James Clavell

— Apa e pe sfârşite, spusese van Nekk.

— Împărţim ce mai este. Unii acum, alţii la prânz. Cu puţin noroc o să ajungă pentru trei ture. Afurisite muşte!

Găsise cana şi le dăduse apa cu porţia, iar acum şi o sorbea pe a lui, pe îndelete, încercând s o facă să ţină cât mai mult.

— Ce facem cu el, cu japonezul? spuse Spillbergen. Căpitanul General o dusese mai bine decât toţi peste noapte, pentru că îşi astupase urechile cu puţin nămol ca să nu mai audă urletele şi, fiind lângă hârdăul cu apă, îşi domolise grijuliu setea. Ce o să facem cu el?

— Ar trebui să i dăm şi lui nişte apă, zise van Nekk.

— Lovi l ar ciuma, spuse Sonk. Eu zic să nu i dăm de loc.

Au pus la vot şi s a hotărât să nu i dea nimic.

— Nu sunt de acord, spuse Blackthorne.

— Tu nu eşti de acord cu nimic din ce spunem noi, zise Jan Roper. El e duşmanul. E un diavol necredincios şi era cât pe aci să te omoare.

— Şi tu erai gata gata să mă omori. De câteva ori. Dacă ţi se descărca muscheta la Santa Magdalena, mi ai fi zburat creierii.

— Nu te ochisem pe tine. Ochisem în ticăloşii de închinători ai lui Satan.

— Erau preoţi neînarmaţi. Ş aveai timp destul.

— Nu te ochisem pe tine.

— Era să mor de nu ştiu câte ori din pricina furiilor tale blestemate, a habotniciei şi neghiobiei tale afurisite.

— Blasfemia e un păcat de moarte. Să iei numele Domnului în deşert e un păcat. Noi suntem în mâinile Lui, nu într ale tale. Tu nu eşti rege şi asta nu este corabie. Tu nu eşti păsto...

— Da' o să faci ce ţi spun!

Jan Roper se uită în jur, căutând în zadar un sprijin.

— Fă ce vrei, spuse ursuz.

— Aşa am să fac.

Samuraiul era la fel de însetat ca şi ei, dar clătină din cap spre cana oferită. Blackthorne şovăi, puse cana la buzele umflate ale samuraiului, dar omul o azvârli într o parte, împrăştiind apa şi spuse ceva răstit. Blackthorne se pregăti să oprească lovitura următoare, dar acesta nu veni. Omul nu mai făcu alt gest, se uita doar în gol.

— E nebun. Toţi sunt nebuni, spuse Spillbergen.

— Rămâne mai multă apă pentru noi. E bine, spuse Jan Roper. Să l înghită iadul, după cum o merită.

— Cum te cheamă? Namu? întrebă Blackthorne. O spuse din nou, în diferite feluri dar samuraiul părea că nu l aude.

Îl lăsară în pace, dar îl pândeau de parcă era un scorpion. El nu i privea. Blackthorne era sigur că omul încerca să ia o hotărâre, dar habar n avea ce putea fi.

Ce o fi în mintea lui? se întrebă. De ce să refuze apa? De ce a fost lăsat aici? Să fie o greşeală a lui Omi? Greu de crezut. Să fie un plan anume? Greu de crezut. L am putea folosi ca să ieşim de aici? Greu de crezut. Multe lucruri pe lumea asta sunt greu de crezut, dar e de crezut c o să stăm aici până ce o să ne scoată ei afară... dacă o să ne scoată. Şi dacă ne scot de aici ce o să se ntâmple? Ce s a întâmplat cu Pieterzoon?

O dată cu căldura zilei, muştele începură să roiască.

O, Doamne, aş vrea să pot sta lungit, aş vrea să pot intra în baia aia, acum n ar mai trebui să mă ducă pe sus. Niciodată nu mi am dat seama cât de importantă e o baie. Bătrânul orb, cu degetele lui de oţel! Ce bine mi ar prinde acum, pentru un ceas sau două!

Ce pierdere! Toate corăbiile noastre şi oamenii şi efortul pentru ce? Am dat greş. Sau aproape. Câţiva suntem încă în viaţă.

— Pilotule! Van Nekk îl zgâlţâia. Ai adormit. El, el se nclină spre tine de un minut sau mai mult. Arătă spre samuraiul care îngenunchiase în faţa lui cu capul aplecat.

Blackthorne îşi frecă ochii ca să alunge oboseala. Făcu un efort să şi încline şi el capul.

— Hai? întrebă el scurt, amintindu şi cuvântul japonez pentru "da".

Samuraiul îşi scoase brâul de la chimonou i zdrenţuit şi şi l înfăşură în jurul gâtului. Rămânând încă în genunchi, îi dădu un capăt lui Blackthorne şi celălalt lui Sonk, îşi înclină capul şi le făcu semn să tragă.

— Se teme c o să l sugrumăm, spuse Sonk.

— Iisuse Cristoase, cred că tocmai asta vrea să facem. Black­thorne lăsă să i cadă din mână capătul brâului şi clătină din cap. Kinjiru, spuse, gândind cât de folositor era acest cuvânt. Cum să i spui unui om care nu vorbeşte limba ta, că este împotriva legii tale să faci o crimă, să omori un om neînarmat, că nu eşti un călău, că sinuciderea este un păcat în faţa lui Dumnezeu?

Samuraiul vorbi iar, fiind limpede acum că l roagă, dar, din nou, Blackthorne dădu din cap.

— Kinjiru.

Omul aruncă împrejur o privire sălbatică. Pe neaşteptate fu în picioare şi şi cufundă adânc capul în găleata latrină încercând să se înece. Fu tras îndată afară de Jan Roper şi Sonk, zbătându se şi gâfiind.

— Lăsaţi l, porunci Blackthorne. Ei se supuseră. Arătă spre latrină: Samurai, dacă asta vrei, dă i drumul!

Omul icnea, dar înţelesese. Privi găleata împuţită şi ştiu că n avea putere să şi ţină îndeajuns de mult timp capul acolo. Murdar şi umilit, samuraiul se întoarse la locul lui de lângă perete.

— Iisuse, murmură cineva.

Blackthorne umplu pe jumătate cana cu apă din hârdău, se ridică ţeapăn în picioare şi i o oferi japonezului. Ochii samuraiului priveau dincolo de cană.

— Mă ntreb cât poate să reziste, spuse Blackthorne.

— O veşnicie, zise Jan Roper. Sunt animale. Nu s oameni.

— Pentru Dumnezeu, cât o să ne mai ţină aici? întrebă Ginsel.

— Cât or să vrea.

— Va trebui să facem orice vor ei, spuse van Nekk. Trebuie, dacă vrem să rămânem în viaţă, să ieşim din groapa asta infernală. Nu, pilotule?

— Da. Blackthorne măsură umbra lăsată de soare. E amiază, schimbăm cartul, zise.

Spillbergen, Maetsukker şi Sonk începură să se plângă dar îi sculă în picioare înjurându i şi, când toţi se reaşezară la locurile hotărâte, se întinse şi el mulţumit. Noroiul era scârbos şi muştele mai rele ca oricând, dar bucuria de a putea să te întinzi cât eşti de lung era nemăsurată.

Ce i au făcut lui Pieterzoon? se întrebă, simţind oboseala învăluindu l. O, Doamne, ajută ne să scăpăm de aici. Sunt atât de speriat.

Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Preotul stătea acolo înconjurat de samurai.

— Pilotule, trebuie să vii sus. Trebuie să vii sus singur, spuse el.

CAPITOLUL 6

Toţi ochii din groapă se îndreptară spre Blackthorne.

— Ce vor cu mine?

— Nu ştiu, spuse grav părintele Sebastio. Dar trebuie să vii imediat.

Blackthorne ştia că n avea de ales, dar nu părăsi peretele protec­tor, încercând să şi adune puterile.

— Ce s a întâmplat cu Pieterzoon?

Preotul îi povesti. Blackthorne tălmăci pentru cei care nu ştiau portugheza.

— Dumnezeu să l ierte, şopti van Nekk în tăcerea plină de spaimă. Bietul om! Bietul om!

— Îmi pare rău. N am putut face nimic, spuse preotul cu adâncă tristeţe. Nu cred că m a recunoscut, sau că şi a mai dat seama de ceva din clipa în care l au băgat în apă. Mintea i se rătăcise. I am dat dezlegare de păcate şi m am rugat pentru el. Poate Dumnezeu se îndură... In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amin. Făcu semnul crucii asupra gropii. Vă rog pe toţi să renunţaţi la ereziile voastre şi să vă ntoarceţi la Sfânta Credinţă. Pilotule trebuie să vii.

— Nu ne părăsi, pilotule, pentru numele lui Dumnezeu, strigă Croocq.

Vinck porni împleticindu se spre scară şi începu să urce.

— Pot să mă ia pe mine, nu pe pilot. Pe mine, nu pe el. Spune i...

Se opri neajutorat, cu ambele picioare pe trepte. O suliţă lungă era la un deget de inima lui. Încercă s o apuce de vârf, dar samuraiul era pregătit şi, dacă Vinck nu sărea înapoi, ar fi fost străpuns.

Samuraiul arătă spre Blackthorne şi îi făcu semn să urce. Totuşi, Blackthorne nu se mişcă. Un alt samurai coborî în pivniţă un băţ lung, cu cârlig la capăt şi încercă să l tragă pe Blackthorne afară.

Nimeni nu se clinti să l ajute pe Blackthorne în afară de samuraiul din pivniţă. El prinse iute cangea şi spuse tăios ceva omului de deasupra, care şovăi; apoi privi spre Blackthorne, ridică din umeri şi vorbi.

— Ce a zis?

Preotul răspunse:

— E un proverb japonez: "Soarta e soartă şi viaţa nu e decât o părere".

Blackthorne dădu din cap către samurai, se îndreptă spre scară, fără să se uite înapoi, şi urcă.

Când ajunse sus, în bătaia soarelui, razele acestuia îl izbiră dureros, făcându l să închidă ochii, genunchii i se înmuiară şi el se rostogoli pe pământul prăfos. Omi era într o parte, preotul şi Mura, într alta, lângă cei patru samurai. În depărtare, câţiva săteni priviră pentru o clipă, apoi se întoarseră, şi plecară. Nimeni nu l ajută. Oh, Doamne, dă mi putere! se rugă Blackthorne. Trebuie să mă ridic în picioare şi să mă prefac că sunt puternic. Asta este singurul lucru pe care îl respectă ei, să fii puternic, să nu arăţi teama. Te rog, ajută mă. Strânse din dinţi, făcu un efort şi se ridică, clătinându se uşor.

— Ce dracu' vrei de la mine, piticanie nemernică? spuse direct către Omi.

Apoi adăugă către preot:

— Spune i ticălosului că sunt daimyo în ţara mea şi ce fel de purtare i asta? Spune i că noi nu l am înfruntat niciodată. Spune i să ne lase afară de acolo, sau o să fie rău. Spune i că sunt daimyo, pentru Dumnezeu! Sunt moştenitorul lui Sir William of Mickleheaven, sper că ticălosul să fi murit de mult! Spune i!

Noaptea fusese cumplită pentru părintele Sebastio, dar în tim­pul veghei sale simţise prezenţa lui Dumnezeu şi căpătase o linişte pe care n o mai trăise până atunci. Acum ştia că putea fi o unealtă a Domnului împotriva păgânilor, că era apărat împotriva lor şi a vicleniei piratului. Ştia, într un anume fel, că acea noapte fusese o pregătire, o răscruce pentru el.

— Spune i!

Preotul spuse în japoneză:

— Piratul zice că e nobil în ţara lui.

Ascultă răspunsul lui Omi.

— Omi san spune că nu i pasă dacă eşti rege în ţara ta. Aici trăieşti la mila seniorului Yabu, tu şi toţi oamenii tăi.

— Spune i că i un dobitoc!

— Ar trebui să te fereşti să l insulţi.

Omi începu din nou să vorbească.

— Omi san spune că o să ţi se facă baie. Şi o să ţi se dea de mâncare şi de băut. Dacă te porţi cuviincios, n o să mai fii băgat înapoi în groapă.

— Şi oamenii mei?

Preotul îl întrebă pe Omi.

— O să stea acolo.

— Spune i să se ducă dracului! Blackthorne porni către scară, ca să coboare din nou jos. Doi dintre samurai îl împiedicară şi deşi el se zbătu, îl ţinură cu uşurinţă. Omi vorbi către preot, apoi către oamenii săi. Aceştia îi dădură drumul şi Blackthorne fu gata să cadă.

— Omi san spune că dacă nu înveţi să te porţi, încă unul dintre oamenii tăi o să fie luat. E lemn de foc şi apă din belşug.

Dacă mă supun acum, gândi Blackthorne, au găsit calea de a face ce vor cu mine şi o să fiu în puterea lor pentru totdeauna. Dar ce contează? Sunt deja în puterea lor şi, în cele din urmă, va trebui să fac ce or vrea ei. Van Nekk avea dreptate. Nu trebuie să mă potrivesc nimic.

— Ce ar vrea să fac? Ce înseamnă să mă port cuviincios?

— Omi san spune, înseamnă să te supui. Să faci ceea ce ţi se spune. Să mănânci balegă, dacă ţi se cere.

— Spune i să se ducă dracului! Spune i că mă piş pe el şi pe întreaga lui ţară şi pe daimyo ul lui!

— Te sfătuiesc să te supui...

— Spune i ce am spus, chiar aşa, pentru Dumnezeu!

— Foarte bine, dar ţine minte că te am prevenit, pilotule!

Omi ascultă cele spuse de preot. Degetele îi strânseră mânerul săbiei, până se albiră. Toţi oamenii săi se mişcară neliniştiţi, străpungându l pe Blackthorne cu privirea. Apoi dădu încet o poruncă. În aceeaşi clipă, doi samurai coborâră în groapă şi l scoaseră de acolo pe Croocq, musul. Îl târâră către cazan, şi îl legară, timp ce alţii aduseră lemne şi apă. Puseră musul împietrit în cazanul plin şi aprinseră focul. Blackthorne văzu buzele lui Croocq mişcându se fără să scoată vreun sunet şi groaza care l invadase. Viaţa nu face doi bani pentru oamenii ăştia, îşi zise. Arză i ar focul iadului! Cu siguranţă că o să l fiarbă pe Crook. Fumul se întinse deasupra nisipului. Pescăruşii ţipau în jurul bărcilor de pescuit. O bucată de lemn căzu din foc şi un samurai îi trase un picior, aruncând o la loc.

— Spune i să oprească asta, spuse Blackthorne. Cere i să oprească.

— Omi san spune, te vei supune?

— Da.

— Spune, te vei supune tuturor poruncilor?

— Atât cât am să pot, da.

Omi vorbi din nou. Părintele Sebastio întrebă ceva şi Omi încuviinţă din cap.

— Vrea să i răspunzi direct lui. Cuvântul japonez pentru "da" este hai. Spune, te vei supune tuturor poruncilor?

— Pe câte am să pot, hai.

Focul începea să încălzească apa şi un geamăt răscolitor izbucni din pieptul musului. Flăcările focului înteţit pe vatra de cărămizi de dedesubtul cazanului lingeau metalul. Mai fură aduse lemne şi puse pe foc.

— Omi san spune, întinde te. Imediat.

Blackthorne făcu ceea ce i se poruncise.

— Omi san spune că el nu te a insultat personal, nici n a fost vreo pricină pentru tine să l insulţi pe el. Pentru că eşti barbar şi nu ştii încă să te porţi, n ai să fii ucis, dar ai să fii învăţat buna cuviinţă. Înţelegi?

— Da.

— El vrea să i răspunzi direct lui.

Băiatul scoase un strigăt tânguitor. Şi încă unul şi încă unul şi apoi leşină. Unul dintre samurai îi susţinu capul deasupra apei. Black­thorne privi în sus către Omi. Aminteşte ţi, aminteşte ţi că băiatul e doar în mâinile tale, că vieţile tuturor celor din echipajul tău sunt în mâinile tale. Da, începu diavolul din el, dar nimeni nu te asigură că ticălosul ăsta o să se ţină de vreo înţelegere.

— Înţelegi?

— Hai.

Îl văzu pe Omi ridicându şi chimonoul şi scoţându şi penisul de sub fâşia de pânză care i înconjura şoldurile. Se aşteptase ca bărbatul să urineze pe faţa lui, dar Omi n o făcu. Urină pe spatele lui. În numele Domnului, jură Blackthorne în sinea sa, am să mi amintesc ziua asta şi, cumva, undeva, Omi va plăti.

— Omi san spune că nu e o dovadă de bună creştere să spui că te vei pişa pe cineva. Foarte rău. Este o purtare foarte urâtă şi foarte prostească să spui c ai să faci asta pe cineva, când eşti neînarmat. Este dovadă de purtare urâtă şi chiar şi mai prostească, să spui că o s o faci pe cineva, când eşti neînarmat, lipsit de putere şi nu eşti pregătit ca să ţi laşi prietenii, sau familia, sau pe oricine altul să piară mai înainte.

Blackthorne nu spuse nimic. Şi nu şi luă ochii de pe Omi.

— Wakarimasu ka? zise Omi.

— El spune, înţelegi?

— Hai.

— Okiro.

— El spune să te ridici.

Blackthorne se ridică, simţindu şi capul plesnind de durere. Îl privea pe Omi în ochi şi Omi îi întoarse privirea.

— Ai să pleci cu Mura şi ai să te supui poruncilor lui.

Blackthorne nu răspunse.

— Wakarimasu ka? spuse Omi tăios.

— Hai.

Blackthorne măsura distanţa dintre el şi Omi. Îşi putea închipui degetele înconjurând gâtul omului şi se rugă să poată fi îndeajuns de iute şi puternic ca să reuşească să i scoată ochii înainte de a putea fi împiedicat de samurai.

— Şi musul? întrebă.

Preotul vorbi poticnit cu Omi. Acesta privi către cazan. Apa era abia călâie, băiatul leşinase, dar nu păţise altceva, nimic.

— Scoateţi l de acolo, porunci. Aduceţi un doctor, dacă are nevoie.

Oamenii lui se supuseră. Îl văzu pe Blackthorne ducându se către băiat şi ascultându i inima. Omi făcu un semn către preot.

— Spune i căpeteniei că tânărul poate să stea şi el afară din groapă, astăzi. Dacă şi căpetenia şi tânărul se poartă cuviincios, alt barbar ar putea ieşi mâine din groapă, apoi altul. Poate. Ba chiar mai mulţi. Poate. Depinde de cât de bine se poartă cei de deasupra. Dar tu... şi se uită drept în ochii lui Blackthorne, tu eşti responsabil pentru cea mai mică nesupunere, la orice poruncă, înţelegi?

După ce preotul traduse toate acestea, Omi îl auzi pe barbar spunând "da" şi văzu o parte a furiei cumplite dispărându i din ochi. Dar ura rămase. Cât de prostesc, gândi Omi, şi cât de naiv să fii atât de deschis. Mă întreb ce ar fi făcut dacă m aş fi jucat cu el şi mai mult? Să mă prefac că nu mă ţin de cuvânt?

— Preotule, spune mi din nou numele lui. Spune l încet.

Auzi preotul spunând de câteva ori numele, dar îi suna tot ca o bolboroseală.

— Poţi să l rosteşti? îl întrebă pe unul dintre oamenii săi.

— Nu, Omi san.

— Preotule, spune i că de acum înainte numele lui este Anjin – "pilot" – neh? Când va merita, o să i se spună Anjin san. Explică i că în limba noastră nu sunt sunete ca să i putem rosti numele aşa cum este, adăugă sec Omi. Fă l să înţeleagă că asta nu e o insultă. La revedere, Anjin, până una alta.

Se înclinară cu toţii către el. El le întoarse politicos salutul şi se îndepărtă. Când ajunse destul de departe de piaţă şi sigur că nimeni nu l privea, îşi îngădui să zâmbească larg. Să îmblânzeşti căpetenia barbarilor atât de repede. Să înţelegi dintr o dată, cum să l stăpâneşti, pe el şi pe ei. Cât de nemaipomeniţi sunt aceşti barbari, gândi. Ei, cu cât mai curând va vorbi Anjin san limba noastră, cu atât mai bine. Atunci o să ştim cum să i zdrobim pe barbarii creştini, odată pentru tot­deauna.

***
— De ce n ai urinat pe faţa lui? întrebă Yabu.

— La început aşa am vrut, stăpâne, dar pilotul este încă un animal neîmblânzit, foarte primejdios. Ca să fac asta pe faţa lui... ei bine, la noi atingerea feţei unui om este cea mai rea dintre insulte, neh? Aşa că m am gândit că dacă l aş fi insultat atât de tare şi ar fi ieşit din minţi, deci am făcut o pe spatele lui şi cred că este de ajuns.

Erau aşezaţi pe veranda casei sale, pe perne de mătase. Mama lui Omi îi servea cha, cu tot ceremonialul pe care l putea închipui – şi ea fusese foarte bine educată în tinereţe. Oferi ceaşca cu o plecăciune lui Yabu. El se înclină şi, politicos, i o oferi lui Omi, care desigur o refuză înapoind o cu o plecăciune şi mai adâncă. O primi şi sorbi cu plăcere, simţindu se mulţumit.

— Sunt foarte mulţumit de tine, Omi san, spuse. Gândirea ta este foarte bună. Felul în care ai plănuit şi ai dus la capăt toată această treabă, a fost minunat.

— Sunteţi prea bun, alteţă. Strădania mea ar fi putut fi şi mai mare, mult mai mare.

— De unde ai învăţat atât de multe despre mintea barbarilor?

— La paisprezece ani am avut, timp de un an, un dascăl care era un călugăr numit Jiro. Demult fusese preot creştin, sau novice, dar, din fericire, înţelesese greşeala şi nerozia lui. Am să mi amintesc întotdeauna un lucru pe care el mi l a spus. Spunea că religia creştină este slabă fiindcă ei sunt învăţaţi că zeul lor suprem, Jezu, spune că toţi oamenii trebuie să se iubească între ei. Nu i învaţă nimic despre onoare, datorie, numai dragoste. Şi că viaţa e sacră. Să nu ucizi, neh? Şi alte asemenea prostii. Aceşti barbari pretind că sunt şi ei creştini şi, deşi preotul neagă asta, eu m am gândit că poate sunt doar o sectă diferită şi de aici s ar trage duşmănia lor, aşa cum unele secte budiste se urăsc între ele. M am gândit că dacă ei se iubesc între ei, poate că am putea să stăpânim căpetenia luând viaţa, sau numai ameninţând că am lua viaţa, unuia dintre oamenii săi.

Omi ştia că discuţia era primejdioasă din pricina morţii prin tortură, cea mai urâtă moarte. Simţea avertismentul nerostit al mamei sale ajungând până la el.

— Mai vrei cha, Yabu sama, întrebă mama sa.

— Mulţumesc, spuse Yabu, este foarte, foarte bun.

— Vă mulţumesc, alteţă. Dar Omi san, barbarul e supus pentru totdeauna? întrebă mama sa, schimbând discuţia pe altă cale. Poate c ar trebui să i spui stăpânului nostru dacă tu crezi că este doar pentru un timp, sau pentru totdeauna.

Omi şovăi.

— Doar pentru un timp. Dar cred c ar trebui să nveţe limba noastră cât de curând cu putinţă. Asta este foarte important pentru voi, alteţă. S ar putea să trebuiască să ucideţi unul sau doi dintre ei, ca să l păstraţi pe el şi pe ceilalţi în mână, dar până atunci el o să nveţe cum să se poarte. Odată ce puteţi vorbi direct cu el, Yabu sama, puteţi să i folosiţi cunoştinţele. Dacă ce spune preotul este adevărat, că el şi a pilotat corabia cale de zece mii de ri, trebuie să fie mai mult decât deştept.

— Şi tu eşti mai mult decât deştept, râse Yabu. Ţi se dau în grijă animalele, Omi san, dascăl de oameni.

Omi râse odată cu el.

— Am să încerc, alteţă.

— Fieful tău se măreşte de la cinci sute de koku, la trei mii. Ai să stăpâneşti douăzeci de ri.

Un ri era o măsură de distanţă însemnând aproape o milă.

— Ca o dovadă în plus a afecţiunii mele, când o să mă întorc la Yedo, am să ţi trimit doi cai, douăzeci de chimonouri de mătase, o armură completă, două săbii şi destule arme ca să echipezi încă o sută de samurai, pe care ai să i recrutezi. Când o să înceapă războiul, o să te alături imediat cartierului meu general, ca hatamoto.

Yabu se simţea foarte bine. Un hatamoto era o persoană foarte importantă din suita unui daimyo, care avea dreptul să intre oricând la stăpânul său şi să poarte săbii în prezenţa acestuia. Era încântat de Omi şi se simţea odihnit, chiar renăscut. Dormise excelent. Când se trezise, era singur, ceea ce era de aşteptat, pentru că nu ceruse nici fetei, nici băiatului, să rămână. Băuse puţin ceai şi mâncase cumpătat din fiertura de orez. Apoi, baia şi masajul lui Suwo. A fost o experienţă minunată, gândi. Nu m am simţit niciodată atât de aproape de natură. De copaci, de munţi şi pământ, de nemărginita tristeţe a vieţii şi de vremelnicia ei. Urletele desăvârşiseră totul.

— Omi san, în grădina mea din Mishima e o piatră pe care mi ar face plăcere s o primeşti, ca să ne amintim de această întâmplare şi de noaptea minunată şi de norocul nostru bun. Am să ţi o trimit cu celelalte lucruri, spuse. Piatra vine din Kyushu. Am numit o "piatra care aşteaptă", pentru că aşteptam ca seniorul Taiko să poruncească un atac, când am găsit o. Asta a fost, oh, acum cincisprezece ani. Făceam parte din armata lui, care a zdrobit rebelii şi a supus insula.

— Îmi faceţi multă cinste.

— De ce să n o pui acolo, în grădina ta şi să i dai alt nume? De ce să nu i spui "piatra păcii barbare", ca să ţi amintească noaptea şi nesfârşita aşteptare întru găsirea păcii.

— Poate mi s ar îngădui să i spun "piatra fericirii", ca să mi amintească mie şi urmaşilor mei, de onoarea pe care mi o faceţi, unchiule?

— Nu. Mai bine spune i doar "barbarul care aşteaptă". Da, îmi place asta. Ne leagă şi mai mult, pe el şi pe mine. Şi el şi eu aşteptam. Eu am trăit, el a murit.

Yabu privi mulţumit grădina.

— Bine. "Barbarul care aşteaptă". Îmi place. Sunt pete ciudate pe o parte a ei, care mi amintesc de lacrimi. Şi vine de cuarţ albăstrui, amestecate cu cuarţ roşcat, care mi amintesc de carne, de cât de trecătoare poate fi ea.

Yabu oftă, savurându şi melancolia. Apoi adăugă:

— E bine ca un om să pună o piatră şi să i dea un nume. Barbarului i a trebuit mult timp până să moară, neh? Poate că se va renaşte japonez, ca răsplată a suferinţelor sale. N ar fi minunat? Apoi, într o zi, urmaşii lui, poate vor vedea piatra şi vor fi mulţumiţi.

Omi revărsă un alt val de mulţumiri adânci şi se împotrivi spunând că nu merită atâta mărinimie. Yabu ştia că nu i dăduse mai mult decât merita. Ar fi putut da uşor mai mult, dar îşi amintise vechea zicală că poţi întotdeauna mări o feudă, dar micşorarea ei duce la duşmănie şi trădare.

— Oku san, se întoarse el către femeie, folosind expresia de prea onorată mamă, fratele meu ar fi trebuit să mi spună mai curând despre marile calităţi ale celui mai tânăr fiu al său. Atunci Omi san ar fi ajuns mult mai sus până astăzi. Fratele meu este prea reţinut. Prea necugetat.