Iulie 2015 20 iulie 2015, mediasinfo ro: Eticheta energetică a ue se modifică. Clasele de eficiențĂ vor avea litere de la a la g

Iranul și Coridorul Sudic de Gaze

„Coridorul Sudic de Gaze” naturale se identifică astăzi, din perspectiva UE, cu ruta de conducte de gaze (încă în faza de dezvoltare) reprezentată de TANAP şi ŢAP (şi o reţea de interconectori între state membre UE), având ca resursa de alimentare gazele din zona Caspică a Azerbaidjanului.

Din perspectiva Federaţiei Ruse, principalul furnizor de gaze al Europei, Coridorul Sudic ar putea fi foarte fi privit ca un concurent al „proaspetei” opțiuni a Turkish Stream [6], conceput de Moscova ca alternativă de ocolire a Ucrainei.

Având însă în vedere că gazul azer destinat să treacă prin Coridorul Sudic nu va fi suficient pe termen mediu pentru realizarea unei alternative competitive la gazele ruseşti pentru UE, devine evident că conceptul Coridorului Sudic nu poate fi apreciat în mod static, ci trebuie să cuprindă şi dinamica unor posibile noi surse din şi poate chiar rute de aprovizionare în spaţiul Euroasiatic, Iranul reprezentând una din aceste opţiuni.

Încă înainte de adoptarea sancţiunilor în dosarul nuclear, Iranul şi-a exprimat disponibilitatea de a furniza gaz natural către pieţele europene, fiind avută în vedere inclusiv varianta de a se furniza gaz azer, iranian şi turkmen prin conductă Nabucco, proiect abandonat între timp, însă cu potenţial de revigorare. Regimul sancţiunilor, deşi a condus la o retragere a companiilor internaţionale din Iran, nu a impietat asupra participării Iranului în consorţiul Shah Deniz din Azerbaidjan cu o cotă de 10% (prin compania de stat Naftiran Intertrade, NICO), atât Bruxelles, cât şi Washington acceptând ideea unor excepţii la sancţiuni pentru „anumite proiecte de gaze naturale” pentru transportul gazelor naturale din Azerbaidjan către Turcia şi Europa.

De altfel, în 2008, Turcia şi Iranul au încheiat un acord care stabilea dezvoltarea unei conducte de 5.000 km cu o capacitate de 35 miliarde mc/an, aşa-numita conductă IŢE, pentru transportul gazului iranian prin Turcia către Europa – prin Grecia şi Italia, apoi, printr-o bifurcaţie, către nordul şi sudul continentului). Din cauza sancţiunilor însă, finalizarea acestei conducte a fost amânată, devenind funcţională doar secţiunea Tabriz-Ankara.

Se remarcă o intenţie reală de construire a unui pod energetic între Iran şi UE, de ambele părţi. Dacă ar fi ca gazul iranian să aibă ca destinaţie Europa, care ar fi însă rutele realiste de transport?

Înainte de toate, trebuie avută în vedere poziţia geografică a Iranului şi compatibilitatea acesteia cu diferitele posibilităţi fizice de furnizare gaze. Iranul poate furniza hidrocarburi atât pe uscat, cât şi pe apă. Prezenţa ambelor opţiuni poate însă să plaseze Iranul şi în dilema strategică a selecţiei pieţei de consumatori cea mai lucrativă, respectiv, piaţa regională sau, într-o perspectivă mult mai cutezătoare, piaţa Europeană sau cea asiatică. Beneficiind de o coastă lungă în Golful Persic, precum şi de rezerve semnificative de hidrocarburi în offshore, Iranul ar putea astfel să fie oricând tentat să opteze pentru piaţa asiatică a GNL.

În ceea ce priveşte furnizarea de gaz natural către Europa, Iranul dispune de mai multe opţiuni, atât pe uscat, cât şi pe mare. Pentru transportul GNL pe mare, o rută posibilă ar fi prin Strâmtorile Hormuz și Bab el Mandeb, apoi prin Canalul Suez în Mediterană –Figura 5.

ntr-o analiză a lui Maximilian Kuhn, expert la European Centre for Energy and Resource Security (EUCERS), costul furnizării de gaze naturale pe sistem GNL îl întrece însă pe cel printr-o conductă în lungime maximă de 5.000 km (în scenariul unei furnizări de gaze din Iran către Germania—vezi Figura 6). În plus, furnizarea de GNL ar supune Iranul contextului specific acestui format, reprezentat de pieţe flexibile, spot, cu preţuri decuplate de preţul petrolului, ceea ce poate afecta resursele obţinute de Iran şi, pe cale de consecinţă, finanţarea revigorării industriei extractive şi a economiei iraniene în general. „Piaţa conductelor”, în schimb, poate oferi Iranului contracte pe termen lung, la preţuri probabil apropiate de preţurile ruseşti şi azere.

Sursa: Maximilian Kuhn, Enabling the Iranian Gas Export Options, Springer VS, 2014,

Pentru transportul gazelor naturale prin conductă, cele mai viabile opţiuni [7] din prezent presupun, fiecare, tranzitarea Turciei.

Prima opţiune ar putea avea în vedere transportul prin conductă ITE – vezi Figura 7 – parţial realizată pe ruta Tabriz-Ankara, cu o capacitate de 16 miliarde mc/an (capacitatea totală a ITE ar fi de 35 miliarde mc/an) şi un interconector Turcia-Grecia-Italia, în timp ce a doua opţiune are în vedere tranzit prin conductele TANAP (deja în construcţie) şi TAP la capacitate extinsă[8] (vezi Figura 8), respectiv interconectorii Grecia-Bulgaria şi conducta Ionica-Adriatica, precum şi, posibil, tranzit prin Bulgaria şi România pe ruta defunctei conducte Nabucco-West sau prin interconectorii planificaţi în Europa de Sud-Est.[9]

Trebuie precizat că Iranul foloseşte conducta ITE doar la o capacitate de 70%. În plus, detaliile tehnice şi financiare ale conductei ITE nu sunt încă clarificate (inclusiv ruta şi destinaţia finală); suprapunerea cu ruta TANAP ar face-o redundantă. De altfel, au existat recent semnale din Turcia în sensul că această ţară nu ar mai susţine financiar proiectul. În măsura în care opţiunea pentru gazul iranian ar fi ruta TANAP-TAP (la capacitate extinsă), ceea ce din punct de vedere comercial este cel mai viabil – opţiune susţinută dealtfel şi de UE – atunci evident că varianta ITE nu ar mai fi deloc lucrativă pe termen scurt şi mediu.

Iranul a „aşezat” practic un picior în Coridorul Sudic, astfel cum am arătat deja, prin participarea în consorţiul Shah Deniz. Mai mult, există declaraţii la nivelul factorilor responsabili azeri (ca răspuns la o ofertă iraniană) şi turci în sensul că, după ridicarea sancţiunilor și „îndeplinirea anumitor condiţii comerciale”, să poate fi vândută o cotă de participare în consorţiul TANAP către o terţă parte, probabil chiar Iranul (ŞOCAR anunţând că posibilă vânzare a unei cote de 8% participaţie în TANAP din totalul deţinut de 58%).

Totuşi, spre deosebire de Azerbaidjan, Iranul nu are încă un „portofoliu de clienţi” și nici o proiecţie clară asupra volumelor şi preţurilor, și nu dispune de reţeaua de interconectare necesară pentru asigurarea recepţiei gazelor. În acest context, există posibilitatea ca pentru preluarea gazului iranian, proiectul Nabucco West să fie repus în discuţie (capacitate iniţială prognozată de 20 miliarde mc/an).

Cert este însă că în prezent se poartă negocieri intense între Iran, Turcia, Azerbaidjan şi Turkmenistan privind Coridorul Sudic (multe voci vorbesc chiar de „Trilaterala” Turcia, Iran, Azerbaidjan), pentru preluarea gazului iranian şi turkmen. Încep să se alăture acestui „concert” UE şi Rusia. La fel de cert este şi faptul că Iranului i-ar trebui cel puţin 5 ani ca să atingă faza optimă pentru demararea proiectelor de export gaze.

Turcia, actorul cheie

Turcia reprezintă un actor cheie în ecuaţia energetică europeană. O putere cu tradiţie şi vocaţie regională, Turcia îşi alimentează forţa geopolitică prin balansul sensibil practicat între Europa şi Eurasia. Important pentru Turcia este să îşi prezerve şi consolideze rolul de putere regională (inclusiv acela de „hub” energetic, prin importul şi tranzitul de gaze din state precum Azerbaidjan, Irak, Iran, Turkmenistan şi Rusia şi mai apoi distribuţia acestora către Europa), ceea ce presupune că apariţia oricărui concurent să fie abordată cu deosebită prudenţă de către Ankara. Perspectiva ameliorării, dacă nu chiar a normalizării relaţiilor Iranului cu Vestul plasează Turcia în această dilemă geopolitică. De cealaltă parte, nici Iranul nu poate fi confortabil în procesul de redimensionare a securităţii sale energetice, prin amplificarea dependenţei de Turcia, atât ca piaţa de desfacere, cât mai ales că rută de tranzit pentru exportul de gaze către piaţa Europei.

Pe de altă parte, o alianţă turco-iraniana prea intensă ar putea să schimbe ritmul în dansul sirenelor practicat de Rusia şi SUA faţă de cele două puteri regionale, cu implicaţii profunde în echilibrul de forţe şi securitatea regională.

Relaţiile iraniano-turce, deşi nu lipsite de disensiuni strategice şi politice, pot fi considerate ca fiind în plin proces de configurare şi expansiune. Numai în aprilie 2015, Turcia şi Iran au încheiat opt acorduri interguvernamentale, domeniul energiei fiind însă exceptat. Cooperarea dintre cele două state s-a dezvoltat pe parcurs în domenii precum comerţ, energie, lupta împotriva terorismului.

Punctele nevralgice actuale ale relaţiilor turco-iraniene sunt, în principal, legate de politicile divergenţe în „dosarele” Irak, Siria, Yemen şi cel al energiei.

Tematica energiei este în principal legată de preţul gazelor importate de Turcia din Iran[10]. Importurile turce de gaz natural din Iran (10 miliarde mc/an) se situeaza pe locul doi, dupa Rusia (27 miliarde mc/an) si inaintea Azerbaidjanului (6,6 miliarde mc), gazul iranian fiind insa, conform unor cifre neoficiale[11], cel mai scump – 490 USD/1000 mc, faţă de 425 USD plătiţi Rusiei şi, respectiv, 335 USD Azerbaidjanului.

Problema preţurilor la importul de gaze face obiectul unui diferend arbitral lansat de Turcia la Curtea Internaţională de Arbitraj (existând totodată şi un litigiu pe tema calităţii gazelor livrate). Propunerile Teheranului de majorare (dublare) a volumului de gaz livrat, în schimbul unui discount de preţ, au fost respinse de Ankara[12]. Mai mult, în sezonul de iarnă sunt frecvente întreruperile în furnizare, compensarea fiind realizată de Turcia prin importuri din Rusia.

Perspectiva securizării consumului de gaze naturale al Turciei pe termen scurt şi mediu din alte surse decât o suplimentare iraniană (Rusia, Azerbaidjan) face ca interesul Turciei legat de proiectul unui gazoduct destinat să alimenteze Europa cu gaz iranian să rezide, în principal, nu atât în nevoia de a-şi asigura consumul intern, cât în beneficiul comercial al tarifelor de tranzit şi al relevanţei geopolitice şi strategice.

Trebuie remarcată în ultima perioadă şi pendularea Turciei între cele două perspective geostrategice majore ce îi marchează evoluţia, respectiv UE şi relaţia cu SUA/NATO şi regiunea Euroasiatica. În plan energetic, anumite cercuri din Turcia dezbat opţiunea de racordare la Comunitatea Energetică a UE, unde îşi menţine statutul de observator, respectiv crearea unei Uniuni Energetice Eurasiatice[13] incluzând 18 state[14] sub coordonarea Turciei, Rusiei si Azerbaidjanului.

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că creşterea relevanţei Turciei ca „hub energetic” (atât fizic, cât şi virtual) strategic şi decizia Ankarei de a se alătura familiei europene este de natură să ameninţe poziţia dominantă a Rusiei pe piaţa energetică europeană. Prin urmare, Rusia îşi va concentra eforturile în direcţia „ademenirii” Turciei prin ameliorarea securităţii aprovizionării cu gaz şi susţinerea transformării sale într-un hub energetic. Turkish Stream reprezintă un exemplu concret prin care Rusia reuşeşte să se plaseze în calculele energetice europene şi turce.

Rolul şi poziţia Turciei în ecuaţia Coridorului Sudic se menţin pe cât de cruciale, pe atât de complexe şi volatile. Importanţa Turciei pentru Coridorul Sudic reprezintă totodată şi o provocare pentru UE. Practic, UE înlocuieşte, sau mai degrabă adaugă la dependenţa faţă de Rusia pe cea faţă de Turcia. UE va trebui să administreze extrem de atent relaţia cu Turcia, atât politic, cât şi sub aspectul compatibilității legislaţiei turce cu cea europeană.

Rămâne de văzut dacă pasul Thermopile va mai reprezenta o blocadă pentru armata moleculelor de gaz iranian,  purtată, de această dată, pe traiectul conductelor otomane.

Relatia Iranului cu alte puteri energetice

Turkmenistan, de asemenea, reprezintă o ţară cu un potenţial semnificativ de resurse de hidrocarburi (locul 4 în lume la rezerve dovedite: 7% din rezervele globale de ţiţei şi 9,4% de gaze naturale). Turkmenistanul prezintă unele elemente comune cu Iranul în ceea ce priveşte rezervele semnificative, producţia scăzută şi un consum relativ ridicat.

Nu de puţin ori, Turkmenistanul a fost indicat că o posibilă sursă alternativă de gaze pentru Europa, marea dilemă rămânând ruta de transport. O eventuală conductă transcaspică, asigurând legatura între Turkmenistan şi Azerbaidjan prin Marea Caspică, a fost blocată prin opoziţia Rusiei şi Iranului, ţinând cont de statutul juridic încă neclarificat al Mării Caspice. Deocamdată, probabil datorită influenţei puternice a Rusiei în regiune, Turkmenistan va rămâne un exportator important, deși încă sub potențial, orientat în principal, către China (acord pentru exportul a 65 miliarde mc gaz până în 2020), Rusia şi Iran (14 miliarde mc gaz anual din care au fost efectiv importate 6,5 miliarde în 2014; există intenţia de a încheia un acord de barter între Iran şi Turkmenistan privind importul de gaz din Turkmenistan în schimbul exportului de bunuri, tehnologii şi servicii de către Iran, în valoare de 3 miliarde USD anual). În cel mai bun caz, gazul turkmen va ajunge în Europa după ce a fost achiziţionat de Gazprom – ceea ce se întâmplă în mod curent, dar la volume diminuate. Concluzia larg răspândită însă este că Turkmenistan-ul şi-a ales China ca piaţa favorită pe termen scurt şi mediu, atat datorita complexitatii traseului european, cat si al opozitiei ruse si al intereselor iraniene concurente.

Deşi un eventual tranzit de gaz turkmen către Europa prin Iran nu constituie o prioritate pentru cele două ţări, relaţiile de cooperare bilaterale s-au intensificat în ultima perioadă, numai în 2015 fiind încheiate 19 acorduri, inclusiv în domeniul energetic.

În Europa, Iranul a beneficiat de relaţii privilegiate cu state precum Grecia, Bulgaria şi Germania. Grecia a reprezentat în mod tradiţional poarta Iranului către Europa şi chiar SUA. Iranul a răspuns acestei poziţii favorabile prin discount-uri semnificative la petrolul livrat Greciei în perioada 2006-2011. Reprezentanţii ambelor ţări invocă susţinut ideea dezvoltării unui parteneriat strategic. Parteneriatul dintre Grecia şi Iran devine cu atât mai relevant cu cât şi Grecia va juca un rol determinant în ecuaţia energetică europeană ca poartă de intrare în UE a tranzitului prin Coridorul Sudic (TANAP/TAP) şi, posibil, prin gazoductul rusesc Turkish Stream, precum şi acela de „hub” regional de gaze.

În ceea ce priveşte politica UE, va conta enorm relaţia privilegiată pe care Iranul o întreţine cu Germania, inclusiv în sectorul energetic. Negreşit, odată sancţiunile împotriva Teheranului ridicate, Germania va ocupa un loc primordial în rândul investitorilor străini în Iran.

Nu în ultimul rând, perspectiva unui Iran shiit „eliberat” de sancţiuni şi cu perspective serioase de dezvoltare în sectorul energetic, poate fi de natură să perturbe relaţiile şi aşa de sensibile cu Arabia Saudită, de doctrină sunit-wahabită. Deşi sub raportul populaţiei (80 milioane în Iran faţă de 28 milioane în Regatul Saudit) şi al unei economii relativ diversificate faţă de mono-economia saudită bazată pe petrol, Iranul se află în avantaj în raporturile cu Arabia Saudită, sub aspectul PIB şi al capacităţii de influenţare a pieţelor globale de petrol Arabia Saudită se află încă în avantaj.

Competitivitatea gazului iranian, o data (si daca) pregătit sa fie livrat către Europa, ar putea sa determine si o repoziționare a concurentului azer spre mărirea capacitații de transport gaze pe Coridorul Sudic. In același context, poziția strategica deja antagonica a Israelului, o tara cu perspective energetice regionale serioase (prin zăcămintele aflate in estul Mediteranei) fata de ridicarea sancțiunilor asupra Iranului, ar putea sa acumuleze noi dimensiuni concurențiale, o data ce Europa ar fi privita ca destinație pentru hidrocarburile din cele doua tari.

Relatia cu Rusia

În contextul unei relaţii antagonice deja istorice cu SUA şi a sancţiunilor impuse pe dosarul nuclear, Iranul ar fi putut lesne să urmărească o contrabalansare strategică printr-o apropiere de Rusia. Iranul a colaborat însă destul de prudent cu Rusia.

Desigur, relaţiile cu Rusia vor rămâne extrem de importante pentru Iran, inclusiv prin prisma menţinerii deschise a opţiunilor privind exportul de hidrocarburi, atât către vest, cât şi către est. Inevitabil, cele două state vor deveni concurenţi în penetrarea de noi pieţe de desfacere a hidrocarburilor, într-un joc geopolitic complex dar ponderat. Moscova este conştientă că prin revigorarea economică a Iranului, va trebui să facă faţă provocării de a pierde o cotă de piaţă importantă, mai întâi pe piaţa ţiţeiului şi mai apoi pe cea a gazelor.

După ridicarea sancţiunilor, Iranul, în măsura în care va şti să ofere un climat propice, va deveni un pol de atracţie investiţional masiv. Economiile dezvoltate europene, Rusia şi China se vor afla într-un avantaj competitiv în „asaltul” asupra economiei iraniene, faţă de SUA, unde legislaţia privind embargo-ul va expira abia în 2016.

Rusia va participa negreşit la „reconstrucţia” iraniană, în sectoare precum energia, sectorul bancar şi militar (unde este deja prezenţa). Pe scenariul Turkmenistan, va încerca probabil să transfere atenţia Iranului de la Europa, ca posibilă piaţă de desfacere a gazelor, către zona asiatică, mai precis pe piaţa regională reprezentată de Irak, Pakistan şi India (China rămânând „rezervată” Rusiei).

Un exemplu recent în acest sens este memorandumul de cooperare economică iraniano-rus încheiat în iunie 2015, de tip barter, denumit „petrol pentru cereale”, care oferă Rusiei „agenţia” în plasarea petrolului iranian pe pieţele externe, caz care poate fi replicat de Rusia şi pentru gazul natural, odată ce Iranul va putea exporta cantităţi semnificative. De asemenea, similar Turciei, Rusia va oferi condiţii avantajoase la exportul de gaze ruseşti pentru acoperirea consumului domestic iranian. Nu ar fi excluse şi propuneri adresate Iranului de a participa la proiecte internaţionale de tranzit gaze controlate de Rusia (păstrând astfel Iranul captiv în „piaţa conductelor de gaz”, şi implicit a politicii de preţuri asociată acesteia, practicată cu desăvârşit talent de către Rusia), fie ca asemenea proiecte rămân pe hârtie, fie că sunt chiar antamate –toate acestea în timp ce statutul juridic al Mării Caspice va fi menţinut, în continuare, în incertitudine.

În scopul evitării unui concurent serios pe piaţa europeană, Rusia va depune toate eforturile pentru ca această piaţă să fie neatractivă pentru Iran, astfel ca aceasta din urmă să rămână un furnizor regional. Nici o posibilă apropiere strategică între SUA şi Iran nu va fi pe placul Moscovei, pentru care o relație stabilă SUA—Iran înseamnă a permite Washingtonului să îşi focalizeze atenția în planul (deteriorat) al relațiilor ruso-americane şi în zonele de interes strategic pentru cele două puteri.

Concluzii (si pentru Romania)

Iranul poate reprezenta o opţiune de alimentare cu gaze naturale pentru Europa pe termen mediu şi lung. În prezent, nivelul scăzut de producţie si absenta infrastructurii de transport exclude orice posibilitate de exporturi semnificative către Europa sau în altă parte. Odată regimul sancţiunilor ridicat, principalele provocări în calea devenirii energetice a Iranului pentru Europa rezidă în:

• 
  cristalizarea opţiunilor strategice ale Iranului, i.e. Europa vs. Asia;
  
• 
  rezistenţa la tentaţia de a reintra în dispută nucleară ca urmare a provocărilor regionale  de securitate, o dată lansată ascensiunea geopolitică iraniană;
  
• 
  rezistenţa la tentaţiile specifice petrostatelor, ce duc la lipsă de transparentă, corupţie, subvenţionarea consumului energetic, folosirea energiei ca armă politică şi geopolitică;
  
• 
  atragerea de investiţii masive (conform estimărilor iraniene, în jur de 150 miliarde USD pe termen scurt) pentru relansarea producţiei de hidrocarburi (prin dezvoltarea de noi perimetre şi stimularea celor existente);
  
• 
  creşterea eficienţei energetice în alocarea consumului de gaze şi în consumul de gaze în sectorul casnic;
  
• 
  dezvoltarea infrastructurii de transport gaze naturale în vederea asigurării exporturilor (conductă sau/şi GNL);
  
• 
  atragerea de tehnologii performante pentru creşterea producţiei;
  
• 
  îmbunătăţirea mediului legislativ şi instituţional pentru investiţii, eliminarea corupției, asigurarea transparentei si predictibilității;
  
• 
  diversificarea opţiunilor la export, având în vedere dependenţa ridicată faţă de Turcia);
  
• 
  pregătirea unor strategii de politică externă care să aibă în vedere administrarea raționala a unor posibile crize datorate realocării cotelor pe piața de export (regională sau globală) a hidrocarburilor în favoarea Iranului.
  
• 
  îmbunătăţirea managementului în sistemul energetic naţional;
  
• 
  utilizarea de preţuri spot în comerţul cu gaze către Europa în detrimentul celor legate de preţul ţiţeiului;
  

De cealaltă parte, Uniunea Europeană va trebui să transmită semnale clare şi consistente dacă într-adevăr dorește intensificarea cooperării economice şi politice cu Iran. Discursul politic european ce reclamă reducerea dependenţei de gaze naturale în general, este de natură să afecteze încrederea investitorilor în energie şi traseul viitoarelor rute de transport de hidrocarburi.

Intenţia Iranului de revigorare economică şi atragere de investiţii străine în perioada post-sancțiuni reprezintă, negreşit, o oportunitate pentru orice ţară, inclusiv România. În fapt, în cazul României, putem spune că istoria se repetă, având în vedere că un context similar a permis României să îşi intensifice relaţiile comerciale cu şahului Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, începând cu deceniul 6 al secolului trecut. La cerinţele de industrializare ale Iranului din acea vreme, România a răspuns cu exportul de tractoare, maşini agricole, vagoane de marfă, echipamente electrotehnice, produse chimice, oţel, inclusiv înfiinţarea unei fabrici de tractoare în Iran în regim de joint venture, precum şi alte bunuri, în schimbul exportului de petrol şi bumbac iranian către România. În câţiva ani, regimul schimburilor comerciale crescuse vertiginos, de zeci de ori, ajungând ca balanţa comercială să încline în favoarea României.

După 1989 şi până la impunerea sancţiunilor, relaţiile comerciale dintre cele două ţări s-au diminuat progresiv, ajungând în 2013 la 158 milioane USD[15]. O cotă de 15% din acest volum era reprezentată în 2012 de exportul românesc de echipamente pentru industria petrolieră şi a gazelor naturale.

Iranul poate reprezenta pentru România o dublă relevanţă. Odată ridicate sancţiunile, România ar trebui să reia cu intensitate schimburile comerciale cu acest stat prin promovarea produselor şi serviciilor din acele sectoare care sunt încă competitive: tehnologia informaţiei, infrastructură, industria auto, piese de schimb pentru industria auto şi material rulant, maşini şi aparate electrice, metale comune. Un rol important ar trebui să îl ocupe şi exportul de expertiză şi investiţii al companiilor petroliere din România, indiferent de naţionalitatea capitalului, atât operatori cât şi companii de servicii.

O prezenţă activă a investitorilor români în Iran poate veni ca o compensare a unei pieţe stagnante în România şi în Europa. Stimularea de către guvernanţii români a participării companiilor româneşti (îndeosebi cele petroliere și din industrii ce pot deservi industria petrolieră, cum ar fi IT) la proiecte de investiții în Iran (şi în străinătate în general), coroborată cu o prezentă politică şi diplomatică activă, îşi poate aduce contribuţia inclusiv la creşterea gradului de asertivitate al Iranului faţă de piaţă europeană şi românească in perspectiva unei construcții energetice iraniano-europene.

Cu cât vor fi mai mulţi investitori europeni prezenţi în Iran (evident, afluența de investiții străine nu va fi imediată, Iranul fiind supus gradual si la un test de compatibilitate), cu atât va creşte relevanţa Europei în configurarea opţiunilor strategice ale Iranului, inclusiv în ceea ce priveşte potenţialul acestei ţări de furnizor de gaze către Europa şi posibile rute de tranzit. Această perspectivă este cu atât mai importantă pentru o ţară ca România, cu resurse de hidrocarburi în declin, o politică energetică haotică şi care a fost ocolită de marile planuri europene de tranzit pe Coridorul Sudic. Valorificarea unor noi oportunităţi politice şi comerciale precum cele oferite de Iran, devine o ocazie geopolitică ce nu trebuie neglijată de România.

N O T E

_____________________

[1] Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for Oil, Money & Power, Free Press; Reissue edition (December 23, 2008).

[2] David Ramin Jalilvand, Iran’s gas exports: Can past failure become future success?; The Oxford Institute for Energy Studies, June 2013.

[3] Rezerve estimate la 50 trilioane mc, capabile, cu titlu de exemplificare, să satisfacă consumul continentului european pe 100 de ani.

[4] http://www.naturalgaseurope.com/prospect-of-irans-gas-production-usage-and-export-23322

[5] Livrările către Irak au fost amânate pana la finalizarea construcției magistralei 6.

[6] Turkish Stream, o alternativă la South Stream, lansată în Decembrie 2014, este o conductă de gaze în lungime de 1.090 km ce va furniza gaze naturale din Rusia către Turcia, prin Marea Neagră, şi ulterior către pieţele europene, având o capacitate de 63 milioane mc, din care 43 milioane vor fi destinaţi pieţei turce. Este preconizată a deveni operaţională în decembrie 2016.

[7] O opţiune ideală ar fi transportul de gaz către Europa printr-o conductă Iran-Irak-Siria (deja planificată, sub numele de “Conducta Prieteniei”) prin Mediterana, ceea ce ar asigura preluarea hidrocarburilor şi din zona mediteraneană (probabil exceptând Israelul); tensiunile geopolitice în regiune, şi, mai ales, instabilitatea din Irak şi Siria nu oferă însă şanse reale acestei opţiuni. De asemenea, a fost avută în vedere şi construcţia aşa numitei „Conducte Persane” (susţinută de Iran şi Rusia), prin Turcia, ca o alternativă la proiectul Nabucco şi ca o măsură de răspuns al Iranului la sancțiunile internaţionale. Evident, din perspectiva eficienţei costurilor, orice variantă de furnizare de gaze iraniene către Europa nu va putea exclude Turcia.

[8] Capacitatea TANAP este posibil a fi majorată la 23-24 sau poate chiar la 31 sau 65 miliarde mc/an dacă există suficient gaz şi cerere pentru tranzit.

[9] Iran a planificat dezvoltarea celei de-a 9-a conducte magistrale în lungime de 1.863km şi cu un cost de aprox. 6 miliarde USD, pentru transportul a 100 milioane mc/zi la graniţa sa cu Turcia.

[10] Iranul deţine o cotă de 20% în totalul importurilor de gaze al Turciei; absenţa infrastructurii de transport care să permită o majorare a livrărilor obstrucţionează orice practică de discount la preţ.

[11] http://www.naturalgaseurope.com/removal-of-iran-sanctions-and-southern-gas-corridor-23389

[12] Consumul de gaze în Turcia a înregistrat în 2014 un volum de 49 miliarde mc. Se estimează (Agenţia Internaţională de Energie-IEA) ca acesta să ajungă la 50.8 miliarde în 2015, respectiv 59 în 2019 şi 70 în 2030. Totodată, Turcia intenţionează să îşi reducă dependenţa de importurile de hidrocarburi prin dezvoltarea de noi capacităţi hidro şi nucleare (49% din consumul de gaz este folosit la producerea energiei electrice). Coroborat cu acordul Azerbaidjanului de a livra un volum suplimentar de 6 miliarde mc/an gaz prin TANAP, precum şi perspectiva posibilă de import de gaze ruseşti prin conductă Turkish Stream, este evident că o dublare a importurilor din Iran nu putea fi justificabilă comercial pentru Turcia.

[13] Inițiativa International Association for Energy Economics (IAEE).

[14] Turcia, Azerbaidjan, Turkmenistan, Kosovo, Macedonia, Albania, Montenegro, Bosnia-Herzegovina, Rusia, Romania, Kazakhstan, Grecia, Croatia, Serbia, Bulgaria si Slovenia

[15] Sursa: www.mae.ro