Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

2. MESAJUL EVANGHELIEI

Simpla reflecţie nu e suficientă pentru a raspunde la întrebările lumii. Trebuie să  faci apel la actul de credinţă, la acea “înnoire a intelectului prin Hristos” (I Corinteni 2, 16) despre care vorbeşte Sfântul Pavel. Conflictul ideologiilor secularizate, ca şi acela dintre oamenii singuratici nu are soluţie. El cere un al treilea partener de dialog, un Mângâietor şi Apărător, pentru ca “omul-pus-în-situaţie” să fie privit cu ochii lui Dumnezeu, sau, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, “cu ochii porumbelului”.

Evanghelia este foarte limpede: “Eu, Lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămînă în întuneric” (loan 12, 46). Iar dacă Hristos pleacă din lume, El îşi lasă Cuvântul în miezul istoriei (loan 12, 48). Cuvînt al vieţii, El nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe. Iată de ce oricare mărturisitor al Evangheliei este în primul rând prezent şi actual, stînd în ascultarea lumii vizibile, dar interpretând-o în duhul celei invizibile; el asigură astfel convergenţa dintre viziunea lui Dumnezeu asupra istoriei şi aspiraţiile fireşti ale umanismului modern.

Martorul le spune tuturor: Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru; Dumnezeu este prezent în toate întâmplările lumii, numai voi nu ştiţi şi nu vedeţi nimic. Dumnezeu îi interpelează pe oameni în largul situaţiei lor istorice, ceea ce demonstrează contemporaneitatea lui lisus cu omul fiecărei epoci. Dumnezeu se adresează omului secolului XX din interiorul umanismului. Şi al valorilor sale.

Geniul lui Teilhard de Chardin constă în a fi descris istoria cosmosului ca pe o evoluţie orientată către om. Dacă omul nu mai este centrul astronomic al universului, el se află acum în vârful acestuia pentru că, prin om, evoluţia cosmosului devine conştientă de sine. Dacă Vechiul Testament se îndrepta către Mesia, după Cincizecime, timpul eclezial este orientat către acele novissima parusiale purtîndu-l pe om către desăvîrşirea noii creaturi – o noutate reală, căci Dumnezeu Însuşi se face nou — ecce Homo, Om absolut – fiind urmat de toată lumea.

Nu e vorba de a “cârpi” sau de a “drege” omul vechi. Omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi, spune Sfântul Pavel (II Corinteni 4, 16). Metamorfoza palingeneziei este radicală:  “Omule,   ia  seama  la  ce  eşti!   Priveşte-ţi regeasca  demnitate!”  exclamă  Sfântul  Grigorie de Nyssa. “Ce este omul?” se întreabă Sfântul Pavel. “L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste Iucrurile mâinilor Tale” (Evrei 2, 7). În gândirea Părinţilor omul este – după chipul celor trei slujiri ale lui Hristos – rege, preot şi profet. “Rege datorită strunirii patimilor, preot pentru a-şi jertfi trupul, profet graţie cunoaşterii marilor mistere”. Legea fundamentală a  Evangheliei anunţă   cu  bucurie:   “Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”, căci “dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 7). De aici înainte, ceea ce contează este “făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). Scriptura se încheie cu această mărturie a Domnului: “Iată, noi le facem pe toate” (Apocalipsa 21, 5).

Prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, creştinismul este mesianic, revoluţionar, exploziv. Evanghelia spune că, de vreme ce chipul lumii vechi trebuie adus la cele noi, Împărăţia se ia cu asalt.