James Clavell



Yüklə 4,63 Mb.
səhifə8/58
tarix07.08.2018
ölçüsü4,63 Mb.
#68255
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   58

Pentru Dumnezeu, pilotule, opreşte te! şuieră Spillbergen. Au să ne omoare pe toţi, tu o să ne omori pe toţi! Opriţi l careva!

Omi strigă mai multe ordine şi de deasupra mâini puternice îl împiedicară pe Blackthorne să înfunde chepengul cu scara.

— Atenţie! strigă el.

Alţi trei samurai, înarmaţi cu pumnale şi purtând doar fâşia de pânză la brâu, săriră sprinteni în groapă. Fără să le pese de propria viaţa, primii doi se lăsară să cadă peste Blackthorne, prăvălindu l neajutorat la pământ, apoi îl atacară cu cruzime.

Blackthorne era strivit de forţa lor. Nu putea să folosească pumnalul, simţea voinţa de a lupta părăsindu l şi şi dorea iscusinţa lui Mura, starostele, în lupta corp la corp. Ştia, fără să poată face ceva, că n avea cum să mai reziste mult, dar, cu un ultim efort, îşi eliberă un braţ. O lovitură brutală, dată de un pumn ca un bolovan, îi zdruncină creierul, iar alta îl făcu să vadă stele verzi în faţa ochilor, dar tot nu se lăsă.

Vinck se agăţase de unul dintre samurai, dar un al treilea sări peste el de sus şi Maetsukker urlă când un pumnal îi sfârtecă braţul. Van Nekk lovea la întâmplare, iar Pieterzoon striga: "Pentru Dum­nezeu, dă n ei, nu în mine", dar negustorul, stăpânit de groază, nu auzea nimic.

Blackthorne prinse de gât un samurai, mâinile alunecându i din pricina sudorii şi a noroiului şi aproape reuşi să se ridice în picioare asemeni unui taur cuprins de turbare, încercând să i scuture de pe el, când o ultimă lovitură îl cufundă în întuneric. Cei trei samurai îşi croiră drum spre scară, iar echipajul, rămas fără conducător, se retrase din faţa cercului şuierător făcut de pumnalele lor. Samuraii dominau acum groapa cu loviturilor lor neobosite, fără să încerce să omoare sau să rănească, ci doar să i împingă pe oamenii speriaţi şi istoviţi spre perete, departe de scara lângă care Blackthorne şi primul samurai zăceau nemişcaţi.

Omi coborî semeţ în groapă şi l înhăţă pe omul cel mai apropiat, care era Pieterzoon. Îl îmbrânci apoi spre scară.

Pieterzoon ţipă şi încercă să se smulgă din strânsoarea lui Omi, dar un pumnal îi tăie încheietura mâinii şi un altul îi sfirtecă braţul. Urlând, marinarul fu împins fără cruţare până se opri cu spatele de scară.

— Iisuse, ajută mă, nu eu trebuie să merg, nu eu, nu eu. Pieterzoon puse amândouă picioarele pe treptele scării şi se retrăgea în sus, cât mai departe de ameninţarea pumnalelor. Apoi ţipă pentru ultima oară: "Ajutaţi mă, pentru Dumnezeu!" apoi se întoarse şi ieşi afară urlând.

Omi îl urmă fără să se grăbească.

Unul dintre samurai se retrase. Apoi celălalt. Al treilea ridică pumnalul pe care l folosise Blackthorne, întoarse spatele dis­preţuitor, păşi peste trupul prăbuşit al camaradului său căzut în nesimţire şi ieşi din groapă.

Cu o smucitură scara fu săltată afară. Aer, cer şi lumină dispărură. Zăvoarele zornăiră în lăcaşurile lor. Acum nu mai rămăsese decât întunericul, iar în el, piepturi săltând spasmodic, bătăi năvalnice de inimă, şiroaie de sudoare şi duhoare. Muştele reveniră din nou.

Un timp nu se mişcă nimeni. Jan Roper avea o mică tăietură pe obraz, Maetsukker sângera rău, ceilalţi erau mai mult buimăciţi. În afară de Salamon. El bâjbâi spre Blackthorne şi îl trase de pe samuraiul leşinat. Scoase nişte sunete guturale, arătând spre apă. Croocq îi aduse puţină în tigvă, ajutându l să l sprijine de perete pe Blackthorne, care încă nu dădea semne de viaţă. Amândoi începură să i cureţe nămolul de pe faţă.

— Când ticăloşii ăia... când s au aruncat asupra lui, cred că i am auzit gâtul sau umărul trosnind, spuse musul suflând greu. Iisuse, parcă i mort!

Sonk se chinui să se ridice şi şi croi drum spre ei. Îi mişcă cu grijă capul lui Blackthorne dintr o parte în alta şi i pipăi umerii.

— Pare în ordine. E de aşteptat până şi vine n fire, s o spună el.

— O, Doamne Iisuse Cristoase, începu Vinck să se vaite. Bietul Pieterzoon... eu sunt de vină... eu sunt de vină...

— Tu porniseşi. Pilotul te a oprit. Tu o porniseşi, aşa cum ai promis, te am văzut eu, jur pe Dumnezeu! Sonk îl scutură pe Vinck, dar acesta nu i dădu nici o atenţie. Te am văzut eu, Vinck. Se întoarse spre Spillbergen alungind muştele cu mâna. N a fost aşa?

— Da, plecase. Vinck, termină cu văicăritul! A fost vina pilotului. Daţi mi puţină apă.

Jan Roper scoase puţină apă cu tigva, bău şi şi trecu mâna peste rana din obraz.

— Vinck trebuia să se fi dus. Era Mielul Domnului. Era alesul. Acum sufletul lui e pierdut. O Doamne, ai milă de el, o să ardă în veci.

— Daţi mi puţină apă, scânci Căpitanul General.

Van Nekk luă tigva de la Jan Roper şi i o dădu lui Spillbergen.

— N a fost vina lui Vinck, spuse Spillbergen. Nu. Ăsta a fost de vină. Toţi se uitară spre Blackthorne. E nebun.

— Toţi englezii sunt nebuni, spuse Sonk. Aţi dat vreodată peste vreunul care să nu fie? Ia cată mai bine la oricare din ei şi o să dai peste un nebun, sau un pirat.

— Nişte ticăloşi, asta sunt toţi! spuse Ginsel.

— Nu, nu toţi, spuse van Nekk. Pilotul a făcut doar ceea ce a crezut că e mai bine. El ne a apărat şi ne a dus cale de zece mii de leghe.

— Ne a apărat, pe naiba! Am fost cinci sute când am pornit şi cinci corăbii. Acum mai suntem nouă!

— N a fost vina lui că flota s a împrăştiat. N a fost vina lui că furtuna ne a aruncat pe toţi...

— Dacă n ar fi fost el, noi am fi rămas în Lumea Nouă, zău. El a zis că putem să ajungem în Japonii. Şi, pentru Dumnezeu, priviţi unde suntem acum!

— Noi am fost de acord să încercăm să ajungem în Japonii. Toţi am fost de acord, spuse van Nekk obosit. Toţi am votat.

— Da, da' el ne a convins.

— Priviţi! Ginsel arătă spre samuraiul care începuse să se mişte şi să geamă. Sonk se furişă iute spre el şi l izbi cu pumnul în falcă. Omul leşină din nou.

— Ei Doamne! De ce l or fi lăsat ticăloşii aici? Puteau uşor să l care cu ei. Oricum, noi n am fi putut face nimic.

— Crezi că l or fi crezut mort?

— Habar n am! De văzut, trebuie să l fi văzut. Oh, Cristoase, ce bine mi ar prinde o bere rece, spuse Sonk.

— Nu l lovi iar, Sonk, nu l mai lovi. E ostatic. Croocq se uită la Vinck, care scâncea ghemuit lângă perete, închis în ura faţă de sine însuşi. Doamne, ajută ne pe toţi! Ce or să i facă lui Pieterzoon? Nouă ce or să ne. facă?

— E vina pilotului, spuse Jan Roper. Numai a lui.

Van Nekk privi plin de milă spre Blackthorne.

— Nu mai contează acum. Nu i aşa? A cui e vina sau a cui a fost.

Maetsukker se ridică în picioare clătinându se, cu sângele curgându i şiroaie din braţ.

— Sunt rănit, ajutaţi mă!

Salamon făcu un garou dintr o fâşie de cămaşă şi opri sângele. Tăietura din bicepsul lui Maetsukker era adâncă, dar nici o venă sau arteră nu fusese atinsă. Muştele începură să roiască deasupra rănii.

— Blestemate muşte! Şi blestemat pilotul, înghiţi l ar iadul! spuse Maetsukker. Ne nţelesesem. Da' nu! El a trebuit să l salveze pe Vinck! Acum mâinile lui sunt mânjite cu sângele lui Pielerzoon şi noi toţi o să suferim din pricina lui.

— Tacă ţi fleanca! El a zis că nimeni din echipajul lui...

Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Sătenii începură să toarne în pivniţă hârdaie cu resturi de peşte şi apă de mare. Când apa ajunse de şase degete de la pământ, se opriră.
***
Ţipetele începură când luna se afla sus pe cer.

Yabu stătea aşezat cu picioarele strânse sub el, în grădina inter­ioară a casei lui Omi. Nemişcat. Privea lumina lunii în pomul înflorit, mănunchiul de ramuri proiectat pe cerul luminos, ciorchinele de flori abia atinse de culoare. O petală se desprinse spiralând prin aer, şi el medită:


Frumuseţea

nu se destramă

când cade

purtată de zefir.
O altă petală se aşternu pe jos. Vântul se porni iar şi mai luă una. Copacul abia dacă era de înălţimea unui om, înghesuit între bolovani acoperiţi de muşchi, ce păreau să fi crescut din pământ, atât de iscusit fuseseră aşezate.

Îi trebui întreaga sa voinţă ca să şi îndrepte gândurile asupra copacului, cerului şi nopţii, să simtă atingerea blândă a vântului şi mirosul dulceag de mare, să cugete la poeme şi totuşi să şi ţină urechea atentă la chinurile morţii. Îşi simţea şira spinării moale. Doar voinţa îl ţinea tare asemeni stâncilor. Gândul acesta îi ridica pe un prag de senzualitate mai presus de cuvinte. Şi n noaptea asta ea era mai puternică şi mai violentă ca oricând.

— Omi san, cât are să stea stăpânul nostru acolo? întrebă în şoaptă, speriată, mama lui Omi, în casă.

— Nu ştiu.

— Ţipetele sunt îngrozitoare. Când or să se oprească?

— Nu ştiu, spuse Omi.

Stăteau după un paravan în cea de a doua cameră bună. Cea mai bună, a mamei lui, fusese dată lui Yabu şi amândouă camerele se deschideau spre grădina pe care el o alcătuise cu atâta trudă. Îl puteau vedeau pe Yabu printre zăbrele, copacul aşternându i pe faţă arabes­curi încâlcite iar mânerele săbiilor scânteind sub lumina lunii. Purta un haori, o jachetă de culoare închisă peste chimonoul sobru.

— Vreau să mă duc la culcare, spuse femeia tremurând. Dar nu pot să dorm cu tot zgomotul ăsta. Când o să se oprească?

— Nu ştiu. Ai răbdare, mamă, spuse Omi blând. O să înceteze curând. Mâine seniorul Yabu o să se întoarcă la Yedo. Te rog, ai răbdare.

Dar Omi ştia că tortura va continua până n zori. Aşa fusese plănuită.

Încercă să se concentreze. Pentru că seniorul său medita în mijlocul ţipetelor, încercă din nou să i urmeze exemplul. Dar următorul ţipăt îl readuse la realitate. Nu pot, gândi. Nu pot, nu încă. N am mei stăpânirea, nici puterea lui.

Să fie putere, oare? se întrebă.

Vedea limpede chipul lui Yabu. Încercă să desluşească ciudata expresie de pe faţa daimyo ului: uşoara răsucire a buzelor pline şi moi, o pată de salivă la colţuri, ochii aşezaţi în orbile înguste, mişcându se doar o dată cu petalele. Era ca şi cum abia atinsese extazul – sau chiar în acea clipă îl atingea – fără ca măcar să se atingă. E, oare, cu putinţă?

Era pentru prima oară când Omi se afla atât de aproape în preajma unchiului său, pentru că el era o verigă foarte măruntă în lanţul clanului, iar feuda sa din Anjiro şi împrejurimi – săracă şi neînsemnată. Omi era cel mai tânăr dintre cei trei fraţi, iar tatăl său, Mizuno, avea şase fraţi. Yabu era fratele cel mai mare şi conducătorul clanului Kasigi, tatăl său al doilea ca vârstă. Omi împlinise douăzeci şi unu de ani şi avea un copil încă în faşă.

— Unde e nenorocita de nevastă ta? scânci bătrâna. Vreau să mi maseze spatele şi umerii.

— A trebuit să se ducă să şi vadă tatăl, nu ţi aminteşti? E foarte bolnav, mamă. Lasă mă pe mine s o fac.

— Nu. Poţi să trimiţi după o slujnică. Nevastă ta n are pic de respect. Putea să fi aşteptat câteva zile. Am bătut tot drumul din Yedo şi până aici ca să vă văd! Două săptămâni de drum groaznic şi ce văd? Sunt aici doar de o săptămână şi ea pleacă! Trebuia să aştepte! Nu e bună de nimic, asta e. Tatăl tău a făcut o mare greşeală aranjând să te nsori cu ea. Ar trebui să o trimiţi de acasă de tot, divorţează de nepriceputa asta o dată pentru totdeauna! Nu e n stare nici măcar să mi maseze spatele cum trebuie! Sau măcar de i ai trage o bătaie bună! Ţipetele astea cumplite! De ce nu încetează?

— O să înceteze. Foarte curând.

— Ar trebui să i dai o bătaie bună.

— Da.


Omi se gândi la soţia sa, Midori, şi inima i tresări. E atât de frumoasă, bună, blândă şi deşteaptă, are o voce atât de limpede şi ştie să cânte tot atât de bine ca oricare curtezană din Izu.

— Midori san, trebuie să pleci imediat, îi spusese el, între patru ochi.

— Omi san, tata nu e chiar atât de bolnav şi locul meu e aici, s o servesc pe mama ta, neh? îi răspunsese ea. Dacă soseşte seniorul nostru, daimyo, casa trebuie pregătită. O, Omi san, asta e atât de important, e cea mai însemnată perioadă din slujba ta, neh? Dacă seniorul Yabu e impresionat, poate o să ţi dea o feudă mai bună, o meriţi atât de mult! Dacă s ar întâmpla ceva cât sunt plecată, nu mi aş ierta o niciodată căci asta e prima dată când ai ocazia de a te evidenţia şi trebuie să izbuteşti. Trebuie să vină. Te rog, sunt atât de multe de făcut.

— Da, dar eu aş vrea ca tu să pleci imediat, Midori san. Stai doar două zile, apoi te ntorci degrabă acasă.

Ea îl mai rugase un timp, dar el stăruise şi ea plecase. Vroia să o ştie departe de Anjiro, înainte ca Yabu să sosească, şi pe tot timpul cât acesta era oaspete în casa lui. Nu pentru că daimyo ul ar fi îndrăznit s o atingă fără să i se îngăduie – asta era de neconceput, pentru că el, Omi, ar fi avut atunci, prin lege, dreptul, cinstea şi datoria să l omoare. Dar băgase de seamă felul cum o privise Yabu după ce se căsătoriseră în Yedo şi ar fi dorit să îndepărteze o posibilă pricină de tulburare, orice ar fi putut să l nemulţumească sau să l stânjenească pe seniorul său în timpul şederii lui aici. Era atât de important ca el să l im­presioneze pe Yabu sama cu credinţa sa filială, cu previziunea şi cu sfatul său. Până acum totul reuşise dincolo de aşteptări. Corabia fusese o adevărată comoară, iar echipajul alta. Totul era perfect.

L am rugat pe kami ul casei noastre să vegheze asupra ta, spusese Midori chiar înainte de a pleca, gândindu se la spiritul shinto care avea grijă de casa lor, şi am trimis o ofrandă templului budist pentru rugăciuni. I am spus lui Suwo să se ntreacă pe sine şi i am trimis vorbă lui Kiku san. O, Omi san, te rog lasă mă să rămân.

El zâmbise şi o trimisese în călătorie. Lacrimile îi stricaseră fardul.

Omi era trist fără ea, dar bucuros că plecase. Ţipetele ar fi îndurerat o foarte mult.

Mama lui se cutremură sub suferinţa purtată de vânt şi se mişcă uşor ca să şi domolească durerea din umeri, încheieturile supărând o în noaptea asta. E din cauza vântului mării de apus, gândi ea. Totuşi e mai bine aici decât în Yedo. Acolo e prea mlăştinos şi sunt prea mulţi ţânţari.

Abia zărea contururile vagi ale siluetei lui Yabu, în grădină. În taină îl ura şi l voia mort. Odată Yabu mort, Mizuno, soţul ei, ar fi daimyo de Izu şi ar conduce clanul. Asta ar fi minunat, îşi zise. Atunci toţi ceilalţi fraţi, soţiile şi copiii lor ar fi la porunca ei şi, bineînţeles, cu Yabu mort şi dus dintre cei vii, Mizuno san l ar face pe Omi moştenitor.

O altă durere în ceafă o făcu să se mişte uşor.

— Am s o chem pe Kiku san, spuse Omi, vorbind despre cur­tezana care l aştepta răbdătoare pe Yabu în camera alăturată, împreună cu băiatul. E foarte, foarte îndemânatecă.

— Mă simt bine, doar cam obosită, neh? Oh, foarte bine. Poate să mă maseze.

Omi se duse în camera alăturată. Patul era pregătit. Era alcătuit din aşternut şi învelitori, numite futon, aşezate pe rogojinile ce acopereau duşumeaua. Kiku se înclină, încercă să zâmbească şi mur­mură că ar fi onorată dacă i s ar îngădui să şi pună modesta sa pricepere în slujba preaonoratei stăpâne a casei. Era chiar mai palidă ca de obicei şi Omi îşi putu da seama că răcnetele îşi puseseră pecetea şi pe ea. Băiatul încerca să nu şi arate teama.

Când începuseră ţipetele, Omi trebuise să şi folosească toată pricepe­rea ca s o convingă să rămână.

— O, Omi san, nu pot îndura, e groaznic. Îmi pare rău, te rog, lăsă mă să plec, vreau să mi astup urechile, dar ţipetele pătrund prin mâinile mele. Bietul om, ce cumplit, spusese ea.

— Te rog, Kiku san, te rog ai răbdare. Yabu sama a poruncit asta, neh? Nu e nimic de făcut. O să nceteze curând.

— E prea mult, Omi san. Nu pot să ndur!

Tradiţia – niciodată încălcată – spunea că o fată nu putea fi cumpărată dacă ea, sau stăpâna ei, nu voia să accepte clientul, oricine ar fi fost el. Kiku era o curtezană de primă clasă, cea mai faimoasă din Izu şi, deşi Omi era încredinţat că ea nu se putea măsura nici măcar cu o curtezană de mâna a două din Yedo, Osaka sau Kyoto, totuşi aici nu avea egal, şi pe măsură de mândră şi pretenţioasă în privinţa clienţilor. Şi, deşi el se înţelesese cu stăpâna ei, mama san Gyoko, să plătească de cinci ori preţul obişnuit, tot nu era sigur că avea să rămână.

Acum îi urmărea degetele agere alergând pe gâtul mamei sale. Era frumoasă, micuţă, pielea i era aproape translucidă şi atât de catifelată! De obicei clocotea de viaţă. Dar cum ar fi putut fi fericită această desfătătoare jucărie când era înconjurată de urlete, se întrebă el. Îi făcea plăcere s o privească, îi făceau plăcere amintirea trupului şi căldurii ei...

Brusc, răcnetele încetară.

Omi ascultă cu gura pe jumătate deschisă, încordându se ca să prindă cel mai slab zgomot, aşteptând. Băgă de seamă că degetele lui Kiku se opriseră, fără ca mama lui să se plângă, căci asculta şi ea la fel de încordată. Se uită la Yabu printre zăbrele. Daimyo ul rămăsese nemişcat ca o statuie.

— Omi san! strigă Yabu în cele din urmă.

Omi se ridică, se duse în veranda din lemn lustruit şi se înclină.

— Da, stăpâne.

— Du te şi.vezi ce s a întâmplat.

Omi se înclină din nou şi trecând prin grădină, ieşi în drumul bine pietruit care cobora dealul şi ajungea în sat şi pe ţărm. Departe sub el lângă unul dintre debarcadere, putea zări focul şi în jurul lui oameni; iar în piaţa ce se deschidea spre mare, chepengul gropii şi cele patru străji.

Mergând spre sat, văzu că nava barbară era ancorată în siguranţă, cu lămpi cu ulei aprinse pe punţi şi în bărcile cuibărite în jur. Sătenii – bărbaţi, femei şi copii – încă mai descărcau şi bărci de pescuit şi barcazuri treceau încolo şi încoace ca tot atâţia licurici. Stive ordonate de baloturi şi lăzi se ridicau pe ţărm. Şapte tunuri se aflau deja acolo, un altul fiind coborât cu frânghii dintr o barcă pe o rampă şi de aici, pe nisip.

Se înfioră, deşi vântul nu era răcoros. De obicei sătenii cântau când munceau, atât de bucurie, cât şi pentru a se ajuta să tragă în acelaşi ritm la frânghii. Dar, în seara asta, satul era neobişnuit de tăcut, deşi fiece casă era trează şi toată mâna de lucru fusese adunată, chiar şi cei bolnavi. Oamenii se grăbeau încoace şi ncolo, se înclinau şi iar o porneau grăbiţi. Tăcuţi. Până şi câinii amuţiseră.

N a fost niciodată aşa, gândi el, cu mâna strângând fără rost mânerul săbiei. Parcă toţi kami satului ne ar fi părăsit.

Mura, înştiinţat încă din clipa când Omi deschisese poarta grădinii, veni dinspre ţărm să l întâmpine. Se înclină.

— Bună seara, Omi sama. Corabia o să fie descărcată pe la amiază.

— Barbarul a murit?

— Nu ştiu, Omi sama. Mă duc de ndată să văd.

— Poţi să vii cu mine.

Supus, Mura îl urmă la jumătate de pas în spatele său. Omi era neobişnuit de bucuros să fie însoţit.

— Pe la amiază, zici? întrebă Omi, neîndurând tăcerea.

— Da. Totul merge bine.

— Dar ascunzătorile?

Mura arătă spre grupurile de bătrâne şi copii de lângă unul dintre adăposturile pentru plase, cu Suwo în mijlocul lor, care împleteau rogojini groase.

— Am putea să demontăm tunurile de pe suporturile lor şi să le învelim. O să avem nevoie de cel puţin zece oameni ca să care unul. Igarashi san a trimis după hamali în satul vecin.

— Bine.


— Mă frământă păstrarea secretului, alteţă.

— Igurashi san va şti cum să i facă să priceapă asta, neh?

— Omi san, o să fie nevoie să folosim toţi sacii noştri pentru orez, toate coşurile, plasele şi toate rogojinile.

— Şi?


— Atunci cu ce o să mai prindem peşte şi în ce o să mai strângem recolta?

— O să găseşti tu ceva. Vocea lui Omi se înăspri. Dările vi se măresc din nou cu încă jumătate. Yabu san a poruncit o în seara asta.

— Noi ne am plătit deja taxele pe anul ăsta şi următorul.

— Asta e privilegiul ţăranului, Mura. Să pescuiască, să lucreze pământul, să strângă recolta şi să plătească taxe. Nu i aşa?

Mura rosti calm:

— Da, Omi sama.

— Un staroste care nu şi poate stăpâni satul e un obiect nefolositor, neh?

— Da, Omi sama.

— Săteanul acela a fost un prost şi un obraznic. Mai sunt şi alţii ca el?

— Nici unul, Omi sama.

— Sper. Proastele purtări sunt de neiertat. Familia lui e amendată cu valoarea unui koku de orez – în peşte, orez, grâne sau orice altceva. De plătit în trei luni.

— Da, Omi sama.

Atât Mura, cât şi samuraiul Omi ştiau că această sumă depăşea toate posibilităţile familiei. Barca de pescuit şi ogorul de orez de jumătate de hectar era tot ce aveau cei trei fraţi Tamazaki – acum numai doi – cu soţiile lor, cei patru băieţi şi trei fete, împreună cu văduva lui Tamazaki şi cei trei copii ai ei. Un koku de orez era, aproape, cantitatea necesară să ţină în viaţă o familie timp de un an. Aproape cinci baniţe. Cam o sută optzeci de kilograme de orez. Toate veniturile din împărăţie erau măsurate în koku. Şi toate taxele.

— Unde ar ajunge acest Pământ al Zeilor dacă noi am uita bunele purtări? întrebă Omi. Atât faţă de cei mai prejos decât noi, cât şi faţă de cei de deasupra noastră.

— Da, Omi sama.

Mura se gândea de unde să scoată acel koku, pentru că satul trebuia să plătească în locul familiei dacă aceasta nu putea. Şi de unde să mai facă rost de saci pentru orez, coşuri şi plase? Câte ceva putea fi salvat de la acest transport. Banii trebuiau împrumutaţi. Starostele satului vecin îi era îndatorat. Aha! Nu e fiica cea mai mare a lui Tamazaki o frumuseţe la şase ani şi nu e asta vârsta cea mai potrivită ca o fată să fie vândută? Şi cea de a treia vară a mătuşi mii – hârca aia bătrână, moartă după bani, care ţi ridică părul măciucă n cap când o vezi – nu e ea cel mai bun misit de copii din Izu? Mura oftă ştiind că acum îl aştepta un şir lung de tocmeli crâncene. N are a face, gândi. Poate copila o să aducă chiar doi koku. Cu siguranţă preţuieşte mult mai mult.

— Îmi pare rău pentru purtarea necuviincioasă a lui Tamazaki şi vă cer iertare, spuse el.

— Purtarea necuviincioasă a fost a lui, nu a ta, răspunse Omi la fel de politicos.

Dar amândoi ştiau că era răspunderea lui Mura şi era de dorit să nu mai fie şi alţi Tamazaki. Totuşi, amândoi erau mulţumiţi. Scuzele fuseseră oferite şi, deşi respinse, erau totuşi acceptate. Astfel onoarea ambilor bărbaţi era împăcată.

Dădură colţul debarcaderului şi se opriră. Omi şovăi, apoi îi făcu semn lui Mura să plece. Căpetenia satului se înclină şi se îndepărtă mulţumit.

— A murit, Zukimoto?

— Nu, Omi san. A leşinat doar, iarăşi.

Omi se îndreptă spre cazanul mare de fier pe care satul îl folosea să topească untura din balenele pe care le prindeau uneori departe în larg, în lunile de iarnă, sau ca să facă clei din peşte – o alta îndeletnicire a sătenilor.

Barbarul era cufundat până la umeri în apă clocotită. Faţa îi era roşie, iar buzele rânjite îi descopereau dinţii stricaţi.

La apusul soarelui, Omi îl privise pe Zukimoto care, plin de importanţă, supraveghea cum barbarul era cufundat ca o găină în apă rece, cu braţele legate în jurul genunchilor şi palmele lăsate slobode. Tot timpul micul barbar cu părul roşu, cu care Yabu voise să nceapă, bolborosise, râsese şi plânsese. Pentru început fusese de faţă şi preotul creştin care şi mormăise rugile blestemate.

Apoi începuseră să înteţească focul. Yabu nu se aflase pe ţărm, dar poruncile sale fuseseră amănunţite şi urmate cu grijă. Barbarul începuse să strige şi să delireze, apoi încercase să şi zdrobească fruntea de buza cazanului, dar fusese oprit. Urmaseră rugăminţi, plânsete, leşinuri, treziri, ţipete îngrozite, mult înainte de a începe adevărata durere. Omi încercase să priveaseă aşa cum te ai uita la chinurile unei muşte, încercând să nu vadă omul. Dar nu izbutise şi plecase cât putuse de repede. Descoperise că nu i făcea plăcere tortura. Era lipsită de demnitate, hotărâse el, bucuros că avusese prilejul să afle adevărul, pentru că nu mai văzuse aşa ceva niciodată până atunci. Era lipsită de demnitate atât pentru victimă, cât şi pentru călău. Lipsea moartea de demnitate, ori, fără ea, care i ţelul ultim al vieţii? se întrebă.


Yüklə 4,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   58




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin