J. D. Salinger de veghe în lanul de secară

Capitolul 12
TAXIUL ÎN CARE M-AM URCAT ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ŞI mirosea de parcă şi-ar fi vărsat cineva maţele în el. De cîte ori mă duc undeva tîrziu noaptea, dau de cîte un taxi greţos. Şi, în plus, cu toate că era sîmbătă seară, pe stradă era o linişte şi o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape nici un om. Doar din cînd în cînd, foarte rar, vedeai cîte un băiat şi o fată, care treceau strada ţinîndu-se îmbrăţişaţi, sau cîte un grup de scandalagii cu tipele lor, rîzînd ca nebunii de ceva care aş fi putut face prinsoare că nu era deloc de rîs. New York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la nu ştiu cîte mile distanţă şi te simţi singur şi trist. Tare aş fi vrut să mă pot întoarce acasă, să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decît primul. Şi m-am gîndit că el poate ştie ce s-a întîmplat cu raţele.

― Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lîngă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea dinspre sud a par­cului?

― Cum? Ce?

― Balta. Balta aia mititică, unde sînt raţele. Nu se poate să n-o ştii.

― A, da. Şi ce-i cu asta?

― Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?

― Unde să se ducă, cine?

― Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?

Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.

― De unde naiba să ştiu? mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tîmpenie ca asta?

― Te rog nu te supăra, i-am zis.

Se supărase sau, mă rog...

― Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.

Am hotărît să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:

― Peştii nu se duc nicăieri. Rămîn acolo unde sînt. În păcătoasa aia de baltă.

― Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am explicat.

― Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.

De cîte ori vorbea, părea supărat pe ceva.

― Iarna-i mai grea pentru peşti decît pentru raţe, ce Dumnezeu! Gîndeşte-te! Ce Dumnezeu!

Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:

― Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, cînd îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să patineze pe el?

― Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămîn acolo unde sînt, ce Dumnezeu, nu înţelegi?!

― Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.

― Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.

Se enervase atît de rău, încît mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stîlp sau mai ştiu eu ce.

― Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o anumită poziţie şi rămîn aşa toată iarna.

― Da? Şi atunci ce mănîncâ? Vreau să spun, dacă sînt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi caute hrană, şi tot restul.

―Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul. Aşa sînt ei făcuţi. Înţelegi?

Şi din nou se întoarse să se uite la mine.

― Aha, i-am spus.

Am renunţat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de maşină. Şi pe urmă, era atît de susceptibil, încît nici nu era plăcut să discuţi cu el.

― N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gîndea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic şi de amuzant.

― N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, cîţi ani ai? De ce nu eşti acasă în pat?

― Nu mi-e somn!

Cînd am coborît în faţă la "Ernie" şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti. Era clar că pro­blema îl frămînta.

― Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar nu-ţi închipui că toţi peştii mor ― aşa, de cum vine iarna!"

― Nu, dar...

― Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarînd ca din puşcă şi dispărînd în noapte.

Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din cîţi am întîlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.

Cu toate că se făcuse atît de tîrziu, la "Ernie" era o înghe­suială de nu puteai s-arunci un ac. Mai ales papiţoi, elevi de pe la şcolile pregătitoare şi studenţi. Aproape toate şcolile din lume iau vacanţa de Crăciun mai devreme decît şcolile pe care le frecventez eu. Localul era atît de plin, încît aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuşi, era linişte, fiindcă Ernie cînta la pian. Şi cînd se aşeza el la pian, era lucru sfînt, zău că da. Nimeni nu cînta ca el. Lîngă mine erau vreo trei perechi care aşteptau să se libereze o masă şi se tot înghesuiau şi se ridicau pe vîrfuri, să-l vadă pe Ernie cîntînd. În faţa pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, şi un reflector care îl lumina în aşa fel, încît toată lumea să-i poată vedea faţa cînd cînta. I se vedea numai mutra, degetele, nu. Deşteaptă figură, nu mai ştiu exact ce bucată cînta cînd am intrat, dar, în orice caz, o masacra îngrozitor. Cînta notele de sus cu nişte triluri tîmpite şi spectaculoase, şi mai făcea şi alte şmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Şi totuşi, să fi văzut publicul la sfîrşit. Greaţă să ţi se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiaşi cretini care rîd ca nebunii la cinema cînd nu-i nimic de rîs. Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cînta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit şi au început să aplaude toţi ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet şi s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin. Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e şi un pianist grozav. Era o mare ipocrizie, avînd în vedere că era îngrozitor de snob. Şi totuşi, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-şi dă seama cînd cîntă bine sau nu. Şi nu e numai vina lui. Cred că o parte din vină o aveau şi nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ăştia, dacă au ocazia, sînt în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful şi m-au întristat din nou. Dacă n-ar fi fost atît de devreme şi nu m-ar fi îngrozit gîndul să rămîn iar singur, mi-aş fi luat haina de la vestiar şi m-aş fi întors naibii la hotel.

În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stîlp nenorocit, de nu puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, şi, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în picioare să te lase să treci ― şi nu se ridică niciodată, măgarii ―, trebuia să te caţări ca să ajungi pe scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La "Ernie" îţi dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa cîţi ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.

În jurul meu erau numai papiţoi. Vorbesc serios. La măsuţa din stînga, de fapt, aproape peste mine, era un tip cu o fată care arătau amîndoi foarte nasol. Păreau de vîrsta mea sau ceva mai mari. Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-şi bea porţia prea repede. Un timp, am ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de fotbal între două echipe de profesionişti la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din cîţi am auzit vreo­dată. Şi se vedea de la o poştă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărît, dar era groaznic de nasoală, şi mai urîtă decît el, aşa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales cînd sînt cu cîte un nătărău care le povesteşte în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversaţia era şi mai groaznică. La masa din dreapta şedea un tip care se vedea cît de colo că vine de la Yale ― purta un costum de flanel gri şi o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toţi măgarii ăia snobi din Ivy League³⁰ seamănă de nu-i poţi deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aş duce la un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu mutra de student la Yale era cu o fată "a-ntîia". Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rînd că erau amîndoi cam ciupiţi. O pipăia pe sub masă şi, în acelaşi timp, îi povestea despre un coleg de-al lui care înghiţise un tub întreg de aspirină şi aproape că se sinucisese. Şi fata repeta întruna: "Vai, ce groaznic... Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici." Ce părere aveţi despre un tip care pipăie o fată şi în acelaşi timp îi povesteşte de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.

Începusem să mă simt deprimat, stînd aşa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decît să beau şi să fumez. Totuşi, am făcut ceva, şi anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sînt fratele lui D.B. Dar cred că nu i-a spus nimic. Măgarii ăştia nu transmit niciodată nimic.

Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:

― HoldenCaulfield!

O chema Lillian Simmons. Frate-meu D.B. îi făcuse cîndva curte. Avea sîni imenşi.

― Bună, i-am zis.

Am încercat, bineînţeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era c-un ofiţer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.

― Ce bine-mi pare că te văd! mi-a spus Lillian Simmons.

Nu credea, bineînţeles, nici o vorbă din ce spunea.

― Ce mai face fratele tău cel mare?

Asta era de fapt tot ce voia să ştie.

― Bine. E la Hollywood.

― La Hollywood? Minunat! Ce învîrteşte acolo?

― Nu ştiu. Scrie, i-am spus.

N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cît de colo că i se părea nemaipomenit că D.B. stă la Hollywood. De altfel, aproape toţi judecă aşa, şi majoritatea sînt oameni care în viaţa lor n-au citit nici măcar un rînd din ce a scris D.B., şi asta mă-nfurie.

― Pasionant, spuse Lillian.

Apoi m-a prezentat ofiţerului de marină. Îl chema Blop, sau aşa ceva, şi era comandor. Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ţi rup cel puţin patruzeci de degete cînd dau mîna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.

― Eşti singur, puiule? m-a întrebat Lillian.

Blocase toată circulaţia, dar se vedea cît de colo că asta-i făcea plăcere. Chelnerul aştepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenţie. Ciudat! Se vedea că chelnerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieşise cu ea în oraş, şi nici eu n-o prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ţi-era milă de ea.

― Eşti singur, puiule? m-a întrebat din nou.

Stăteam în picioare, dar ea nici gînd să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ţine ore întregi în picioare.

― Nu-i aşa că-i frumuşel? l-a întrebat pe ofiţerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe zi ce trece mai drăguţ.

Ofiţerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.

― Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ţi paharul.

― Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întîlnire.

Era clar că nu voia altceva decît să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D.B. ce drăguţ se purtase.

― Bine, şmecherule. Bravo ţie. Cînd l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.

Şi a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoş­tinţă, şi eu i-am spus acelaşi lucru. Politeţile astea mă ucid. Veşnic mă trezesc spunînd "Îmi pare bine de cunoştinţă" unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti.

Fiindcă i-am spus c-am o întîlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar să aştept pînă ce Ernie va cînta ceva cît de cît cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă cu Lillian Simmons şi cu mari­narul ei şi să mă plictisesc de moarte. Aşa c-am plecat. Dar, cînd mi-am luat haina, am simţit că m-apucă furia. Există oameni d-ăştia care-ţi strică toată plăcerea.