James Clavell

James Clavell

SHŌGUN

1975
vol.1

PROLOG

Furtuna rupea din el. Îi simţea muşcătura până în adâncul fiinţei şi ştia că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morţi cu toţii. Prea multe morţi în această călătorie, gândi, sunt pilotul şef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din cinci, douăzeci şi opt de oameni dintr un echipaj de o sută şapte, dintre care acum doar zece se mai ţin pe picioare, iar ceilalţi sunt pe moarte, şi printre ei Căpitanul General. Fără provizii, apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie şi tulbure...

Îl chema John Blackthorne şi era singur pe punte, în afară de marina­rul de veghe la provă, Salamon mutul, care se ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din faţă.

Nava se înclină sub o rafală bruscă şi Blackthorne se prinse de braţul scaunului fixat pe dunetă, Ungă timonă, până ce corabia se redresă, scâr­ţâind din toate încheieturile. Se numea Erasmus – două sute şaizeci de tone, navă comercială înarmată înregistrată la Rotter­dam, cu trei catarge, douăzeci de tunuri, şi singura supravieţuitoare din prima forţă expediţiona­ră trimisă de Ţările de Jos să înfrunte duşmanul în Lumea Nouă. Primele nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii prin Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci şi şase de oameni, toţi voluntari. Toţi olandezi, în afară de trei englezi – doi piloţi şi un ofiţer. Misiunea lor: să jefuiască posesiunile spaniole şi portugheze din Lumea Nouă şi să le dea pradă focului; să obţină concesiuni comerciale permanente; să descopere noi insule în Oceanul Pacific, care ar fi putut servi drept baze, şi să le proclame teritorii olandeze; iar după trei ani să se întoarcă acasă.

De mai bine de patru decenii, Ţările de Jos protestante erau în război cu Spania catolică, luptând să doboare detestatul jug spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile Unite sau Ţările de Jos, încă mai era, juridic, parte a Imperiului Spaniol. Anglia, singura ei aliată, prima ţară din lumea creştină care, în urmă cu vreo şaptezeci şi ceva de ani, se rupsese de Curtea Papală de la Roma şi devenise protestantă, se afla şi ea de douăzeci de ani în război cu Spania, iar de zece era aliată deschis cu Ţările de Jos.

Vântul se înteţi şi mai mult şi nava se balansa. Naviga cu catargele goale, doar cu gabierul de furtună. Dar chiar şi aşa curenţii şi vijelia o purtau spre orizontul din ce în ce mai întunecat.

Acolo furtuna e şi mai puternică; îşi spuse Blackthorne, şi alte recifuri, alte bancuri de nisip. Şi marea necunoscută. Bun! O viaţă întreagă am înfruntat marea şi totdeauna am ieşit învingător. Şi o să înving mereu.

Primul pilot englez care a trecut prin Strâmtoarea Magellan. Da, primul – şi primul pilot care a navigat vreodată în aceste ape asiatice, în afară de câţiva bastarzi de portughezi sau spanioli nenorociţi, care încă îşi mai închipuie că lumea le aparţine. Primul englez pe aceste mări...

Atâtea lucruri înfăptuite pentru prima dată. Da. Şi atâţia morţi ca să le dobândeşti...

Gustă şi adulmecă din nou vântul, însă nu se simţea nici un semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât şi mânios. Nici un fir de algă sau pată de culoare care să i vestească ţărmul. Văzu creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar asta nu i spunea nimic. De o lună îi ameninţau vârfurile recifurilor, dar încă nici urmă de pământ. Oceanul ăsta e fără de sfârşit, îşi zise. Bine. Doar pentru asta te ai pregătit: să navighezi pe mări necunoscute, să le treci pe hartă şi să te întorci din nou acasă. La câte zile depărtare eşti de casă? Un an şi unsprezece luni şi două zile. Ultima acostare fusese în Chile, cu o sută treizeci şi trei de zile în urmă, de cealaltă parte a oceanului pe care Magellan, străbătându l pentru prima oară acum optzeci de ani, îl numise Pacific.

Blackthorne era flămând, iar gura şi tot trupul îi ardeau din pricina scorbutului. Îşi forţă ochii să verifice drumul compas şi mintea să calculeze poziţia aproximativă pentru navă. O dată punctul înscris în cartea pilot, manualul lui de navigaţie, va fi în siguranţă pe acest petec de ocean. Iar dacă el era în siguranţă, nici corabia nu era în primejdie şi atunci, împreu­nă, s ar putea să găsească Japoniile, sau poate chiar şi pe regele creştin Prester John, şi a lui Împărăţie de Aur, despre care legenda spune că se află la nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai.

Şi, cu partea mea din câştig, voi naviga iarăşi spre vest, către casă: primul pilot englez care va face înconjurul globului, şi nu mi voi mai părăsi niciodată căminul. Niciodată. Niciodată. Jur pe capul fiului meu!

Rafala de vânt îi întrerupse hoinăreala minţii şi i alungă somnul. Să dormi acum ar fi o nebunie. N ai să te mai trezeşti niciodată din somn, gândi, şi întinse braţele ca să şi destindă muşchii amorţiţi ai spatelui, trăgându şi apoi, mai strâns, mantaua în jurul trupului. Velele erau în regulă, iar timona legată bine. Marinarul de veghe la provă era treaz. Aşa că se aşeză răbdător pe scaun şi se rugă să dea de pământ.

— Du te jos, pilotule! Iau eu cartul, dacă vrei. Hendrik Specz, al doilea secund, se târa prin tambuchi pe punte, cu faţa cenuşie de oboseală, ochii înfundaţi în orbite, pielea galbenă şi pătată. Se sprijini greoi de copastie, căznindu se să vomite. Binecuvântat fie Domnul Iisus şi afurisită ziua când am părăsit Olanda!

— Unde e secundul, Hendrik?

— În pat. Nu se poate da jos din patul lui, scheit voll, şi n o să se dea până la Judecata de Apoi.

— Şi Căpitanul General?

— Plânge după mâncare şi apă. Hendrik scuipă. O să i spun c o să frig un clapon şi o să i l aduc pe o tavă de argint, c o sticlă de rachiu, s alunece mai bine pe gât. Scheithuis! Coot!

— Ţine ţi gura!

— O să mi o ţin, pilotule. Dar are gărgăuni la cap şi o să murim din pricina lui. Tânărul icni şi scuipă o flegmă tulbure. Sfinte Iisuse Cristoase, ajută mă!

— Du te jos. Întoarce te în zori.

Hendrik se lăsă anevoie în celălalt scaun.

— Jos duhneşte a moarte. Fac de cart, dacă nu ţi e cu supărare. Încotro mergem?

— Unde ne duce vântul.

— Unde e pământul pe care ni l ai promis? Unde s Japoniile... unde, te ntreb?

— Înainte.

— Totdeauna spui înainte! Gottimhimmel, n am avut ordin să plutim în necunoscut! Acum trebuia să fim acasă, teferi, cu burţile pline, nu să umblăm după năluci.

— Du te jos sau ţine ţi gura!

Ursuz, Hendrik îşi îndepărtă privirea de la bărbatul înalt şi bărbos. Unde ne aflăm acum? ar fi vrut să ntrebe. De ce nu pot să văd cartea pilot secretă? Dar ştia că nu trebuie să pui asemenea întrebări unui pilot, cu atât mai mult acestuia. Chiar şi aşa, gândi, aş vrea să fiu la fel de puternic şi sănătos cum eram când am părăsit Olanda. Atunci n aş mai şovăi, ţi aş pocni una peste ochii tăi albaştri cenuşii, ţi aş şterge de pe faţă zâmbetul ăsta care mă scoate din minţi şi te aş trimite la dracu, după cum meriţi. Atunci eu aş fi Căpitan Pilot şi am avea un olandez la comanda vasului – nu un străin – şi secretele ne ar fi în siguranţă. Fiindcă în curând vom fi în război cu voi, englezii. Şi noi râvnim acelaşi lucru: să fim stăpânii mărilor, să controlăm toate căile comerciale, să stăpânim Lumea Nouă şi să nimicim Spania.

— Poate că nici nu există Japoniile, mormăi brusc Hendrik. E numai o legendă. Gottbewonden.

— Există. Între treizeci şi patruzeci de grade latitudine nordică. Acum ţine ţi gura sau du te jos.

— Jos e moartea, pilotule, mormăi Hendrik şi şi îndreptă privirea înainte, lăsându se furat de gânduri.

Blackthorne se mişcă în scaun – trupul îl durea astăzi mai tare. Eşti mai norocos decât cei mai mulţi dintre ei, îşi zise, mai norocos decât Hendrik. Nu. Nu mai norocos. Mai chibzuit. Tu ţi ai păstrat fructele, pe când ceilalţi şi le au mâncat fără grijă. Împotriva sfaturilor tale. Aşa că acum scorbutul te a atins mai puţin, pe când ceilalţi sângerează întruna, au pântecăraie, ochii îi ustură şi sunt umflaţi, dinţii le au căzut sau se clatină în gingii. De ce nu învaţă oamenii nimic, niciodată?

Ştia că toţi se temeau de el, chiar şi Căpitanul General, şi că cei mai mulţi îl urau. Dar era firesc, pentru că pilotul comanda pe mare; el era cel ce stabilea ruta şi conducea nava, el cel care îi ducea din port în port.

Orice călătorie pe mare era plină de riscuri, pentru că puţinele hărţi de navigaţie existente erau atât de puţin limpezi încât aproape că nu ţi erau de folos. Şi nu era absolut nici un mijloc de a stabili longitudinea.

— Află cum să determini longitudinea şi ai să fii cel mai bogat om din lume, îi spuse bătrânul său dascăl, Alban Caradoc. Regina, Dumnezeu s o binecuvânteze, ţi ar da zece mii de lire şi un ducat dac ai dezlega enigma asta. Spurcaţii de portughezi ţi ar da şi mai mult – un galion de aur, şi nenorociţii de spanioli, douăzeci! Cum nu mai ai pământul sub ochi, eşti pierdut, băiete. Caradoc făcuse o pauză şi îşi înclinase trist capul spre el, ca de obicei. Eşti pierdut, băiete, numai dacă...

— Numai dacă n ai un rutter, strigase Blackthorne fericit, ştiind că şi învăţase bine lecţiile. Avea pe atunci treisprezece ani şi de un an era ucenic la Alban Caradoc, pilot şi constructor de nave, care luase locul tatălui pierdut şi care nu l bătuse niciodată, ci doar îl învăţase, pe el şi pe celălalt băiat, secretele construcţiei de nave şi tainele ascunse ale mării.

Un rutter era o carte cu însemnările amănunţite ale unui pilot, care mai fusese înainte pe acel drum. Păstra înscris drumul dintre porturi, capuri, istmuri şi canale. Avea notate locurile măsurătorilor, adâncimea şi culoarea apei, înfăţişarea fundului mării. Descria cum am ajuns acolo şi cum ne am întors: câte zile cu un anume curs, felul vântului, când şi de unde bătea, la ce fel de curenţi să te aştepţi şi de unde; sezonul cu furtuni şi cel cu vânt prielnic; unde să carenezi nava şi unde să faci plinul de apă; unde întâlneşti prieteni şi unde duşmani; bancuri de nisip, recifuri, maree, refugii; la un loc, tot ce era necesar pentru o călătorie fără primejdii.

Englezii, olandezii şi francezii aveau cărţi pilot pentru apele lor, dar pe restul apelor din lume navigaseră doar căpitani din Portugalia şi Spania, iar aceste două ţări şi le ţineau secrete. Cărţile pilot care dezvăluiau drumul pe apă spre Lumea Nouă, sau destăinuia tainele Strâmtorii Magellan şi Capului Bunei Speranţe – ambele descoperiri portugheze – şi, deci, drumurile spre Asia, erau păzite de portughezi şi spanioli ca un adevărat tezaur naţional şi căutate cu aceeaşi ardoare de către duşmanii lor englezi şi olandezi. Dar o carte pilot era bună în măsura în care fusese bun pilotul care o scrisese, copistul care o copiase, tipograful, atât de rar, care o tipărise, sau învăţatul care o tălmăcise. O carte pilot putea, deci, conţine erori. Chiar unele voite. Un pilot n avea cum să fie sigur de asta până nu trecea el însuşi pe acolo. Măcar o dată.

Pe mare pilotul era conducătorul, singura călăuză, arbitrul suprem pentru navă şi echipajul ei. El singur comanda de pe dunetă.

Asta e o băutură care te ameţeşte, cugetă Blackthorne. Şi, odată ce ai gustat din ea, n o mai uiţi, o cauţi mereu, îţi lipseşte întruna. E unul dintre lucrurile ce te ţine în viaţă pe când ceilalţi mor.

Se ridică şi se uşură în canalul de scurgere a apei. Mai târziu, când nisipul se scurse din clepsidra de lângă habitaclu, o întoarse şi trase clopotul navei.

— Poţi să stai treaz, Hendrik?

— Da. Da, cred că da.

— O să trimit pe cineva să schimbe veghea de la bompres. Vezi să stea în bătaia vântului, nu la adăpost. Asta o să l ţină treaz şi ager.

Pentru o clipă se întrebă dacă n ar fi trebuit să întoarcă nava cu prova în vânt şi s o pună în pană pentru noapte, dar renunţă şi coborî scara tambuchiului spre cabina echipajului. Aceasta se întindea pe toată lăţimea navei şi avea cuşete şi loc de hamacuri pentru o sută de oameni. Căldura l învălui şi asta îl mulţumi şi nu luă în seamă duhoarea permanentă ce ve­nea din calele de dedesubt. Nici unul dintre cei douăzeci şi ceva de oameni nu se mişcă din patul lui.

— Du te sus, Maetsukker, spuse în olandeză, lingua franca pentru Ţările de Jos, pe care el o vorbea la perfecţie alături de portugheză, spaniolă şi latină.

— Sunt aproape mort, spuse bărbatul mărunt, cu trăsături ascuţite, ghemuindu se şi mai mult în pat. Mi e rău. Uite, scorbutul m a lăsat fără dinţi. Iisuse Dumnezeule, ajută ne, o să pierim cu toţii! Dacă nu erai tu, pilotule, am fi fost de acum acasă, teferi. Eu sunt negustor, nu marinar. Nu fac parte din echipaj... Ia pe altcineva. Johann e...

Ţipă când Blackthorne îl smulse din pat şi l izbi de uşă. Un fir de sânge i se prelinse din gură şi ramase năucit. Un ghiont brutal în coaste îl scoase din buimăceală.

— Cară te sus şi stai acolo până crăpi sau ajungem la ţărm.

Omul deschise uşa şi fugi împleticindu se.

Blackthorne se uită la ceilalţi. Ei se holbau spre el.

— Cum te simţi, Johann?

— Destul de bine, pilotule. Pesemne c o să trăiesc.

Johann Vinck, cel mai în vârstă din echipaj, avea patruzeci şi trei de ani, era tunar şef şi ajutorul nostromului. Era chel şi fără dinţi, de culoarea stejarului bătrân şi tot atât de puternic. Cu şase ani în urmă navigase cu Blackthorne în nefericita încercare de a găsi Calea de Nord Est, iar acum fiecare cunoştea măsura celuilalt.

— La vârsta ta mai toţi bărbaţii sunt deja morţi, aşa că tu ne ai întrecut pe toţi.

Blackthorne avea treizeci şi şase de ani.

Vinck zâmbi trist.

— Rachiu i de vină, pilotule, şi păcatele, şi poate viaţa de sfânt pe care am dus o.

Nimeni nu râse. Apoi cineva arătă spre o cuşetă.

— Pilotule, nostromul e mort.

— Atunci duceţi l sus! Spălaţi l şi închideţi i ochii! Tu, tu şi tu.

De data asta oamenii săriră repede din paturile lor şi împreună târâră corpul neînsufleţit afară din cabină.

— Vinck, iei cartul din zori. Şi tu, Ginsel, eşti de veghe la bompres.

— Da, pilotule.

Blackthorne se întoarse pe punte.

Hendrik era încă treaz şi nava în ordine. Salamon, straja ce fusese înlocuită, trecu împleticindu se pe lângă el, mai mult mort decât viu, cu ochii roşii şi umflaţi de vânt. Blackthorne se îndreptă spre cealaltă uşă şi cobori. Coridorul ducea spre cabina principală de la pupă, destinată Căpitanului General şi magaziei de muniţii. Cabina lui se găsea la tribord, iar cealaltă, de la babord, era folosită de obicei de cei trei secunzi. Acum era ocupată de Baccus van Nekk, mai marele negustorilor, Hendrik, al treilea secund, şi Croocq, musul. Toţi erau foarte bolnavi.

Intră în cabina principală. Căpitanul General, Paulus Spillber­gen, zăcea pe jumătate inconştient în patul lui. Era un bărbat scund, cândva foarte gras şi roşu la faţă, acum foarte slab, cu pieile burţii atârnându i în cute lăbărţate. Blackthorne luă un clondir cu apă dintr un sertar secret şi l ajută să bea puţină.

— Mulţumesc, spuse Spillbergen cu o voce slabă. Unde e ţărmul... unde e ţărmul?

— Înainte, îi răspunse, fără să mai creadă nici el, apoi puse clondirul la loc, surd la văicărelile căpitanului, şi plecă urându l şi mai mult.

Cu aproape un an în urmă ajunseseră în Tierra del Fuego, iar vântul prielnic i ar fi ajutat să pătrundă deîndată în necunoscuta Strâmtoare Magellan. Dar Căpitanul General ordonase debarcarea ca să caute aur şi comori.

— Iisuse Cristoase, uite cum e ţărmul, Căpitane General! Nu e nici o comoară în pustietăţile astea!

— Legenda spune că e plină de aur, iar noi am putea proclama acest pământ posesiunea glorioasei Olande.

— Spaniolii au trupe aici de cincizeci de ani.

— Se poate, dar poate că nu atât de departe în sud, pilotule.

— Aici, în sud, anotimpurile sunt pe dos. În mai, iunie, iulie şi august e iarnă în toată legea. Cărţile pilot spun că timpul este impor­tant la trecerea prin strâmtoare; vânturile se schimbă în câteva săptămâni, şi atunci va trebui să rămânem aici şi să iernăm luni de zile.

— Peste câte săptămâni, pilotule?

— Cartea pilot spune că opt, dar anotimpurile nu sunt mereu la fel...

— Atunci o să explorăm câteva săptămâni. Asta ne lasă destul timp şi apoi, dacă va fi nevoie, o să ne întoarcem din nou spre nord şi mai prădăm câteva oraşe, nu, gentelmen?

— Trebuie să trecem acum, căpitane. Spaniolii au foarte puţine nave de război în Pacific, aici însă apele mişună de ele şi ne caută. Eu zic că trebuie să pornim acum.

Dar Căpitanul General a trecut peste părerea lui, a supus hotărârea votului celorlalţi căpitani – nu celorlalţi piloţi, un englez şi trei olandezi – şi a condus inutila incursiune la ţărm.

Vântul s a schimbat mai devreme în acel an şi ei au trebuit să ierneze acolo, Căpitanului General fiindu i teamă să meargă spre nord, din cauza flotei spaniole. Au trecut patru luni până să navigheze din nou. În acest timp ajunseseră să mănânce pielea de viţel de pe parâme, iar o sută cincizeci şi şase de oameni muriseră din pricina frigului, lipsei de hrană şi a diareei. Furtunile cumplite din Strâmtoare au împrăştiat flota. Erasmus a fost singura navă care a ajuns la locul de întâlnire din Chile. I au aşteptat o lună pe ceilalţi şi apoi, cu spaniolii tot mai aproape pe urmele lor, au trebuit să pornească în necunoscut. Rutterul secret se oprea la Chile.

Blackthorne se întoarse de a lungul coridorului, descuie uşa de la cabina sa şi intră încuind o la loc. Cabina avea grinzi joase, era mică şi ordonată, şi el trebui să se aplece când o traversă, ca să se aşeze la biroul lui. Descuie un sertar şi despachetă cu atenţie ultimul dintre merele pe care le păstrase cu atâta grijă tot drumul din Insula Sfânta Maria, de lângă Chile. Era mic şi sfrijit, cu mucegai pe partea stricată. Tăie un sfert din el. Înăuntru găsi câţiva viermi. Îi mâncă laolaltă cu miezul, dând crezare vechii istorii marinăreşti cum că viermii din mere sunt la fel de buni împotriva scorbutului ca fructul însuşi şi că, frecaţi de gingii, opresc căderea dinţilor. Mestecă fructul cu grijă, pentru că dinţii îl dureau şi gingiile îi erau iritate, după care sorbi puţină apă din burduful de vin. Avea un gust sălciu. Apoi împachetă restul de măr şi îl încuie la loc.

Un şobolan o luă la fugă prin umbra lăsată de felinarul cu ulei atârnat deasupra capului. Lemnăria scârţâi plăcut. Libărcile mişunau pe podea.

Sunt obosit. Sunt atât de obosit.

Aruncă o privire spre pat. Lung, îngust, salteaua de paie îmbiin­du l.

Sunt atât de obosit.

Du te şi te culcă o oră, îi zicea diavolul din el. Chiar şi numai zece minute, şi ai să fii treaz o săptămână. De zile întregi n ai dormit decât câteva ceasuri şi mai toate acolo sus, în frig. Trebuie să dormi. Dormi. Ei se bizuie pe tine...

— N am să dorm, o să dorm mâine, spuse cu voce tare şi şi încordă mâna să descuie cufărul de unde scoase rutterul lui.

Văzu că celălalt, cel portughez, era în siguranţă şi neatins şi asta l făcu să se simtă bine. Luă o pană curată şi începu să scrie: "Aprilie 21, 1600. Ora a cincea. Amurg. 133 de zile de la Insula Santa Maria, Chile, 32 de grade latitudine nordică. Mare încă agitată, vânt puternic şi nava cu aceeaşi velatură. Culoarea mării gri verde întunecat; nu dăm de fund. Încă fugim din faţa vântului, la drum compas de 270 de grade, am virat spre nord vest şi înaintăm iute, câte două leghe, fiecare a trei mile, într o oră. Recifuri mari în formă de triunghi, văzute acum o jumătate de oră, direcţia nord est nord, la o jumătate de leghe dis­tanţă.

Trei oameni au murit peste noapte din pricina scorbutului – Joris, velar, Reiss, tunar, şi al doilea secund, de Haan. După ce şi au dat sufletul, Căpitanul General fiind încă bolnav, eu i am încredinţat mării, fără giulgiuri, pentru că nu mai avem din ce să le facem. Astăzi nostromul Rijckloff a murit.

La prânz n am putut să iau înclinaţia soarelui, fiindcă cerul era din nou acoperit. Dar cred că suntem totuşi pe drumul cel bun şi debarcarea în Japonii aproape..."

— Dar cât de aproape? întrebă el felinarul care atârna deasupra capului, legănându se odată cu nava. Cum se face o hartă? Trebuie să existe o cale, îşi spuse pentru a o mie una oară. Cum să stabileşti longitudinea? Trebuie să fie un mijloc. Cum să păstrezi legumele proaspete? Ce este scorbutul...?

— Băiete, se zice că ar fi o miasmă a mării, îi spusese Alban Caradoc. Era un bărbat cu pântec imens, cu barbă sură, încâlcită şi o inimă de aur.

— Nu poţi fierbe legumele şi păstra fiertura?

— Se strică, băiete. Nimeni n a descoperit o cale de a o păstra.

— Se zice că Francis Drake o să ridice ancora în curând.

— Nu. Tu nu poţi să pleci, băiete.

— Am aproape paisprezece ani. Pe Tim şi Watt i aţi lăsat să se angajeze şi el are nevoie de ucenici piloţi.

— Ei au şaisprezece ani. Tu n ai decât treisprezece.

— Se zice că ar avea de gând să încerce Strâmtoarea Magellan, apoi în sus, de a lungul coastei, spre ţinuturile necercetate – spre Californii – să găsească Strâmtoarea Anian, care leagă Pacificul de Atlantic. Din California spre Terra Nova şi, în cele din urmă, Calea de Nord Vest.

— Bănuita Cale de Nord Vest, băiete. Nimeni n a verificat legenda asta – încă.

— El o s o facă. E de acuma amiral, şi vom fi prima navă englezească în Strâmtoarea Magellan, prima în Pacific, prima... N o să mai apuc niciodată un prilej ca ăsta.

— O, ba da, o să apuci şi el n o să afle niciodată taina drumului lui Magellan, afară doar dacă nu fură o carte pilot sau nu pune mâna pe vreun pilot portughez, care să l conducă. De câte ori trebuie să ţi spun: un pilot trebuie să aibă răbdare. Învaţă ce e răbdarea, băiete! Ai destul...

— Vă rog!

— Nu.

— De ce?

— Pentru că el va fi plecat doi, trei ani, poate mai mult. Cei slabi şi cei tineri vor primi hrana cea mai proastă şi apa cea mai puţină. Şi din cele cinci nave care pleacă, numai a lui se va întoarce. N ai să supravieţuieşti, băiete.

— Atunci o să mă angajez numai pe nava lui. Sunt puternic. O să mă ia!

— Ascultă, eu am fost cu Drake pe nava lui de cincizeci de tone, Judith, la San Huan de Ulua, când am luptat alături de amiralul Hawkins – el era pe Minion – ca să ne croim drum afară din port printre spurcaţii de spanioli. Aduceam sclavi din Guineea în Spania, dar n aveam brevet de comerţ de la spanioli şi ei l au păcălit pe Hawkins şi ne au prins flota în capcană. Spaniolii aveau treisprezece nave mari, noi şase. Noi am scufundat trei dintr ale lor şi ei ne au scufundat pe Swallow, Angel, Caravelle şi Jesus of Lubeck. O, sigur, Drake a luptat, ne a scos din încercuire şi ne a adus acasă. Eram doar unsprezece oameni pe navă, care să spună povestea. Hawkins mai avea cin­cisprezece. Din patru sute optzeci de marinari englezi, unul şi unul. Drake e fără milă, băiete. Vrea glorie şi aur, dar numai pentru el, şi atâţia morţi în expediţiile lui sunt dovada.

— Eu n o să mor. Eu o să fiu unul dintre...

— Nu. Tu eşti tocmit ucenic pentru doisprezece ani. Mai ai zece şi apoi eşti liber. Până atunci, însă, până în 1588, o să înveţi cum să construieşti corăbii şi cum să le conduci, şi o să îi dai ascultare lui Alban Caradoc, maistru constructor de nave, pilot şi membru al corporaţiei Trinity House, pentru că altfel n o să primeşti niciodată brevetul. Şi dacă n ai brevet, n o să fii niciodată pilot pe vreo navă în apele englezeşti, n o să comanzi niciodată de pe dunetă o navă englezească în nici o apă, pentru că asta a fost legea bunului rege Henric, Dumnezeu să i odihnească sufletul. Asta a fost legea târfei de Maria Tudor, ardă i sufletul în iad, asta e legea Reginei, fie i domnia veşnică, asta e legea Angliei şi e cea mai bună lege a mării care a existat vreodată.

Blackthorne îşi aminti cât de mult îşi urâse atunci dascălul, şi Trinity House, şi monopolul creat de Henric al VlII lea, în 1514, privind pregătirea şi brevetarea tuturor piloţilor şi căpitanilor englezi, cât îşi urâse şi cei doisprezece ani de semisclavie, fără de care ştia că nu va putea niciodată să obţină singurul lucru din lume pe care şi l dorea. Îl urâse şi mai mult pe Alban Caradoc când, spre gloria i eternă, Drake şi cuterul lui de o sută de tone, Golden Hind, se întorsese miraculos în Anglia, după o dispariţie de trei ani, fiind prima navă englezească ce făcuse ocolul lumii, aducând la bordul ei cea mai bogată pradă ce se adusese vreodată pe acele ţărmuri: un milion şi jumătate de lire sterline, în aur, argint şi mirodenii.