Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

38

pierit atât el cât şi oastea lui¹². Dar despre asta nu-i locul potrivit să vorbim mai pe larg acum.

9. După moartea lui Crassus, părţii au trecut dincolo de fluviu, spre a invada Siria, dar au fost respinşi de Cassius, care se refugiase în acesta provincie¹³. De îndată ce s-a văzut stăpân pe Siria, a pornit degrabă împotriva Iudeii, unde a cucerit Tarichea¹⁴, hărăzind sclaviei vreo 30.000 de iudei. Dar 1-a executat pe Peitholaos, care aduna în jurul lui pe susţinătorii revoltei lui Aristobul: cel ce 1-a sfătuit să-1 omoare fusese Antipater. El se căsătorise cu o nobilă dintr-o ilustră familie arabă. Soţia lui se numea Cypros şi îi dăruise patru fii: Phasael şi Herodes, care avea să fie rege, apoi Iosephus şi Pheroras, aşijderi o fiică, Salomeea. Prin dovezi de prietenie şi prin legături de ospitali­tate, el îşi atrăsese pretutindeni pe toţi oamenii puternici, dar mai ales prin căsătoria lui intrase în relaţii strânse cu regele Arabiei; iar atunci când a pornit războiul împotriva lui Aristobul, şi-a trimis copiii sub ocrotirea acestui rege. De îndată ce 1-a silit printr-un tratat pe Alexandru să rămână liniştit, Cassius s-a reîntors la fluviul Eufrat, spre a-i împiedica pe părţi să treacă fluviul: despre aceasta vom vorbi însă într-un alt loc.

¹² Triumvirul Marcus Licinius Crassus a fost înfrânt de regele părţilor Orodes II în bătălia de la Carrhae, găsindu-şi acolo sfârşitul (n.e.).

¹³ Ca supravieţuitor al armatei lui Crassus (n.t.).

¹⁴ Oraş de pe malul vestic al lacului Genezareth, celebru în imperiul roman pen­tru peştii pescuiţi acolo şi săraţi (Magdala de azi). „Tarichos" în elină înseamnă: „peşte sărat sau afumat" (n.e.).

39

CAPITOLUL IX

1. Când Pompeius împreună cu Senatul au fugit, trecând peste Marea Ionică, Caesar, devenit stăpânul Romei şi al întregului imperiu¹, 1-a eliberat din temniţă pe Aristobul, i-a încredinţat două legiuni şi 1-a trimis degrabă în Siria cu speranţa că el va atrage lesne de partea lui această provincie şi Iudeea cu împrejurimile sale. Numai că invidia s-a dovedit mai promptă decât bunăvoinţa lui Aristobul şi decât aşteptările lui Caesar. Trimisul său a fost, de fapt, răpus cu otrăvuri de partizanii lui Pompeius²; multă vreme el n-a avut parte de-o groapă săpată în pământul patriei sale, iar cadavrul său a fost conser­vat în miere de albine³ până când a fost expediat mai târziu de Marcus Antonius în Iudeea şi înmormântat în criptele regale.

2. Şi fiul său Alexandru a fost decapitat în Antiohia de către se­curea lui Scipio⁴, din porunca lui Pompeius, după ce mai înainte fusese adus în faţa unui tribunal, fiind învinuit că săvârşise crime îm­potriva romanilor. Fraţii şi surorile sale au trecut sub protecţia lui Ptolemeus, fiul lui Menneus, care domnea peste ţinutul din Chalkis de la poalele Libanului: pe fiul său Philippion 1-a trimis la Ascalon, anume spre a-i prelua. El 1-a smuls pe Antigonos şi pe surorile acestuia din braţele mamei lor, văduva lui Aristobul, aducându-i părintelui său. S-a îndrăgostit de fiica mezină, cu care s-a şi căsătorit, fiind apoi

¹ Demis de Senat din funcţiile pe care le deţinea la 10 ianuarie 49 î.e.n. Caesar a trecut Rubiconul, graniţa dintre provincie şi metropolă, în fruntea legiunilor sale, iar Pompeius, investit cu puteri dictatoriale în vederea apărării Republicii, a fost silit să se refugieze la Brundisium, apoi în Grecia (17 martie 49 î.e.n.). Astfel s-a declanşat războiul civil (n.e.).

² Anul 49 î.e.n. (n.t).

3 Acelaşi sistem de conservare a cadavrelor a fost semnalat de surse antice la spartani, asirieni, ba chiar şi la Herodes cel Mare (n.e.).

⁴ Aluzie la Q. Metellus Scipio, socrul lui Pompeius, devenit în 49 î.e.n. guverna­torul Siriei (n.e.).

ucis datorită ei de propriul său părinte. Căci Ptolemeu, după uciderea fiului său, a luat-o de soţie pe Alexandra şi, datorită aceastei căsătorii, a arătat o deosebită grijă faţă de rudele ei.

3. După moartea lui Pompeius, Antipater a trecut în cealaltă tabără, punându-se în slujba lui Caesar. Atunci când Mithridates, regele Pergamului, a vrut să treacă cu oastea lui în Egipt⁵, fiind nevoit să se oprească la Ascalon întrucât căile de acces spre Pelusium i-au fost interzise, Antipater a fost cel ce nu numai că i-a convins pe arabi, cu care avea bune legături de ospitalitate, să-i sară în ajutor, ci a venit el însuşi cu 3000 de pedeştri iudei înzestraţi cu armament greu. în plus, el i-a îndemnat să sprijine expediţia militară pe cei mai puternici oameni din Siria, ba chiar pe Ptolemeus⁶, care locuia aproape de Liban, precum şi pe Iamblichus: pilda lor a făcut ca şi oraşele din ţinutul acela să ia parte bucuroase la război. Atunci Mithridates, încu­rajat de întăriturile obţinute prin intervenţia lui Antipater, a înaintat repede spre Pelusium şi, văzând că nu i se îngăduie să treacă cu oastea, a asediat oraşul. Antipater s-a acoperit de glorie şi în cursul asaltului: printr-o spărtură făcută în porţiunea zidului care îi revenea, el a pătruns primul în oraş, împreună cu trupele sale.

4. Astfel a fost cucerit Pelusium; dar oastea a fost iarăşi împiedi­cată să mărşăluiască de către aceia care sălăşluiau în aşa-zisul „Ţinut al lui Onias": era vorba de nişte iudei egipteni. Şi pe aceştia i-a con­vins tot Antipater nu numai să renunţe la împotrivirea lor, ci şi să ofere provizii trupelor aflate în marş. Iată de ce locuitorii din împre­jurimile oraşului Memphis n-au mai pus mâna pe armele lor, ci au trecut bucuroşi de partea lui Mithridates. Acesta a ocolit Delta şi, sosit în regiunea denumită „Tabăra iudaică", a pornit cu ceilalţi egipteni. în cursul bătăliei, atât el cât şi toată aripa lui dreaptă ajunseseră într-o situaţie primejdioasă, dar Antipater 1-a salvat din strânsoare printr-o manevră de încercuire efectuată pe malul fluviului: aceasta după ce el însuşi, comandând aripa stângă, reuşise să învingă trupele care îl în­tâmpinaseră. Apoi, năpustindu-se asupra duşmanilor care îl hărţuiau pe Mithridates, ucise pe mulţi dintre ei şi urmări pe supravieţuitori atât de departe încât puse stăpânire şi pe tabăra lor. în această luptă n-au căzut decât vreo 80 din oamenii lui, în vreme ce Mithridates a

5 Ca aliat al Iui Caesar (vezi prezentarea oarecum diferită în Antichităţile iudaice, XIV, 8, l)(n.t).

⁶ Este vorba de fiul lui Soemos şi nu de omonimul său menţionat mai înainte, fiul lui Menneus (vezi Antichităţile iudaice, XIV, 8) (.n.e.).

40

4!

pierdut în timpul fugii sale 800 de soldaţi. Salvat după ce îsi pierduse once speranţă, el i-a tansmis lui Caesar fidela relatare a vitejeştilor fapte săvârşite de Antipater.

5. Prin laudele pe care i le-a adus şi prin speranţele pe care i le-a inspirat, Caesar 1-a stârnit atunci pe Antipater să-şi'asume riscuri si mai mari în slujirea ţelurilor lui: în toate ocaziile's-a dovedit luptă­torul cel mai neînfricat şi, rănit în nenumărate rânduri, corpul său se acopen curând pe de-a-ntregul cu cicatrice, dovezi vădite ale vitejiei sale. După ce a restabilit ordinea în Egipt, o dată reîntors în Siria Caesar 1-a scutit pe Antipater de plata impozitelor, acordându-î cetăţenia romana şi, prin alte favoruri şi mărturii ale prieteniei ce i-o purta, 1-a făcut un om demn de invidiat: confirmarea lui Hyrcanos în funcţia de Mare Preot s-a datorat exclusiv influenţei lui Antipater

CAPITOLUL X

42

1. între timp Antigonos, fiul lui Aristobul, veni să intervină pe lângă Caesar şi, contrar aşteptărilor lui, a fost cel care a contribuit la sporirea prestigiului lui Antipater. S-ar fi cuvenit ca să deplângă soar­ta părintelui său, despre care se credea că fusese otrăvit datorită conflictelor avute cu Pompeius şi să osândească cruzimea lui Scipio faţă de propriu-i frate, fără să amestece nici o manifestare de ură în mila pe care urma s-o stârnească. Dar el a trecut peste toate acestea, acuzându-i pe Hyrcanos şi Antipater că, printr-o flagrantă încălcare a legilor, l-au izgonit de pe întregul întins al pământului strămoşesc atât pe el, cât şi pe fraţii şi surorile lui; că prin aroganţa lor, şi-au supus poporul la umilinţe repetate; ba chiar că ei au trimis în Egipt ajutoare nicidecum din devotament faţă de Caesar, ci numai din pricina teme­rilor inspirate de vechile lor duşmănii, spre a şterge din amintire prietenia lor faţă de Pompeius.

2. Atunci Antipater şi-a smuls ostentativ îmbrăcămintea, şi-a ară­tat cicatricele nenumărate şi a spus că vorbele sunt de prisos pentru a dovedi ataşamentul său faţă de Caesar; căci, chiar dacă ar păstra tăcerea, trupul său ar cuvânta de la sine sus şi tare. S-a arătat uimit de neobrăzarea lui Antipater care, ca fiu al unui adversar al romanilor şi ca fost prizonier fugit din Roma, moştenind de la tatăl său patima schimbării lucrurilor şi a revoltei, se încumetă să-i pârască pe alţii la căpetenia romanilor, dornic să-şi agonisească niscaiva favoruri, în loc să fie bucuros că mai este în viaţă; chiar şi acum, nu nevoia îl mână să râvenască puterea, ci râvna de a-i aţâţa pe iudei la răscoală, întorcând sprijinul obţinut celui care i 1-a dat.

3. La auzul acestor vorbe, Caesar 1-a indicat pe Hyrcanos drept omul cel mai potrivit pentru rangul de Mare Preot, iar lui Antipater i-a dat permisiunea de a-şi alege singur titlul. Dar el a lăsat aprecierea cinstirii cuvenite la îndemâna cinstitorului şi ca atare a fost numit procurator¹ al întregii Iudei² şi în afară de asta, a primit şi permisi-

¹ Administratorul din provinciile mai mici depinzând direct de împăratul care 1-a numit, însărcinat cu veniturile vistieriei imperiale (deşi Caesar n-a apucat să domnească

.

² în 47 î.e.n. (n.t.).

43

unea de a reclădi zidul ruinat al oraşului său natal³. Caesar a comuni­cat la Roma onororurile pe care le-a acordat, pentru ca ele să fie gravate pe table de bronz, ca o expresie a spiritului său de dreptate, precum şi a meritelor acestui bărbat.⁴

4. Antipater 1-a însoţit pe Caesar până la graniţa Siriei, apoi s-a reîntors în Iudeea. Mai întâi a reclădit zidul de apăare al oraşului său natal, pe care Pompeius îl distrusese; după aceea a cutreierat ţara ori­unde aveau loc tulburări, spre a restabili liniştea, îmbinând în fiecare caz ameninţările cu sfaturile bune: dacă vor trece de partea lui Hyrcanos, se vor bucura de fericire şi de tihnă, profitând de averea lor personală şi de pacea generală, dar dacă se vor lăsa ademeniţi de nălu­cirile vane ale celor dornici să schimbe ordinea pentru avantajele lor proprii, atunci vor afla în el nu un protector ci un stăpân, în Hyrcanos nu un regent, ci un tiran iar în romani şi în Caesar, negreşit nişte duş­mani şi nicidecum nişte conducători şi prieteni: căci ultimii nu vor îngădui niciodată înlăturarea de la putere a unui om întronat de ei. Prin asemenea vorbe rostite de el, a instaurat ordinea în ţară prin mijloace proprii, fiindcă a văzut că Hyrcanos era cam molâu şi lipsit de energia indispensabilă funcţiei regale. Pe fiul său cel mai mare, Phasael, 1-a numit aşadar comandant al Ierusalimului şi împrejuri­milor lui. Pe Herodes, al doilea ca vârstă, 1-a trimis în Galileea, în aceeaşi funcţie, cu toate că era încă foarte tânăr.⁵

5. Dar Herodes, născut să împlinească fapte mari, a găsit repede termenul în care să-şi demonstreze valoarea: prinzând de veste că un şef de bandă, Ezechias⁶, cu o numeroasă ceată de tâlhari, devasta ţinuturile din vecinătatea Siriei, 1-a capturat şi 1-a executat împreună cu mulţi complici ai săi: această ispravă a plăcut nespus de mult sirie­nilor, astfel încât în sate şi în oraşe Herodes era preamărit ca aducător al păcii şi salvatorul avuţiei lor. In felul acesta, el a fost remarcat de Sextus Caesar, care era o rudă a marelui Caesar şi guvernatorul Siriei⁷. Cu deja celebrul său frate, Phasael se afla într-o benefică între­cere de vreme ce se străduia să câştige de partea lui pe locuitorii

..........-l-Conform Antichităţilor iudaice, XIV, 8, 5, Hyrcanos a fost cel care a primit

această aprobare, fapt cu atât mai verosimil cu cât Antipater nu era originar din-Ierusalim (n.t.).

4 înlăturând reformele administrative ale lui Gabinius, Caesar a reunificat Iudeea, emiţând decrete prin care Hyrcanos II era numit „ethnarh" al ţării, rămânând Mare Preot, iar Antipater primea titlul de „procurator" (n.e.).

³ Conform Antichităţilor iudaice, XIV, 9, 2, el avea 25 de ani.

⁶ Unii autori moderni văd în „şeful de bandă" un patriot plin de zel religios care lupta pentru îndepărtarea dominaţiei străine (n.e.).

⁷ între 49-48 î.e.n., ca succesor al lui Metellus Scipio (n.t.).

44

Ierusalimului unde, deşi era unicul stăpân al oraşului, nu comitea nici un abuz de putere prin dovezi de grosolănie şi trufie. Ca atare, Antipater era stimat de către popor aidoma unui rege: totuşi, asta nu ştirbea cu nimic supunerea şi fidelitatea sa faţă de Hyrcanos.

6. Este cu neputinţă ca norocosul să fie ocolit de invidie. Pe Hyrcanos îl rodea de multă vreme faima acestor tineri chiar dacă nu sufla nici o vorbă despre asta; dar cel mai mult îl afectau isprăvile lui Herodes, precum şi crainicii care soseau unul după altul cu vestea de­spre fiecare nouă faptă vitejească. Rsentimentele sale erau aţâţate şi de unii clevetitori de la curte care nu se împăcau deloc cu înţeleaptă purtare a lui Antipater şi a fiilor săi, susţinând că Hyrcanos, de fapt, lăsase treburile statului în mâinile lui Antipater şi a odraslelor lui şi că rămăsese rege doar cu numele, fără nici o putere. Cât va mai stărui în greşeala de a lăsa să crească mari nişte regi care-i uneltesc pieirea? De altfel ei nu se mai osteneau să pară guvernatori, ci erau stăpâni învederaţi, dându4 pe el deoparte, de vreme ce Herodes, fără să fi primit de la Hyrcanos o poruncă prin viu grai sau prin erdin scris, a trimis la moarte o mulţime de iudei prin încălcarea legilor. Dacă nu era încă rege înscăunat, ci doar un simplu supus, el trebuia să com­pară înaintea unui tribunal, ca să dea socoteală pentru comportarea lui faţă de suveran şi faţă de legile strămoşeşti, care nu îngăduie uciderea vreunuia care n-a fost judecat.

7. Aceste vorbe l-au stârnit puţin câte puţin pe Hyrcanos care, dând în sfârşit frâu liber mâniei sale, 1-a chemai pe Herodes să-1 judece. Potrivit sfaturilor tatălui său şi liniştit în privinţa faptelor săvârşite, acesta a plecat la Ierusalim, după ce în prealabil presărase din loc în loc garnizoane în Galileea. A venit însoţit doar de o escortă puternică pentru ca nu cumva să se iste bănuiala că urmărea să-1 răs­toarne pe Hyrcanos, întrucât aducea cu sine trupe numeroase, dar nici să ajungă neînarmat pradă unor invidioşi. Sextus Caesar, temându-se să nu i se întâmple ceva rău fanarului izolat de adversarii lui, i-a trimis lui Hyrcanos soli care să-i ceară fără ocol să-1 absolve pe Herodes de acuzaţia de crimă pedepsită cu moartea. Iar Hyrcanos care în sinea lui decisese de fapt să facă acest lucru, căci îl îndrăgea pe Herodes, 1-a achitat pe acesta⁸.

8. Atunci Herodes, convins că scăpase de primejdie în pofida voinţei regelui⁹, s-a înapoiat la Damasc, în preajma lui Sextus, luân-du-şi toate măsurile de prevedere ca să nu mai răspundă la o nouă

8 Oarecum diferită şi probabil mai aproape de adevăr este relatarea din Antichităţi iudaice, 14, 9,4 şi 5 (n.t.).

9 în afara rangului de „Mare Preot", Hyrcanos deţinea deopotrivă şi titlul de e" (n.t.).

45

somaţie de a se înfăţişa la judecată. Hyrcanos a fost din nou aţâţat de clevetitorii care susţineau că Herodes plecase de acolo mânios, înar-mându-se împotriva lui. Regele a dat crezare vorbelor acestea, dar nu era dumirit ce trebuie să facă, dându-şi seama de superioritatea potrivnicului său. Când însă Herodes a fost numit de Sextus Caesar guvernatorul Coelosiriei şi al Samariei, devenind primejdios nu numai datorită simpatiei de care se bucura în rândurile poporului, ci şi prin puterea sa personală, Hyrcanos a fost cuprins de o frică cumplită, aşteptându-se dintr-o clipă în alta ca Herodes va tăbărî cu oastea i asupra lui.

9. Propunerile sale n-au fost greşite: înfuriat de ameninţarea pe

care i-o căşunase acuzaţia de crimă, Herodes îşi adună o armată şi I

mărşălui până la Ierusalim, spre a-1 detrona pe Hyrcanos. El şi-ar fi I

dus planul la îndeplinire degrabă, dacă tatăl şi fraţii lui n-ar fi venit la j

vreme în întâmpinarea lui, spre a-i domoli elanul: ei l-au implorat să-şi j

răsfrângă răzbunarea la ameninţări şi intimidare, dar să-1 cruţe pe ]

regele sub domnia căruia ajunsese la o putere atât de mare. Dacă 1-a I

supărat atât de mult convocarea lui la judecată, se cuvine totuşi să fie !

recunoscător că a fost achitat şi pe de o parte, să nu se încrânceneze 1

împotriva unei hotărâri silnice, iar pe de altă parte să nu-şi arate J

recunoştinţa pentru salvarea vieţii lui. Ar trebui să-i dea de gândit fap- j

tul că Dumnezeu ţine în mâinile sale schimbătoarea cumpănă a I

războiului şi că în ea atârnă mai greu nedreptatea cauzei decât armata |

care se luptă: de aceea nu se cuvine să-şi pună întreaga speranţă în j

izbândă, mai ales că este gata să se răzbioască cu un rege şi un tovarăş 1

care i-a fost adesea un binefăcător şi niciodată un vrăjmaş, decât doar j

atunci când, dând ascultare unor sfetnici proşti, 1-a ameninţat în

treacăt cu umbra nedreptăţii. Herodes s-a lăsat înduplecat de sfaturile j

primite, socotind suficientă pentru planurile sale de viitor această

demonstraţie de forţă desfăşurată în faţa poporului.

10. între timp au avut loc ciocniri între romani la Apameea¹⁰ şi a izbucnit războiul civil; Caecilius Bassus, mânat de fidelitatea sa faţă de Pompeius, 1-a ucis prin vicleşug pe Sextus Caesar, preluând con­ducerea supremă a armatei acestuia. Ceilalţi generali ai lui Caesar¹¹ s-au năpustit cu toate forţele lor asupra lui Bassus, pentru a răzbuna asasinatul. Acestora le-a trimis ajutoare sub conducerea fiilor săi Antipater, din respect faţă de cei doi Caesar, atât cel asasinat cât şi supavieţuitorul lui, ambii fiind prietenii săi. în vreme ce războiul se prelungea, din Italia a sosit Murcus, ca succesor al lui Sextus.

^ Cetate situată pe cursul mijlociu a fluviului Orontes din Siria, care nu trebuie confundată cu oraşele omonime din Frigia şi Bithynia (n.e.). ¹¹ E vorba de Caius lulius Caesar (n.t.).

46

CAPITOLUL XI

1. Cam pe atunci s-a dezlănţuit şi marele război dintre romani, deoarece Cassius şi Brutus uciseseră mişeleşte pe Caesar, după ce el deţinuse puterea supremă vreme de trei ani şi şapte luni.i. Acest asasi­nat a provocat o mare frământare. Dihonia s-a instaurat între potentaţi, fiecare împins de speranţa atingerii scopurilor persoanale, fiecare trecând în tabăra unde spera să obţină avanatajul cel mai mare. La rândul său Cassius a plecat în Siria ca să preia conducerea trupelor staţionate în Apameea. Aici a realizat reconcilierea atât a lui Murcus şi Bassus, cât şi a legiunilor aflate în conflict, a ridicat asediul Apemeei, apoi a cutreierat ţara în fruntea oştilor sale, constrângând oraşele să plătească biruri peste puterile acestora.

2. Când li s-a cerut şi iudeilor să plătească 700 de talanţi, Antipater, speriat de ameninţările lui Cassius, a repartizat rapida în­casare a sumelor între fiii şi rudele sale, printre care se număra şi Malichos, care îi arăta mai puţină prietenie: nevoia îl constrângea să recurgă la el. Primul care 1-a satisfăcut pe Cassius a fost Herodes, predându-i cota repartizată Galileii, adică o sută de tăiaţi, şi astfel a devenit foarte bun prieten al acestuia. Dar pe ceilalţi i-a mustrat aspru pentru încetineala de care dădeau dovadă, revărsându-şi mânia până şi asupra oraşelor. Pe locuitorii din Gophna şi Emmaus precum şi din alte două oraşe neînsemnate² i-a vândut ca sclavi, mergând până acolo încât a cerut ca Malichos să fie executat, fiindcă nu se îngrijise să încaseze mai repede birul. Pieirea ce plana asupra lui şi a altor oraşe a înlăturat-o Antipater care 1-a îmbunat pe Cassius repede plătindu-i o sută de talanţi.³.

¹ Intervalul dintre bătălia de la Farsala (9 august 48 î.e.n.), unde cezarienii i-au învins pe pompeienii republicani şi până la asasinarea dictatorului în Senatul de la Roma (15 martie 44 î.e.n.) (n.e.).

² Lydda şi Thamna (Antichităţi iudaice, XIV, 11,2) (n.t.).

^ Bani pe care îi obţinuse de la Hyrcanos (Antichităţi iudaice, XIV, 11,2) (n.t.).

47

ff

3. în schimb Malichos, după retragerea lui Cassius, departe de a-şi arăta recunoştinţa faţă de Antipater, tocmai împotriva celui care îl salvase în repetate rânduri a urzit un complot, grăbindu-se să-1 înlă­ture prin vicleşug, fiindcă era o stavilă în calea nelegiuirilor sale. Neliniştit de puterea şi de dibăcia acestui om, Antipater a trecut din­colo de Iordan, ca să adune acolo o oaste cu care să se apere de loviturile lui perfide. în pofida dezvăluirii intrigilor sale, Malichos, fără pic de ruşine, a atras de partea lui pe fiii adversarului: Phasael, apărătorul Ierusalimului şi Herodes, în grija căruia rămăseseră armele, îmbrobodindu-i prin tot felul de scuze şi jurăminte, i-a convins să-i. mijlocească împăcarea cu tatăl lor. Aşa că Antipater i-a mai salvat_; încă o dată viaţa, intervenind pe lângă Murcus, guvernatorul de atunci ! al Siriei, care tocmai se pregătea să-1 execute pe Malichos, pentru că urzea o răscoală împotriva romanilor.

4. Când a izbucnit războiul între tânărul Caesar¹ şi Antonius, pe de o parte, Cassius şi Brutus de cealaltă parte⁵, Cassius şi Murcus au strâns o oaste în Siria; întrucât reieşea că Herodes le pusese la în­demână o mare parte din mijloacele de care aveau nevoie, ei l-au numit atunci administratorul Siriei întregi, dându-i şi o parte din tru­pele de pedestraşi şi călăreţi; în plus, Cassius i-a promis că, după terminarea războiului, îl va proclama rege al Iudeii. Dar tocmai pu­terea dobândită de fiul său, şi speranţele legate de aceasta aveau să-i fie fatale lui Antipater. Căci Malichos, speriat de aceste perspective, 1-a cumpărat cu bani pe unul dintre paharnicii regelui ca să-i dea otravă lui Antipater. Astfel a murit, după ospăţ, victimă a ticăloşiei lui Malichos, acest bărbat energic şi priceput în conducerea treburilor de stat, care a recucerit domnia pentru Hyrcanos şi i-a întărit-o.

5. Malichos a ştiut cum să domolească indignarea mulţimii care îl credea vinovat de otrăvirea lui Antipater, negând fără înconjur orice amestec, şi şi-a întărit forţele prin recrutarea unei trupe de pedestraşi înzestraţi cu armament greu. Căci era convins că Herodes nu va rămâne cu braţele încrucişate; într-adevăr, acesta se şi ivi degrabă în fruntea unei armate, ca să-şi răzbune părintele. Dar fratele său Phasael îl sfătui să nu-1 pedepsească atât de făţiş pe acest om, ca să nu provoace o răscoală a poporului. Herodes acceptă deocamdată dezvinovăţirea lui Malichos, spunându-i deschis că nu-1 mai bănuieşte

⁴ Caesar Octavianus (Augustus) (n.t.).

⁵ în 43 î.e.n. (n.t).

48

de nimic; apoi, la înmormântarea tatălui său, a organizat funeralii măreţe.

6. S-a îndreptat apoi spre Samaria, zdruncinată de o rebeliune şi a reinstaurat acolo ordinea. După aceea, însoţit de trupele sale, s-a reîntors la Ierusalim, unde se celebra o mare sărbătoare. La instigarea lui Malichos, pe care îl speriase apropierea lui Herodes, Hyrcanos a trimis acestuia soli, cu ordinul de a-i interzice aducerea de străini cu prilejul ceremoniilor de purificare făcute în prezenţa localnicilor⁶. Fără să ţină seama nici de pretextul, nici de persoana care emisese or­dinul, Herodes a pătruns noaptea în oraş. Malichos a şi venit iarăşi la el, jelind moartea lui Antipater, Herodes, la rândul său, s-a prefăcut de asemenea, cu toate că de-abia îşi stăpânea mânia. A adresat apoi lui Cassius — care îl ura în aceeaşi măsură pe Malichos, dar din alt motiv — o scrisoare unde dădea frâu liber durerii pricinuite de moartea tatălui său. Drept răspuns, Cassius i-a scris lui Herodes să se răzbune pe ucigaşul părintelui său, dând în secret tribunilor din subordinea sa ordinul de a-1 sprijini pe Herodes în înfăptuirea unui act de dreptate.

7. Tocmai când a fost cucerită Laodicea⁷ de către Cassius, iar no­bilii, veniţi de pretutindeni, se adunau în preajma lui cu daruri şi coroane de flori ale victoriei, Herodes a decis că atunci era momentul potrivit să-şi înfăptuiască răzbunarea. Dar Malichos a bănuit ceva şi, aflat în oraşul Tyr, a hotărât să-şi ducă de-acolo, într-ascuns, feciorul care era ostatec la tyrieni, pregătindu-se să fugă la rândul său în Iudeea. Situaţia disperată în care se găsea îl îndemna să-şi facă planuri şi mai mari: nădăjduia să-şi atragă poporul într-o răscoală împotriva romanilor, în vreme ce Cassius era absorbit de războiul său cu Antonius şi să devină el însuşi rege, detronându-1 cu uşurinţă pe Hyrcanos.

8. Dar soarta şi-a bătut joc de speranţele sale: Herodes, care ghi­cise ce anume punea el la cale, 1-a invitat la un ospăţ împreună cu Hyrcanos. Acolo a chemat la el un sclav din apropierea sa, şi 1-a tri­mis, chipurile, să facă pregătirile pentru ospăţ; în realitate, trebuia să-i anunţe pe tribuni să se pună la pândă. Iar aceştia, amintindu-şi de or­dinul dat de Cassius, au ieşit pe malul situat în afara oraşului, înarmaţi

⁶ La această mare sărbătoare (probabil a Tabernacolelor), după ceremoniile lus-trale, locuitorilor Ierusalimului li se prescria evitarea oricărui contact cu oameni de alt neam (n.e.).

⁷ Oraş sirian de pe ţărmul mediteranean, la sud de Apemeea care nu trebuie con­fundat cu cetăţile omonime din Mesopotamia şi Frigia (n.e.).