James Clavell



Yüklə 4,63 Mb.
səhifə13/58
tarix07.08.2018
ölçüsü4,63 Mb.
#68255
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   58

— Nu trebuie să ţi faci griji în privinţa lui, căpitan san, eu răspund de el. Eu, Rodrigu san, ichi ban Anjin san jur pe numele Fecioarei! Wakarimasu ka? se auzi peste celelalte voci, dar ele deveneau tot mai mânioase.

Blackthorne era gata să urce în bărcuţă şi văzu că n avca fur­cheţi. Nu ştiu să vâslesc ca ei, îşi spuse. Nu pot folosi barca! E prea departe ca să înot. Sau nu?

Şovăi, măsurând distanţa. Dacă ar fi fost în deplinătatea puterilor lui n ar fi aşteptat nici o clipă. Dar acum?

În spatele lui se auzeau paşi coborând cu zgomot pasarela şi trebui să şi înfrângă impulsul de a se întoarce.

— Aşază te la pupă, îl auzi pe Rodrigues. Grăbeşte te!

Făcu cum i se spusese şi Rodrigues sări sprinten în barcă, înşfăcă ramele şi, rămânând tot în picioare, vâsli cu mare îndemânare.

Un samurai era în capul scării de bord, foarte neliniştit, şi alţi doi erau lângă el cu arcurile pregătite. Căpitanul samurai strigă, fără îndoială chemându i să se întoarcă.

La câţiva iarzi de navă, Rodrigues întoarse capul.

— Mergem doar pân' acolo, îi strigă căpitanului, arătând spre Erasmus. Strânge samuraii pe galeră! Îşi întoarse hotărât spatele spre nava lui şi continuă să vâslească, mânuind ramele ca japonezii, stând în picioare în mijlocul bărcii.

— Să mi spui dacă şi pun săgeţi în arcuri, englezule! Urmăreşte i foarte atent. Ce fac acum?

— Căpitanul e foarte furios. Nu te bagi în vr un necaz?

— Dacă nu ieşim în larg la ntorsul clepsidrei, bătrânul Toady ar putea găsi pricină să se plângă. Ce fac arcaşii?

— Nimic. Ascultă ce le spune căpitanul. El pare nehotărât. Nu... Acum unul dintre ei scoate o săgeată.

Rodrigues se pregăti să se oprească.

— Madonna, ţintesc afurisit de bine ca să mergi la noroc... E deja în arc?

— Da... dar stai puţin! Căpitanul a... cineva a venit la el, un marinar, cred. Parcă l ar întreba ceva despre navă. Căpitanul se uită spre noi. Îi spune ceva omului cu săgeata. Acum omul o pune înapoi în tolbă. Marinarul arată ceva pe punte.

Rodrigues trase repede cu coada ochiului ca să fie sigur şi respiră mai uşurat.

— Ăsta i unul dintre ofiţeri. O să i trebuiască o jumătate de ceas să şi aranjeze vâslaşii.

Blackthorne aşteptă, distanţa creştea.

— Căpitanul se uită din nou spre noi. Nu, suntem în siguranţă. A plecat, dar unul dintre samurai ne urmăreşte.

— Treaba lui. Rodrigues se linişti, dar nu slăbi ritmul, nici nu se uită înapoi. Nu mi place să fiu cu spatele spre samurai, mai cu seamă când au arme în mâini, da' cred să fi văzut vreodată pe vreunul fără. Toţi sunt nişte ticăloşi!

— De ce?


— Le place să omoare, englezule. E obiceiul lor, dorm cu săbiile lângă ei. Asta e o ţară grozavă, dar samuraii sunt periculoşi ca viperele, ba şi mai răi la vedere.

— De ce?


— Nu ştiu de ce, englezule, dar aşa sunt ei, răspunse Rodrigues bucuros să stea de vorbă cu unul de al său. Sigur că toţi japonezii sunt altfel decât noi – nu simt durerea sau frigul ca noi – dar samuraii sunt chiar mai răi. Nu se tem de nimic, iar de moarte cel mai puţin. De ce? Numai Dumnezeu ştie, da' ăsta i adevărul. Dacă superiorii lor spun "omoară", ei omoară; dacă spun "mori", ei se aruncă în săbii sau îşi despică burţile. Omoară sau mor cu aceeaşi uşurinţă cu care ne pişăm noi. Şi femeile sunt samurai, englezule. Ele omoară ca să şi apere stăpânii, aşa şi numesc ele soţii, sau îşi pun capăt zilelor, dacă li se porunceşte. O fac tăindu şi beregata. Aici un samurai poate să i ordone soţiei sale să se omoare şi ea trebuie s o facă, e lege. Madonna, femeile sunt totuşi altceva, o altă specie, englezule, nimic pe pământ nu e ca ele, dar bărbaţii... samuraii sunt reptile şi cel mai sigur e să te porţi cu ei ca şi cu şerpii veninoşi. Te simţi bine acum?

— Da, mulţumesc. Niţel vlăguit, dar e n ordine.

— Cum a fost călătoria ta?

— Grea. Spune mi, ei, samuraii, cum ajung să fie samurai? E destul să şi pună două săbii şi să şi taie părul aşa?

— Trebuie să te naşti samurai. Bineînţeles, există mai multe ranguri de samurai, de la daimyo din vârful mormanului de scârnă până la ceea ce noi am numi pedestraşi. E mai mult un rang care se moşteneşte, ca la noi. Mai de mult, aşa mi s a spus, era şi aici ca acum în Europa: ţăranii puteau să ajungă soldaţi şi soldaţii ţărani, cu urmaşi cavaleri şi nobili, chiar şi regi. Unii soldaţi ţărani s au ridicat până la cele mai înalte ranguri. Taiko a fost unul.

— Cine i ăsta?

— Marele Despot, cârmuitorul întregii Japonii, Marele Ucigaş al tuturor timpurilor, o să ţi povestesc într o zi despre el. A murit în urmă cu un an şi acum arde în focul iadului. Rodrigues scuipă peste bord. Acum, ca să fii samurai, trebuie să te naşti aşa. Totul se moşteneşte, englezule. Madonna, habar n ai tu ce preţ pun ei pe moştenire, familie, rang şi pe altele de felul ăsta. Ai văzut cum se pleacă Omi în faţa diavolului de Yabu şi cum amândoi se târăsc în faţa bătrânului Toady sama. "Samurai" vine de la un cuvânt japonez care înseamnă "a sluji". Dar, oricât se înclină şi fac plecăciuni în faţa celui de deasupra, ei tot samurai rămân, cu anume înlesniri de samurai. Ce mai e pe punte?

— Căpitanul sporovăie cu un alt samurai şi arată spre noi. Ce înlesniri au?

— Aici samuraii conduc totul, stăpânesc totul. Au codul lor de onoare şi tabelele lor de legi. Trufaşi? Madonna, nici nu ţi închipui! Cel mai de jos dintre ei poate, după lege, să omoare pe orice ne samurai, pe orice bărbat, femeie sau copil, pentru orice pricină sau fără nici una. Pot să omoare, după lege, doar ca să şi încerce tăişul spurcatelor lor de săbii, i am văzut cu ochii mei, şi au cele mai bune săbii din lume. Mai bune decât oţelul de Damasc. Ce mai face păcătosul ăla?

— Ne priveşte şi atât. Acum ţine arcul pe spate.

Blackthorne fu scuturat de un fior.

— Îi urăsc pe ticăloşii ăştia mai mult decât pe spanioli. Rodrigues râse iar, în timp ce trăgea la vâsle. De vrei s o ştii pe a dreaptă, mi se rupe de ei! Da', dacă vrei să te îmbogăţeşti repede, trebuie să lucrezi cu ei, pentru că ei stăpânesc totul. Sigur ţi e bine?

— Da, mulţumesc. Ce spuneai? Samuraii stăpânesc totul?

— Da. Întreaga ţară e împărţită în caste, ca în India. Samuraii, în vârf, ţăranii după ei. Rodrigues scuipă peste bord. Numai ţăranii pot să aibă pământ. Înţelegi? Dar samuraii au toate produsele. Ei au toată recolta de orez, şi asta i cea mai importantă, iar o parte din ea o dau înapoi ţăranilor. Numai samurailor li se îngăduie să poarte arme. Oricine atacă un samurai, afară de un alt samurai, este socotit răzvrătit şi este pedepsit pe loc cu moartea. Şi, dacă cineva vede un astfel de atac şi nu dă de ştire imediat, devine la fel de vinovat. O dată cu ei şi nevestele lor, ba chiar şi copiii. Întreaga familie e condamnată la moarte dacă unul dintre ei nu anunţă. Pe Sfânta Fecioară, samuraii sunt stirpea lui Satan! Am văzut copii ciopârţiţi bucăţele. Rodrigues tuşi şi scuipă. Dar chiar şi aşa, dacă ştii un lucru sau două, ţara asta e raiul pe pământ. Îşi aruncă privirea spre galeră, să se încredinţeze cu proprii i ochi, apoi zâmbi larg. Ei, englezule, nimic nu e mai grozav ca o plimbare cu barca în jurul portului, nu?

Blackthorne râse. Povara anilor dispăruse în timp ce se lăsa furat de mişcarea atât de familiara a valurilor, de mirosul sărat al mării, pescăruşii strigând şi jucându se deasupra lor, de senzaţia de libertate şi sentimentul izbânzii mult aşteptate.

— Am crezut că n o să m ajuţi să ajung la Erasmus!

— Asta i nenorocirea cu voi, englezule. N aveţi deloc răbdare. Ascultă, aici nu i rogi nimic pe japonezi, samurai sau altceva, ei sunt toţi la fel. Dacă o faci, au să şovăie, apoi îl întreabă pe mai marele lor. Aici trebuie să o faci. Sigur, râsu i viguros pluti peste valuri, uneori poţi să fii omorât dacă o faci cum nu trebuie

— Vâsleşti foarte bine. Mă gândeam cum să folosesc ramele când ai venit tu.

— Doar nu credeai c o să te las să te duci singur, nu? Cum te cheamă?

— Blackthorne, John Blackthorne.

— Ai fost vreodată în nord, englezule? În nordul îndepărtat?

— Am fost cu Kees Veerman pe Der Lifle. Acum opt ani. A fost a doua mea călătorie în căutarea Căii de Nord Est. De ce?

— Mi ar plăcea să mi spui despre asta şi despre toate locurile pe unde ai fost. Crezi c au să l găsească vreodată? Drumul de nord, către Asia, prin est sau vest?

— Da. Voi şi spaniolii blocaţi ambele rute de sud, aşa că noi trebuie să l găsim. Noi sau olandezii. De ce?

— Şi ai pilotat şi pe Coasta Berberă, nu?

— Da. De ce?

— Şi Tripoli îl ştii?

— Mai toţi piloţii au fost acolo. De ce?

— Am ştiut eu că te am mai văzut cândva. Da, s a întâmplat la Tripoli. Cineva mi te a arătat. Faimosul pilot englez! Care a mers cu exploratorul olandez Kees Veerman, în Mările de Gheaţă, şi care, cândva, a fost căpitan în escadra lui Drake, nu? Când cu Armada. Câţi ani aveai atunci?

— Douăzeci şi patru. Ce făceai la Tripoli?

— Pilotam un vas englez de corsari. Corabia mea fusese luată în Indii de piratul ăsta, Morrow, Henry Morrow era numele lui. El mi a ars corabia până la linia de plutire, după ce o prădase, şi mi a oferit slujba de pilot – omul lui era nepriceput, aşa a spus el –, ştii cum e. Voia ca să mergem de acolo – noi făcusem plinul de apă şi plecam din Hispaniola, când m a prins –, să mergem spre sud, de a lungul con­tinentului, apoi înapoi, peste Atlantic, să ncercăm să capturăm, lângă Canare, transportul anual de aur către Spania şi, dacă ne scapă, s o pornim prin Gibraltar spre Tripoli, pentru a încerca alte jafuri şi apoi din nou spre nord, către Anglia. A făcut ofertă obişnuită, să mi elibereze camarazii, să le dea hrană şi bărci, dacă eu primeam să le fiu pilot. Am spus: "Bineînţeles, de ce nu? Numai să nu atacăm nici o navă portugheză, să mă debarcaţi lângă Lisabona şi să nu mi furaţi cărţile pilot. Ne am târguit un timp, ca de obicei, ştii cum e. Apoi eu am jurat pe Sfânta Fecioară şi amândoi pe cruce şi asta a fost. Am avut o călătorie bună şi ne au căzut în mână câţiva negustori spanioli bogaţi. Când am ajuns în largul Lisabonei, el m a rugat să rămân pe navă, mi a spus obişnuitele vorbe ale bunei regine Bess, precum că ea va da o răsplată de prinţ oricărui pilot portughez care trece în slujba ei şi i va învăţa şi pe ceilalţi din Trinity House tot ce ştie el, şi că i va plăti cinci mii de guinee pentru cartea pilot a Strâmtorii Magellan sau a Capului Bunei Speranţe. Zâmbetul lui Rodrigues era larg, dinţii albi şi puter­nici, barba şi mustaţa bine îngrijite. Nu le aveam. Cel puţin aşa i am spus. Morrow şi a ţinut cuvântul, aşa cum ar trebui să facă toţi piraţii. M a lăsat la ţărm cu cărţile mele pilot – bineînţeles că pusese să fie copiate, deşi el însuşi nu ştia să citească sau să scrie şi chiar mi a dat partea mea din banii jefuiţi. Ai navigat vreodată cu el, englezule?

— Nu. Regina i a dat titlul de cavaler acum câţiva ani. N am fost niciodată pe vreuna dintre corăbiile lui. Mă bucur c a fost cinstit cu tine.

Se apropiau de Erasmus. Samuraii se uitau în jos, spre ei, curioşi.

— Asta a fost pentru a doua oară când am pilotat pentru eretici. Prima oară n am fost aşa de norocos.

— Oh?

Rodrigues puse vâslele la locul lor, barca făcu o uşoară mişcare laterală şi el apucă parâmele de abordaj.



Mergem sus, dar mă laşi pe mine să vorbesc.

Blackthorne începu să urce, în timp ce pilotul celalalt lega bine barca. Rodrigues fu primul pe punte. Se înclină ca un curtean.

Konnichi wa pentru toţi sama mâncători de scârboşenii!

Erau patru samurai pe punte. Blackthorne recunoscu pe unul dintre ei care făcuse de pază la chepeng. Încurcaţi, se înclinară băţoşi către portughez. Blackthorne îl imită, simţindu se stânjenit, deoarece ar fi preferat să facă o plecăciune corectă.

Rodrigues se îndreptă direct spre scara din tambuchi. Sigiliile erau în ordine la locul lor. Unul din samurai i se aşeză în cale.

Kinjiru, gomen nasai. Este interzis, îmi pare rău.

Kinjiru, da? spuse portughezul vădit neimpresionat. Eu sunt Rodrigu san,anjin pentru Toda Hiro matsu sama. Sigiliul ăsta, spuse el arătând spre pecetea roşie acoperită cu o scriere ciudată, e al lui Toda Hiro matsu sama ka?

Iyée, spuse samuraiul clătinând din cap. Kasigi Yabu sama!

Iyé? spuse Rodrigues. Kasigi Yabu sama? Eu vin din partea lui Toda Hiro matsu sama, care e un rege mai mare decât ticălosul vostru, şi Toady sama vine din partea lui Toranaga sama, care e cel mai mare ticălos sama de pe din lumea asta. Neh? Rupse sigiliul de la uşă şi şi duse mâna la unul dintre pistoale. Săbiile erau pe jumătate scoase din teacă şi el îi spuse încet lui Blackthorne: Fii gata să părăseşti nava. Apoi se adresă samurailor, pe un ton mânios: Toranaga sama! Arătă cu mâna stângă spre steagul care flutura pe propriu i catarg. Wakarimasu ka?

Samuraii şovăiră, cu săbiile pregătite. Blackthorne se pregăti să sară peste bord.

— Toranaga sama! Rodrigues izbi uşa cu piciorul, clanţa sări zornăind şi uşa zbură la perete. WAKARIMASU KA?

Wakarimasu, Anjin san.

Samuraii îşi băgară săbiile în teacă, se înclinară, îşi cerură iertare, se înclinară din nou şi Rodrigues spuse răguşit:

— Aşa i mai bine, şi porni primul în jos pe scară.

— Cristoase, Rodrigues, rosti Blackthorne, când erau pe puntea inferioară. Aşa faci întotdeauna şi ţi iese bine mereu?

— N o fac decât rareori, spuse portughezul, ştergându şi sudoarea de pe frunte, şi, chiar şi atunci, aş vrea să nu fi încercat deloc.

Blackthorne se rezemă de peretele navei.

— Mă simt de parcă cineva mi ar fi tras un picior în burtă.

— E o singură cale. Trebuie să te porţi ca un rege. Chiar şi aşa, niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la un samurai. Sunt la fel de periculoşi ca un popă căcăcios aşezat c o lumânare între buci pe un butoiaş plin pe jumătate cu praf de puşcă.

— Ce le ai spus?

— Toda Hiro matsu e cel mai mare sfetnic al lui Toranaga, el e un daimyo mai mare decât cel de aici. Din pricina asta au dat ei înapoi.

— Cum e Toranaga?

— E o poveste lungă, englezule. Rodrigues se aşeză pe o treaptă, îşi trase cizma şi şi frecă glezna. Aproape că mi am rupt piciorul în împuţita ta de uşă.

— Nu era încuiată. Puteai s o deschizi pur şi simplu.

— Ştiu, dar n ar fi fost acelaşi lucru. Madonna, mai ai o grămadă de învăţat!

— Vrei să mă nveţi?

Rodrigues îşi trase din nou cizma pe picior.

— Asta depinde, spuse el.

— De ce?

— O să vedem noi, nu? Numai eu am vorbit până acum, ceea ce e corect: eu sunt sănătos, tu nu. Curând o să vină rândul tău. Care ţi e cabina?

Blackthorne îl studie pentru o clipă. Sub punţi era un miros greu, stătut.

— Mulţumesc că m ai ajutat să ajung la bord.

Se îndreptă spre pupă. Uşa cabinei sale era descuiată. Cabina fusese scotocită şi tot ce se putea mişca de la locul lui fusese luat. Nu mai erau nici cărţi, nici haine, nici instrumente, nici pene de scris. Cufărul lui de marinar era, de asemeni, descuiat. Şi gol.

Alb de furie, intră în cabina principală, cu Rodrigues, atent pe urmele lui. Chiar şi compartimentul secret fusese găsit şi prădat.

— Au luat tot, puii de căţea râioasă!

— La ce te aşteptai?

— Nu ştiu. Am crezut... cu toate sigiliile alea...

Blackthorne se îndreptă spre încăperea tezaurului. Era goală. La fel şi magazia de muniţii. În cale nu mai erau decât baloturile de postav.

— Să i ia dracu pe toţi japonezii! Se întoarse în cabina lui şi închise trântind cu putere capacul cufărului.

— Unde sunt? întrebă Rodrigues.

— Ce?

— Rutterele tale. Unde s?



Blacklhorne îi aruncă o privire tăioasă.

— Nici un pilot nu se sinchiseşte de haine. Tu ai venit pentru cărţile pilot, nu i aşa?

— Da.

De ce eşti aşa mirat, englezule? Pentru ce crezi c am venit pe navă? Să te ajut să iei câteva zdrenţe? Oricum sunt jerpelite şi ţi trebuiesc altele. Am destule ca să ţi dau şi ţie. Da' unde ţi sunt cărţile pilot?



— Au dispărut. Erau în ladă.

— N am de gând să ţi le fur, englezule. Vreau doar să le citesc şi să le copiez, dacă i nevoie. O să le păzesc ca pe ochii din cap, aşa că n ai de ce te teme. Vocea i se înăspri. Te rog, scoate le, englezule, nu ne a rămas dccât foarte puţin timp.

— N am de unde. Au dispărut. Erau în lada mea de drum.

— Nu se poate să le fi lăsat acolo, intrând într un port străin. N aveai cum să uiţi legea de căpătâi pentru un pilot: să le ascunzi cu grijă şi să le laşi la vedere doar pe cele false. Grăbeşte te!

— Le au furat!

— Nu te cred. Da' o să recunosc că le ai ascuns foarte bine. Le am căutat două ore şi n am dat, fir ai să fii, peste nici o urmă.

— Ce?

— Ce te miri aşa englezule? Nu face pe nătângu'! Fireşte c am venit aici din Osaka să ţi cercetez cărţile pilot!



— Ai fost deja pe navă?

— Madonna! spuse Rodrigues neliniştit. Da, bineînţeles, în urmă cu două sau trei ceasuri, cu Hiro matsu, care voia s arunce o privire. El a rupt sigiliile şi apoi, când am plecat, daimyo ul de aici le a pus din nou. Grăbeşte te, pentru Dumnezeu, adăugă el. Nisipul e pe sfârşite.

Le au furat! Blackthorne îi povesti cum sosiseră aici şi cum se trezise pe ţărm. Apoi izbi cu piciorul lădiţa de drum şi o trimise în celălalt capăt al cabinei, furios pe cei care i jefuiseră nava. Mi le au furat! Toate hărţile mele! Toate cărţile pilot! Am copii la unele în Anglia, dar cartea mea pilot din călătoria asta nu mai e şi... Se opri.

— Şi cartea pilot portugheză? Hai, englezule, n avea cum să fie decât portugheză.

— Da, şi cea portugheză a dispărut.

Stăpâneşte te, îşi spuse. S au dus şi gata. La cine să fie? La japonezi? Sau ei le au dat popii? Fără cărţile pilot şi fără hărţi nu poţi găsi drumul spre casă... N ai să ţi mai vezi casa. Nu i adevărat. Poţi să ţi duci nava acasă, cu grijă şi cu foarte mult noroc... Nu fi caraghios! Ai jumătate de glob de străbătut, eşti pe pământ duşman, în mâini duşmane şi n ai nici carte pilot, nici hărţi. O, Iisuse, Dumnezeule, dă mi putere!

Rodrigues îl urmărea încordat. În cele din urmă spuse:

— Îmi pare rău pentru tine, englezule. Ştiu ce simţi, mi s a întâmplat şi mie o dată. Hoţul era un englez, scufunda i s ar nava şi el să ardă pe veci în fundul iadului. Haide, hai să ne ntoarcem pe galeră.


***
Omi şi ceilalţi rămăseseră pe chei până ce galera ocoli promon­toriul şi dispăru. Spre apus vălurile nopţii întunecau deja cerul pur­puriu. Spre răsărit, noaptea unise şi cer şi mare laolaltă, făcând orizontul să dispară.

— Mura, cât îţi trebuie ca să duci toate tunurile înapoi pe navă?

— Dacă muncim toată noaptea, până mâine la amiază, Omi san. Dacă începem în zori, am isprăvi mult înainte de asfinţit. Ar fi mai sigur dacă am munci pe timp de zi.

— Lucraţi la noapte. Adu l pe preot la groapă imediat.

Omi aruncă o privire către Igurashi, primul locotenent al lui Yabu, care încă mai privea către promontoriu, cu faţa încordată. Cicatricea ce i acoperea orbita goală era umbrită sinistru.

— Eşti bine venit la noi, Igurashi san. Casa mea este săracă, dar poate c o să reuşim să te facem să te simţi bine.

— Mulţumesc, răspunse bătrânul, întorcându se spre el, dar stăpânul nostru, a spus să mă ntorc la Yedo de îndată, aşa că plec. Îngrijorarea i se citea şi mai mult pe chip. Aş vrea să fiu pe galera aceea.

— Da.


— Nu mi convine că Yabu sama se află acolo având doar doi oameni cu el. Gândul ăsta mă nnebuneşte.

Arătă către Erasmus.

— Corabia diavolului, asta este! Atâta bogăţie şi apoi nimic!

— Chiar nimic, crezi? Seniorul Toranaga n o să fie bucuros, foarte bucuros, de darul seniorului Yabu?

— Cărpănosul ăla nesătul de putere e aşa de plin de el, încât nici măcar n o să bage de seamă cât argint a furat de la stăpânul nostru.

Unde ţi sunt minţile?

— Cred că numai neliniştea pricinuită de primejdia în care s ar putea afla stăpânul nostru te a îndemnat să spui asemenea vorbe.

— Ai dreptate, Omi san. N am vrut să ofensez pe nimeni. Ai fost foarte înţelept şi un ajutor nepreţuit pentru stăpânul nostru. Poate că ai dreptate şi n privinţa lui Toranaga, spuse Igurashi, dar în sinea lui gândea: Bucură te de noua ţi bogăţie, tu, biet nebun. Eu îmi cunosc mai bine stăpânul decât tine, iar feuda mărită n o să ţi aducă nici un folos. Avansarea ta ar fi fost o răsplată cinstită pentru corabie, monezi şi arme. Dar ele s au dus acum. Şi din pricina ta stăpânul meu e n mare primejdie. Tu ai trimis vestea şi tu ai spus: "Vedeţi mai întâi barbarii", ademenindu l. Noi trebuia să fi plecat de ieri. Da, acum stăpânul meu ar fi fost departe, în siguranţă, cu bani şi arme. Să fii un trădător? Lucrezi pentru tine, pentru prostul de taică tău, sau pentru un duşman? Pentru Toranaga, poate? N are importanţă. Poţi să mi dai crezare, scârnăvie nebună, tu şi ramura ta din familia Kasigi n o să mai faceţi multă vreme umbră pământului. Ţi aş spun o în faţă, dar atunci ar trebui să te omor şi ar însemna să nesocotesc încrederea stăpânului meu. Nu eu, ci el trebuie să spună când.

— Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, Omi san, spuse. Sper să te revăd curând, dar acum voi porni la drum.

— Ai vrea să faci ceva pentru mine, te rog? Du i tatălui meu urările mele de bine. Ţi aş rămâne foarte îndatorat.

— Bucuros. E un om minunat. Şi nu te am felicitat încă pentru noua feudă.

— Eşti prea bun.

— Mulţumesc încă o dată, Omi san. Ridică mâna într un salut prietenesc, făcu semn oamenilor săi şi şi conduse falanga de călăreţi afară din sat.

Omi se îndreptă către groapă. Preotul era acolo. Văzu că era furios şi trăgea nădejde c o să facă ceva nepotrivit de faţă cu toţi şi atunci o să poată să pună să fie biciuit.

— Preotule, spune barbarilor că or să vină sus, unul câte unul. Spune le că seniorul Yabu a zis că pot să trăiască din nou printre oameni. Omi folosea intenţionat un limbaj simplu. Însă la cea mai mică încălcare a legii doi dintre ei vor fi aruncaţi înapoi în groapă. Trebuie să se poarte cum se cuvine şi să asculte toate poruncile. E limpede?

— Da.


Omi îl puse pe preot să repete. Când fu sigur că omul reţinuse totul exact, îl puse să vorbească celor din groapă.

Oamenii urcară unul câte unul. Toţi erau înspăimântaţi. Câţiva trebuiră să fie ajutaţi. Unul dintre ei avea dureri foarte mari şi urla ori de câte ori cineva îi atingea braţul.

— Trebuiau să fie nouă.

— Unul e mort. Cadavrul e acolo jos, în groapă, spuse preotul.

Omi se gândi o clipă.

— Mura, să arzi cadavrul şi să pui cenuşa împreună cu a celuilalt barbar. Pe oamenii aceştia să i duci în aceeaşi casă în care au mai stat. Dă le legume şi peşte din belşug. Supă de orz şi fructe. Să fie spălaţi. Put. Preotule, spune le că, dacă se poartă cum se cuvine şi se supun poruncilor, vor avea mâncare tot timpul.

Omi privi şi ascultă atent. Îi văzu pe toţi recunoscători şi gândi mulţumit: Ce tâmpenie! Îi închid doar două zile, apoi le dau o nimica toată şi acum sunt în stare să mi pupe tălpile. Cu siguranţă că ar face o.

— Mura, învaţă i să se ncline cum se cuvine şi ia i de aici! Apoi se ntoarse spre preot: Ei bine?

— Acum plec. Duc la casa mea. Plec din Anjiro.

— Ai face bine să pleci şi să stai departe pentru totdeauna, tu şi orice preot de al vostru. Poate că rândul viitor, când unul ca tine o să vină pe domeniul meu, o să i facă pe unii dintre ţăranii sau vasalii mei creştini să se gândească la trădare, spuse el ameninţător, folosindu se cu şiretenie de un vechi şi obişnuit motiv de care se foloseau samuraii anti creştini spre a stăvili răspândirea dogmei străine pe feudele lor, pentru că, deşi preoţii străini erau apăraţi de lege, convertiţii lor japonezi nu erau.


Yüklə 4,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   58




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin