Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

2. TRECEREA PURIFICATOARE ŞI AŞTEPTAREA CELOR CEREŞTI

În termeni liturgici moartea este numită “adormire”: o parte a fiinţei umane adoarme – e vorba de facultăţile psihice legate de trup – iar o altă parte (facultăţile psihice legate de spirit) rămâne conştientă. Destule pasaje din Noul Testament arată limpede că morţii posedă o conştiinţă deplină. Trecînd prin moarte, viaţa continuă şi justifică astfel rugăciunea liturgică pentru cei morţi. Dacă existenţa dintre moarte şi Judecata de Apoi se poate numi “purgatoriu”, acesta nu este un loc, ci o stare intermediară.

Răsăritul nu vede purificarea postumă ca pe o pedeapsă de ispăşit, ci ca pe un destin asumat şi trăit integral, cu speranţa unei restaurări finale. Datorită receptivităţii ei, aşteptarea trăită de “adunarea” celor dispăruţi este creatoare. Când au loc, rugăciunile celor vii, slujbele Bisericii şi lucrarea mijlocitoare a îngerilor continuă lucrarea mîntuitoare a Domnului. Nu atât greşeala este îndreptată, cât natura este cea care se restaurează, regăsindu-şi integritatea şi “sănătatea” avute în sânul Împărăţiei. Aşa se explică imaginea obişnuită a trecerii morţilor prin “vămile cereşti”, trecere în urma căreia demonii primesc ce le aparţine, iar sufletul eliberat ajunge la Hristos. Nu e vorba de chinuri şi flăcări, ci de o lămurire a murdăriilor care desfigurează sufletul.

În ebraică, cuvîntul “veşnicie” vine de la verbul alam, “a ascunde”. Dumnezeu a învăluit în beznă destinul de dincolo de mormînt şi nimeni nu poate viola secretul divin. Totuşi, gîndirea patristică afirmă clar că timpul dintre moarte şi Judecata de Apoi nu este gol, pentru că în acel interval, aşa cum spune Sfântul Irineu, sufletele “se coc”. Sfântul Ambrozie vorbeşte despre “locul ceresc” unde se adună sufletele. Conform tradiţiei, acesta ar fi “al treilea cer” de care vorbeşte Sfântul Pavel, cerul “cuvintelor de nespus” (II Corinteni 12, 2-4). Evident, nu e vorba de nişte noţiuni spaţiale. Avem de a face cu un limbaj simbolic, deci prin excelenţă misterios. Împrejurimile Împărăţiei nu sunt nişte locuri, ci nişte stări, adică nişte lumi spirituale. După Sfântul Grigorie de Nyssa, sufletele ajung în lumea inteligibilă, în cetatea ierarhiilor îngereşti de deasupra cerului, deci dincolo de dimensiunile cunoscute. Acesta este Raiul devenit pardoseală a Împărăţiei şi numit de asemenea “sânul lui Avraam” sau “loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă”. Acest urcuş eliberează de povara răului, iar sufletele purificate urcă dintr-un locaş în altul (Ambrozie spune: mansiones), dintr-o stare în alta, iniţiindu-se treptat în taina transcendenţei şi apropiindu-se de Tronul Mielului. Ca la început, sufletele şi îngerii se împărtăşesc şi, cântând “Sanctus”, urcă împreună treptele “Casei Celui Veşnic”. Acolo este sanctuarul în care pătrunde Domnul (Evrei 9, 24), unde “prietenii răniţi ai Mirelui” – martirii şi sfinţii – se reunesc în Communio sanctorum, în jurul inimii iubitoare a Dumnezeului făcut Om. Şi tot acolo, duhurile dezbrăcate de carne se îmbracă cu mantia prezenţei lui Hristos, al cărui trup preaslăvit şi prealuminos protejează goliciunea sufletelor. Acolo simţurile înduhovnicite primesc cele cereşti.

Împreună-rugătoare cu Biserica, această veghe activă se îmbracă în “visonul curat” închipuind faptele cele drepte ale sfinţilor (Apocalipsa 14, 13; 19, 8). Cuvîntul: “Eu dorm, dar inima mea priveghează” (Ct. 5, 2) desemnează somnul vigilent al “învierii mici”, pentru că, deşi străbat vămile, sufletele aşteaptă încă “Ziua Domnului”. Acesta este misterul Trupului întreg, al “snopului de grâu secerat”, căci “un singur trup aşteaptă fericirea deplină”, iar sânul Tatălui nu se deschide decât pentru asemenea fericire. Privirea tuturor se îndreaptă spre constituirea acelui Totus Christus, veghe eshatologică finalizată prin destinul unic al Omului restaurat în Hristos.