcelului. Cei care apucaseră să se salveze în bărcile lor de pe întinderea lacului de îndată ce şi-au văzut oraşul ocupat, s-au îndepărtat de duşmani cât au putut de mult. j

6. Titus a trimis un călăreţ până la tatăl său, ca să-i ducă plăcuta veste a faptei războinice, îndeplinite de el. Vespasianus a fost, fireşte, foarte bucuros de vitejia fiului său şi de succesul acestuia, căci lui n s-a părut că astfel, cea mai mare parte a războiului purtat de el sej încheiase cu bine. A venit el însuşi la faţa locului şi a ordonat ca oraşul să fie înconjurat şi apărat cu străşnicie, nu cumva să scapej cineva pe ascuns, urmând să fie ucis oricine ar fi încercat să fugă. în ziua următoare s-a dus pe malul lacului, şi a trasat sarcina construiri» unor plute destinate urmăririi fugarilor; datorită faptului că avea mate-j rial lemnos şi meşteri pricepuţi din belşug, treaba a fost repede dusă lai îndeplinire.

7. Lacul Gennesar² îşi trage numele de la ţinutul care o mărgineşte: el are o lăţime de 40 de stadii, iar în lungime, depăşeşte] cu încă o sută de stadii această distanţă³; în pofida întinderii sale, apa'; lui este dulce şi foarte bună de băut. Ea se dovedeşte mai limpedej decât apa deasă a bălţilor şi deopotrivă curată fiindcă malurile care o înconjoară sunt pretutindeni fie pietroase, fie nisipoase. Scoasă dini lac, apa păstrează o temperatură potrivită, mai plăcută decât unda unui| fluviu sau a unui izvor, rămânând însă mereu mai răcoroasă decât te-j ai putea aştepta după vastitatea sa. Apa lacului devine rece ca gheaţa] când este scoasă la aer, aşa cum obişnuiesc să facă localnicii înH deobşte în nopţile de vară. Speciile de peşti care vieţuiesc în undelei sale se deosebesc la gust şi la formă de soiurile întâlnite în celelalte ape⁴, lacul fiind brăzdat la mijloc de fluviul Iordan⁵, Presupusul său izvor se află în Panium⁶; dar undele sale vin pe sub pământ şi pe-as-

- în Vechiul Testament, denumirea lui este Kinnereth, la evanghelişti Marea Galileei, lacul Gennezareth sau Tiberiada (n.t.).

³ Adică 7,4 km lăţime şi 25,9 km lungime. Potrivit măsurătorilor moderne, lacul numit azi Kinneret are lăţimea maximă de 12 km şi lungimea maximă de 25 km. (n.e.).

⁴ După spusele lui Burckhardt, numai partea nordică a lacului este bogată în peşte. Aceasta se datorează faptului că în partea sudică peştii sunt afectaţi de apele izvoarelor termale din Tiberias (n.t.).

³ Adică braţul estic al Iordanului, singurul luat în consideraţie de iudei întrucât se afla în ţinuturile lor (n.t.).

⁶ Teritoriu muntos din districtul Panias ( vezi Antichităţi iudaice, XV, 10, 3)

290

cuns din aşa-numitul lac Phiala⁷ acesta este situat pe drumul spre Trachonitis, nu prea mult spre dreapta, la 120 de stadii» depărtare de Caesarea. Numele de Phiala (=Ceaşcă) este îndreptăţit de forma circu­lară a marginilor lacului; apa se menţine permanent la acelaşi nivel, fără să scadă sub el dar şi fără să-1 depăşească. Multă vreme nu s-a ştiut că adevăratul izvor al Iordanului se afla acolo până când Tetrarhul din Trachonitis, Philippus, n-a dovedit primul acest lucru. El a turnat în Phiala nişte drojdie, care a fost văzută ieşind iarăşi toc­mai la Panium, unde se bănuia mai înainte că ar fi obârşia fluviului⁹. Frumuseţea cu care natura a înzestrat Panium a fost sporită prin fas­tuoasele construcţii regeşti pe care Agrippa le-a înălţat cu întreaga lui bogăţie. Din grota de aici începe vizibilul curs al Iordanului, care stră­bate mlaştinile şi băltoacele lacului Semechonitis¹⁰, parcurge apoi alte 120 de stadii şi în dreptul oraşului Iulius brăzdează pe la mijloc lacul Gennesar, pentru ca după un drum lung, făcut printr-un pustiu întins, să se verse în Lacul de asfalt¹¹.

8. De-a lungul Gennesarului se întinde regiunea cu acelaşi nume¹², uimitoare prin natura şi frumuseţea ei. Prin fertilitatea lui, solul este prielnic oricărui soi de plantă şi de aceea, localnicii au sădit în el de toate. Clima deosebită¹³ favorizează creşterea unor vegetale diferite. Nucii care, în comparaţie cu alţi copaci, au nevoie de o vreme îndeobşte răcoroasă, cresc acolo în număr mare, alături de palmieri,

⁷ Are sensul de „ceaşcă" (elină). Ipoteza potrivit căreia braţul estic al Iordanului şi-ar avea izvorul în Phiala este eronată după cercetările recente, încât se poate pre­supune că Tetrarhul Philippus a făcut experienţa lui cu drojdia într-un alt loc situat mult mai la nord (n.t.).

⁸ Adică 22 km. Distanţa reală dintre Phiala şi Caesarea Philippi este de 10 km (n.e.).

⁹ Lacul care are forma şi numele unui vas de băut (castronaş), cu un diametru de 626 m., şi o adâncime de 60 m, este situat la altitudinea de 1024 m. Apele sale stătă­toare şi uleioase nu seamănă deloc cu undele proaspete ale Iordanului. Iosephus n-a avut prilejul să vadă acest lac de munte. Principalul izvor al Iordanului rămâne Panium, celalalte trei fiind alimentate de zăpezile muntelui Hermon (n.e.).

¹⁰ în Vechiul Testament (Cartea Iui Iosua, II, 5) acest lac mlăştinos poartă nu­mele de Merom (azi Hule). Distanţa pe care o străbate Iordanul de la izvor şi până la ^varsarea lui în lacul Gennezareth este de 17 km, cu 5 km mai puţin decât a apreciat 'osephus (n.e.).

¹ Azi Marea Moartă (n.e.).

- Câmpia Gennesar este situată în partea nordică a lacului, între Capernaum si ^Magdala (n.e.).

_ ¹³ Acest climat tropical îşi are explicaţia în poziţia joasă a lacului a cărui oglindă, *Jpă Russeger, se află Ia 625 de picioare, iar după alţii la 700 de picioare sub nivelul Wam Mediterane (vezi Raumer, Palestina, p. 56) (n.t.).
291

foarte dornici de arşiţă; în imediata lor apropiere se găsesc smochinii şi măslinii care tânjesc după o temperatură mai echilibrată. S-ar zice! că aici natura se întrece pe sine, dându-şi întreaga osteneală să adune la un loc toate cele care nu se potrivesc, sau că anotimpurile duc o no­bilă dispută şi fiecare caută să obţină întâietatea în acelaşi ţinut. Solul nu numai că rodeşte poame pe care doar greu pot fi întrezărite alături,, dar le oferă şi un îndelungat răgaz de coacere. Celor mai regeşti dintre ele — strugurii şi smochinele — le îngăduie zece luni în şir, fără în­trerupere, iar celelalte fructe se coc rând pe rând, de-a lungul întregului an. în afară de blândeţea climei, la fertilitatea acestei regi­uni contribuie şi irigaţia, înfăptuită printr-un izvor din care ţâşneşte! multă apă, fiind denumit de localnici Capharnaum¹⁴. Unii îl socotesc drept o arteră a Nilului, deoarece în el dai de o specie de „peşteJ corb"¹⁵ care se găseşte şi în lacul Alexandriei¹⁶. Regiunea se întinde de-a lungul malului acestui lac pe o lungime de 30 de stadii şi pe a lăţime de 20 de stadii. Aceasta este zestrea naturală a ţinutului.

9. După ce plutele au fost înjghebate, Vespasianus le-a umplut cu atâtea trupe câte a crezut el că avea nevoie pentru a-şi distruge ad­versarii refugiaţi pe lac, împingându-le apoi spre largul acestuia! Iudeii au fost aşadar împresuraţi pe lac astfel încât nu mai aveau currT să se întoarcă pe malul ocupat pretutindeni de romani, nici nu puteau să se lupte cu ei de la egal la egal. Căci bărcile iudeilor erau mici şîl construite pentru incursiuni piratereşti, mult prea slabe pentru a în-1 frunta plutele, fiecare având un echipaj prea mic ca să aibă curajul să) atace plutele pline de romani, pornite în urmărirea lor. Iudeii au daţi totuşi, târcoale plutelor, la oarecare depărtare ba s-au şi apropiat dd ele, aruncând de la distanţă pietre asupra romanilor şi îi aţâţau pentru lupta corp la corp. Dar în ambele cazuri, îşi aduceau mai multe pagube lor înşile: de pe urma pietrelor aruncate nu se alegeau decât cu ciocăniturile loviturilor neîntrerupte, fiindcă ţintele lor erau apărate de zale, pe când ei intrau în raza de acţiune a tragerii romanilor. Dacă ve-

¹⁴ A nu se confunda cu localitatea Capharnaum sau Capernaum, care la Iosephus se numeşte Capharnome. Vezi tot Raumer, op. cil., p. 130 (n.t.). în vecinătatea

. Capernaumului se află o zonă bogată în izvoare, de aici şi vechea denumire de Heptapegon (=Şapte izvoare ,în elină) (n.e.).

¹⁵ Denumirea de „coracinus" (de culoarea corbului) este o traducere forţată, nu­mele ştiinţific exact al peştelui fiind claris lacera. E o specie lipsită de solzi, asemănătoare somnului, probabil identică cu arăbescul „barbut"', consumarea lui fiind interzisă iudeilor (n.e.).

¹⁶ Lacul Mareotis (n.e.).

292

neau însă prea aproape de plute, se ciocneau de ele, şi înainte de a în­făptui ceva, se duceau la fund împreună cu bărcile lor. Pe mulţi dintre cei ce căutau să se strecoare neobservaţi, romanii ce se apropiau i-au străpuns cu suliţele lor; pe unii i-au doborât cu sabia, după ce apu­caseră să sară în bărcile lor; pe alţii i-au urmărit cu plutele, i-au prins la mijloc şi i-au luat prizonieri împreună cu bărcile lor. Când unii din­tre cei căzuţi din bărci îşi scoteau capul din apă, numaidecât erau loviţi de săgeţi sau păliţi de o plută; dacă alţii, în disperarea lor de a se salva, căutau să se caţare pe o plută duşmană, acelora li se tăiau mâinile sau capetele de către romani. De jur împrejur, iudeii au fost răpuşi cu duiumul în fel şi chip până când supravieţuitorii, înpresurati în propriile bărci, în goana lor au fost mânaţi spre uscat. La încercarea lor de debarcare, mulţi au fost străpunşi de suliţe înainte de a sosi la mal. Mulţi alţii au sărit pe uscat, unde au fost măcelăriţi de romani, întregul lac se înfăţişa vederii înroşit de sânge şi acoperit de cadavre, căci nimeni nu scăpase cu viaţă. în zilele următoare, tot ţinutul a fost năpădit de o duhoare cumplită, oferind ochilor o privelişte înfioră­toare; malurile erau pline de sfărâmăturile bărcilor şi de hoituri umflate; arşiţa verii umplea aerul cu miasmele morţilor intraţi în putrefacţie, lucru care atrăgea după sine nu numai planşetele iudeilor îndoliaţi, ci şi scârba celor ce provocaseră prezenta nenorocire. Astfel s-a încheiat această bătălie navală¹⁷: în ea şi-au găsit moartea 6700 de oameni, aici fiind incluşi şi cei ce căzuseră în oraş.

10. După luptă, Vespasianus s-a aşezat pe jilţul de judecător la Tarichea şi i-a separat pe localnici de străinii care, după părerea lui, purtau vina dezlănţuirii războiului; apoi s-a sfătuit cu comandanţii su­periori dacă se cuvine să cruţe viaţa acestora. Răspunsul ofiţerilor de frunte a fost că eliberarea pripăşiţilor ar fi în defavoarea romanilor, în­trucât, ca nişte oameni fără nici o patrie, nu se vor potoli după slobozirea lor de acum, ci îşi vor aţâţa la război gazdele care le vor acorda ospitalitate după ce vor fi plecat de aici. Chiar şi Vespasianus a recunoscut că străinii nu-şi merită viaţa pe care oricum o vor folosi în dauna eliberatorilor lor; ceea ce îl preocupa era doar modul în care se va descotorosi de ei. în cazul executării lor pe loc, el se temea de faptul că localnicii vor pune iarăşi mâna pe arme, căci nu vor tolera ca la ei să fie măcelăriţi atâţia oameni care îi ceruseră îndurare; pe de altă

¹⁷ Pentru a celebra această victorie (mai degrabă lacustră decât navală), o mo­nedă def aramă înfăţişându-i pe Vespasianus şi Titus poartă pe ea inscripţia „victoria navalis". Multe corăbii au figurat în cortegiul prilejuit de sărbătorirea triumfului prin ^care Roma a sărbătorit cucerirea Ierusalimului (n.e.)

• 293

parte, nici el nu se îndura să-şi încalce cuvântul dat şi după aceea să recurgă la forţă împotriva lor. în cele din urmă, prietenii au triumfat asupra lui Vespasianus, pe care l-au convins că nu va putea fi vorba de un sacrilegiu faţă de iudei şi că utilitatea trebuise să fie preferată datoriei, atunci când trebuie să te decizi între amândouă. Prizonierilor săi le-a promis amnistia, în cuvinte ambigue, dându-le îngăduinţa să plece, dar le-a cerut să aleagă numai drumul spre Tiberias. Ei au crezut ce le-a convenit lor şi, plini de nevinovăţie, şi-au luat cu ei avuţia, fără să ascundă nimic, pornind pe drumul ce le fusese trasat. Dar romanii au ocupat marginile întregului drum spre Tiberias, pentru ca nimeni să nu se abată de la el şi astfel au fost duşi în oraş sub pază strictă. Când i-a ajuns din urmă, Vespasianus i-a închis pe toţi într-un stadion, poruncind ca bătrânii şi cei firavi la trup, în număr de 1.200, să fie ucişi. Din rândul tinerilor a ales pe cei mai voinici, în număr de 6.000, şi i-a trimis lui Nero, la Isthmus¹⁸; restul mulţimii, 30.400 de oameni, i-a vândut ca sclavi, cu excepţia celor pe care i-a dăruit lui Agrippa. întrucât prizonierii proveneau din regatul său, el 1-a lăsat pe Agrippa să facă cu ei ce pofteşte, dar şi regele i-a vândut la rândul lui. Cei rămaşi pe dinafară provenind din Trachonitis, Gaulanitis, Hippos şi Gadaritis, erau îndeobşte nişte răzvrătiţi, fugari precum şi neisprăviţi pe care nelegiuirile comise în timp de pace i-a împins să-şi ducă viaţa în război. Ei au fost capturaţi în a 8-a zi a lunii Gorpiaios¹⁹.

CARTEA A PATRA

18 Istmul de Corint, a cărui străpungere a început-o cu multă râvnă Nero, dar n-a terminat-o. Restul lucrărilor au fost duse la capăt în 1893 (n.t.)

19 La 26 septembrie 67 e.n. (n.e.)-

294

CAPITOLUL I

1. De îndată ce Iotapata a fost cucerită de romani, galileenii care persistau în răzvrătirea lor au redevenit supuşi după ce Tarichea fusese zdrobită; astfel romanii au reintrat în stăpânirea tuturor fortăreţelor şi oraşelor, excepţie făcând doar Giscala şi garnizoana din muntele Itabyrion.¹ De partea lor a trecut şi Galama, oraş situat pe celălalt mal al lacului, faţă în faţă cu Tarichea. El făcea parte din teritoriul atribuit lui Agrippa, la fel ca Sogane² şi Seleucia³; amândouă erau oraşe din Gaulanitis: Sogane ţinea de aşa-zisă regiune Gaulanitis-de-sus, Gamala, de Gaulanitis-de-jos. Dar Seleucia se află în preajma lacului Semechonitis. Acesta are o lăţime de 30 de stadii şi o lungime de 60 de stadii; luncile sale mlăştinoase se întind până în ţinutul uscat Daphne,⁴ o localitate foarte plăcută care dispune de izvoare de unde îşi are sursa aşa-numitul Iordan cel Mic⁵, mai jos de Templul „Viţelului de aur"⁶, vărsându-şi apoi apele în albia semenului său mai mare. încă de la începutul rebeliunii antiromane, Agrippa atrăsese de partea lui pe locuitorii din Sogane şi Seleucia, dar Gamala a refuzat să se predea, căci se încredea în poziţia ei naturală mult mai greu accesi­bilă decât la Iotapata. Căci pe panta unui munte semeţ se profilează o creastă abruptă care întruchipează la mijloc o cocoaşă; din partea cen-

¹ Vezi Canea a doua, cap. XX, n. 6 (n.e.).

- Nu e una şi aceeaşi cu localitatea omonimă din Galileea (n.e.).

³ Fireşte, nu Seleucia pe Tigru, aproape de Babilon, capitala Regatului Seleucid, celebră metropolă elenistică, ci Seleucia situată la nord-est de Bethsaida (azi Seluqije) (n.e.).

⁴ Probabil Daphna, aflată la 20 km. sud de lacul Hule (n.e.).

⁵ Iordanul Mic este în realitate cel mijlociu, afluentul cel mai bogat în apă al Iordanului, numit azi Nahr Leddân; vezi Antichităţi iudaice, V,3, 1 (n.t.).

⁶ Viţelul de aur făcut în dublu exemplar de Ieroboam şi instalat unul la Dan, cel al doilea la Bethel, silindu-i pe israeliţi să adopte acest cult după moartea lui

şi destrămarea regatului său (vezi III Regi, 12, 29) (n.e,).

297

trală a proeminenţei coboară o pantă care se întinde la fel de mult atât înainte cât şi înapoi; astfel totul capătă înfăţişarea unei cămile, de unde provine şi denumirea oraşului, lucru pe care nu-1 exprimă prea limpede locuitorii săi⁷. Din.două părţi ca şi din faţă se cască prăpăstii fără fund şi doar înapoi se micşorează dificultăţile terenului, căci acolo creasta are legătură cu muntele. Dar locuitorii au îngreunat până şi accesul acestei punţi înguste, săpând de-a curmezişul ei un şanţ transversal. Pe abruptul şi uşor scobitul perete al muntelui, casele sunt construite strâns, una lângă alta, şi atât de neliniştitor suprapuse încât din depărtare oraşul parcă ar fi suspendat în aer şi, din pricina povârnişului, în fiecare clipă stând gata să se prăvălească în gol. El are faţa îndreptată spre miazăzi şi tot austral este şi piscul foarte înalt care îi slujeşte drept cetăţuie; partea din spate a rămas fără ziduri, de acolo pornind o prăpastie foarte adâncă. In interiorul incintei, spre capătul oraşului, ţâşneşte un izvor.

2. Când a fortificat Gamala, Iosephus 1-a întărit şi mai mult, înzestrând-o cu coridoare şi şanţuri. Locuitorii contau pe natura aparte a locului într-o măsură şi mai mare decât cei din Iotapata, aveau în schimb mai puţini oameni de arme şi, încrezători în poziţia lor, n-au recurs la întăriri suplimentare; oricum, faima fortificaţiilor sale a atras o mulţime de refugiaţi. Datorită acestor întărituri, oraşul s-a împotrivit vreme de şapte luni trupelor trimise de Agrippa să-1 asedieza.

3. Vespasianus a plecat din Ammathus, acolo unde îşi instalase tabăra în faţa porţilor Tiberiadei. Ammathus poate fi tradus cel mai bine prin „Ape calde", căci aici se găsesc izvoare termale, care au darul de a vindeca. El a mărşăluit la Gamala. Datorită poziţiei sale, pe care am descris-o mai înainte, Vespasianus n-a putut să încercuiască întregul oraş; a pus totuşi gărzi în punctele unde acest lucru a fost posibil, şi a ocupat muntele dominând localitatea. Acolo şi-au con­struit legiunile, după bunul lor obicei, o tabără întărită; apoi Vespasianus a început să ridice valuri de pământ pe spinarea muntelui, ca şi în partea de răsărit, unde în cel mai înalt punct al oraşului se înălţa un turn, de care se ocupa Legiunea a XV-a. Legiunea a V-a lucra în zona centrală a oraşului, iar Legiunea a X-a astupa şanţurile şi adânciturile naturale. Când regele Agrippa s-a apropiat de zidurile la Gamalei, căutând să trateze cu oamenii aflaţi deasupra lor o eventuală capitulare, un prăştiaş 1-a nimerit cu o piatră

⁷ Numele oraşului venea de la ebraicul ganial, nu de la elinul camelos (cămilă), grecii fiind cei ce puteau socoti drept neclară pronunţia cuvântului (n.e.).

298

la cotul mâinii drepte. Numaidecât, însoţiiorii regelui l-au înconjurat, ca să-1 ocrotească, dar romanii au continuat asediul cu şi mai multă râvnă, pe de o parte indignaţi de felul cum fusese tratat regele, pe de altă parte, temându-se de ceea ce îi aştepta pe ei; căci ei socoteau că asemenea oameni, care arată atâta înverşunare faţă de un concetăţean şi un sfetnic bun, nu se vor da înlături de la nici o cruzime faţă de nişte străni şi duşmani.

4. Meterezele de pământ au fost repede înălţate, deoarece la ele au lucrat multe mâini experimentate; apoi maşinile de asediu au fost aduse în apropiere. între timp, Chares şi Iosephus, cei mai influenţi bărbaţi ai oraşului, şi-au adus soldaţii înzestraţi cu armament greu; dar aceştia erau destul de descurajaţi, fiindcă îşi dădeau seama că nu vor putea rezista asediului prea mult timp, întrucât vor duce lipsă de apă şi de celelalte provozii necesare traiului zilnic. Totuşi, ei au fost con­duşi până la zidurile de apărare, după ce mai întâi li s-a redat încrederea şi, câtăva vreme, soldaţii au construit o stavilă în calea duşmanului care aducea maşinile de asediu. Când însă catapultele şi balistele au început să tragă asupra lor, ei s-au retras iarăşi în oraş. Atunci romanii şi-au pus la treabă berbecele şi în trei locuri au făcut breşe în ziduri; apoi, în puternicul sunet al goarnelor, în zăngănitul armelor şi în strigăte de război, asediatorii au pătruns în oraş prin spărturile zidurilor, ajungând să lupte corp la corp cu apărătorii. Aceştia au izbutit să se împotrivească o vreme primilor năvălitori, oprind înaintea lor şi i-au respins vitejeşte. Presaţi de mulţimea duş­manilor şi a atacurile lor venite din toate părţile, apărătorii s-au retras spre partea de sus a oraşului; acolo au făcut dintr-o dată stânga-mrejur şi s-au năpustit asupra vrăjmaşilor porniţi în urmărirea lor, respingân-du-i în josul pantei abrupte, unde, stânjeniţi de terenul îngust şi denivelat, unii au fost măcelăriţi. întrucât nu erau în stare nici să reziste iureşului iudeilor veniţi de sus, nici să-şi croiască o cale de re­tragere prin mijlocul propriilor camarazi care înaintau, alţi romani au sărit pe acoperişurile oraşului vrăjmaş, putând fi atins cu uşurinţă de la nivelul solului. Supraîncărcate de oameni, acoperişurile nu şi-au ^mai putut îndura povara, astfel încât casele s-au dărâmat curând. A fost de-ajuns să se prăbuşească una singură pentru a dărâma şi alte case aflate dedesuptul ei, iar acestea au târât în cădere pe cele situate ^mcă şi mai jos. Cu preţul vieţii au plătit nenumăraţi romani care, ^cuprinşi de uluială, au sărit pe acoperişurile prăvălindu-se chiar sub ^Ochii lor. Mulţi au fost îngropaţi de dărâmături, mulţi şi-au văzut schilodit o parte a trupurilor lor, dar cei mai mulţi au pierit sufocaţi de

299