James Clavell

Omi luă cu sine patru străji şi pe Mura ca să tălmăcească.

***
Blackthorne fusese sculat cu forţa din somn. Îi trebuise un minut să se dezmeticească. Când ceaţa de pe ochi dispăruse, Omi se uite în jos, spre el.

Unul dintre samurai trăsese cuvertura de pe el, altul îl zgâlţâise să se trezească, alţi doi purtau beţe subţiri, neliniştitor de ciudate, de bambus. Mura avea în mână un colac scurt de funie.

Mura îngenunhe şi se înclină:

— Konnichi wa. Bună ziua.

— Konnichi wa. Blackthorne se aşeză pe genunchi şi, deşi era gol, se înclină cu egală politeţe.

E doar o politeţe, îşi spuse. E obiceiul lor, iar ei se înclină din bună cuviinţă, aşa că nu e nici o ruşine în asta. Goliciunea nu e băgată în seamă şi nu e o ruşine, ăsta i obiceiul lor.

— Anjin. Te rog, îmbracă, spuse Mura.

Anjin? A, îmi amintesc acum. Popa spunea că ei nu mi pot pronunţa numele, aşa că mi au zis Anjin – adică Pilot – şi nu e o insultă. Şi o să mi se spună "Anjin san" – domnule pilot – când o să merit.

Nu te uita la Omi, îşi spuse prevenitor. Nu încă. Nu ţi aminti acum de piaţa satului, de Omi, de Croocq şi de Pieterzoon. Fiecare lucru la timpul lui. Asta ai de făcut. Aşa ai jurat în faţa lui Dumnezei să faci: fiecare lucru la timpul său! O să mă răzbuna, jur.

Blackthorne văzu că hainele îi fuseseră curăţate din nou şi binecuvântă pe cel care o făcuse. Îşi lepădase hainele în camera de baie de parcă ar fi avut ciumă. De trei ori îi pusese să i frece spatele. Cel mai aspru burete şi cu piatra de baie. Dar tot mai simţea arsura urinei pe piele.

Îşi desprinse privirea de pe Mura şi se uită spre Omi. Simţi o plăcere perversă ştiindu şi duşmanul aproape şi în viaţă.

Se înclină cum văzuse că o fac egalii între ei şi şi menţinu plecăciunea.

— Kohnichi wa, Omi san, spuse.

Nu e nici o ruşine să le vorbeşti limba, nici să spui "bună ziua" sau să te înclini primul, aşa cum cere obiceiul lor.

Omi se înclină la rândul lui.

Blackthorne băgă de seamă că nu se plecase ca în faţa unui egal, dar era destul pentru moment.

— Konnichi wa, Anjin, spuse Omi.

Tonul era politicos, dar nu îndeajuns.

— Anjin san! Blackthorne îl privi în faţă.

Se înfruntau două voinţe. Omi fusese tratat bărbăteşte, ca la jocul de cărţi sau la zaruri. Unde ţi e buna creştere?

— Konnichi wa, Anjin san, spuse Omi, în cele din urmă, cu un zâmbet fugar.

Blackthorne se îmbrăcă la iuţeală

Purta pantaloni largi cu o legătură pentru prohab în faţă, şosete, cămaşă şi haină, părul lung îi era strâns într o coadă îngrijită, iar barba şi o potrivise cu foarfecele pe care i le împrumutase bărbierul.

— Hai, Omi san? întrebă Blackthorne când fu îmbrăcat, simţindu se mai bine, dar foarte supravegheat, dorindu şi să ştie mai multe cuvinte ca să le poată folosi.

— Te rog, mâna, spuse Mura.

Blackthorne nu înţelese şi o arătă prin semne. Mura îşi ridică propriile mâini şi imită legarea lor.

— Mâna, te rog.

— Nu. Blackthorne i o spuse direct lui Omi şi şi clătină capul. Nu e nevoie, spuse el în engleză, nu e nevoie deloc. Mi am dat cuvântul. Îşi menţinu vocea blândă şi potolită şi apoi se adresă aspru, imitându l pe Omi: Wakarimasu ka, Omi san? Înţelegi?

Omi râse, apoi spuse:

— Hai, Anjin san. Wakarimasu. Se întoarse şi plecă.

Mura şi ceilalţi se holbară în urma lui, uluiţi. Blackthorne îl urmă pe Omi afară, la soare. Cizmele îi fuseseră curăţate. Înainte ca s apuce să şi le tragă, slujnica "Onna", se afla deja acolo, în genunchi, şi l ajută.

— Mulţumesc, Haku san, spuse el, amintindu şi numele ei adevărat. Care e cuvântul pentru "mulţumesc"? se întrebă.

Ieşi pe poartă, cu Omi înaintea lui.

Sunt în urma ta, tu, ticălos bleste... Stai puţin! Îţi aminteşti ce ţi ai promis? şi de ce să l blestemi, chiar şi numai în gând? El nu te a înjurat. Înjurăturile sunt pentru cei slabi sau pentru cei proşti. Nu i aşa?

Fiecare lucru la timpul lui. E destul că îl pândeşti. Tu o ştii şi o ştie şi el la fel de bine. Să nu faci nici o greşeală, el înţelege foarte limpede totul.

***
Blackthorne cobora dealul între cei patru samurai. Portul încă nu se zărea. Mura mergea discret la zece paşi în urma lor, iar Omi în faţă.

Au de gând să mă bage din nou sub pământ? se întrebă. De ce au vrut să mi lege mâinile? N a spus Omi ieri – Iisuse Cristoase, ieri a fost? – "Dacă te porţi cum se cuvine nu vei mai fi băgat în groapă. Dacă te porţi cuviincios, mâine un alt om va ieşi de acolo. Probabil. Poate mai mulţi." Nu asta a spus? M am purtat cum se cuvine? Mă întreb ce face Croocq. Flăcăul trăia când l au cărat în casa în care a stat echipajul prima oară.

Blackthorne se simţea mai bine astăzi. Baia, somnul şi hrana proaspătă începuseră să l întremeze. Ştia că, dacă avea grijă să se odihnească, doarmă şi mănânce, într o lună ar fi fost în stare să alerge sau să înoate o milă, să comande o navă de război şi să facă cu ea înconjurul lumii

Nu te gândi încă la asta! Astăzi cruţă ţi doar puterile. O lună nu înseamnă prea mult, nu?

Mersul în josul dealului şi prin sat îl obosiră. Eşti mai slab decât gândeai... Nu, eşti măi puternic decât gândeai, îşi porunci.

Catargele lui Erasmus ţâşniră deasupra acoperişurilor de ţiglă şi inima începu să i bată mai tare. În faţă, strada făcu o cotitură urmând conturul dealului, coborî în piaţă şi se termină. Un palanchin cu perdeluţe stătea în soare. Cei patru purtători, doar cu bucata de pânză înfăşurată în jurul şoldurilor, stăteau pe vine alături, scobindu se nepăsători în dinţi. Când îl văzură pe Omi, toţi se aşezară în genunchi, aplecându se adânc. Omi abia dacă făcu un semn din cap când trecu pe lângă ei, dar chiar atunci o fată ieşi pe poartă îndreptându se spre palanchin şi el se opri.

O slujnică tânără alerga să ţină o umbrelă verde în dreptul fetei. Omi se înclină, fata se înclină, şi amândoi începură să şi vorbească fericiţi. Aroganţa trufaşă dispăruse de pe chipul lui Omi.

Fata purta un chimonou de culoarea piersicii, o cingătoare lată, aurie şi papuci în curele, aurii. Blackthorne o văzu aruncându şi privirea spre el. Era limpede că ea şi Omi vorbeau despre el. Nu ştia cum să reacţioneze sau ce să facă, aşa că nu făcu nimic, aşteptă doar liniştit, bucurându se de priveliştea, de puritatea şi căldura prezenţei ei. Se întrebă dacă ea era iubita sau soţia lui Omi.

Omi o întrebă ceva şi ea răspunse fluturându şi evantaiul verde, care străluci şi dansă în lumina soarelui. Râsu i era melodios şi graţia desăvârşită. Omi zâmbea şi el, apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă, devenind încă odată samurai.

Blackthorne îl urmă. Când trecu pe lângă ea, privirea ei era fixată asupra lui şi el spuse:

— Konnichi wa.

— Konnichi wa, Anjin san, răspunse ea şi vocea ei îi pătrunse în suflet.

Nu era mai înaltă de cinci picioare, dar era desăvârşită. Când se înclină uşor, briza îi îndepărtă chimonoul de mătase de deasupra, dezvelindu i marginile chimonoului de dedesubt, de culoarea pur­purei, pe care el îl găsi surprinzător de ispititor.

Parfumul fetei încă îl învăluia când dădu colţul străzii. Văzu chepengul şi pe Erasmus. Şi galera. Fata dispăru din mintea lui.

De ce bocaporturile tunurilor sunt goale? Unde sunt tunurile noastre şi ce naiba caută o galeră de sclavi aici şi ce s a întâmplat în groapă?

Fiecare lucru la timpul lui. Mai întâi Erasmus: ciotul arborelui trichet, luat de furtună, arăta urât. Asta nu contează, gândi. Am putea să l scoatem în larg uşor. Am dezlega parâmele, curenţii de aer din timpul nopţii şi refluxul ne ar purta fără zgomot, şi am putea s o canarisim mâine pe celălalt ţărm al insuliţei aceleia. Jumătate de zi, atât ne ar trebui să montăm arborele de rezervă, apoi, toate pânzele sus, şi pornim în larg. Poate că ar fi mai bine să nu ancorăm, ci să o ştergem spre ape mai sigure. Dar cine o s o manevreze? Nu te poţi descurca de unul singur.

De unde a venit galera aceea cu sclavi? şi de ce este aici? Zărea grupuri de samurai şi marinari jos, la debarcader. Galera cu şaizeci de vâsle – câte treizeci de fiecare parte – era bine îngrijită, ramele aşezate meticulos, gata de plecare imediată, şi se cutremură fără să vrea. Ultima oară când văzuse o galeră fusese cu doi ani în urmă pe Coasta de Aur, când flota lui se pregătea să iasă în larg, toate cele cinci corăbii laolaltă. Era o galeră comercială portugheză de coastă, bogată, ce zburase pe lângă ei împotriva vântului, Erasmus nu putuse să o ajungă ca s o captureze sau s o scufunde.

Blackthorne ştia bine coasta Africii de Nord. Fusese pilot şi căpitan de navă timp de zece ani la Societatea Londoneză a Negus­torilor Berberi, societate pe acţiuni ce pregătea soldaţi negustori ca să străpungă blocada spaniolă şi să facă negoţ pe Coasta Berberă. Pilotase corăbii de a lungul coastelor Africii de Vest şi de Nord, până spre sud, la Lagos, şi către nord şi est prin vicleana Strâmtoare Gibral­tar – patrulată într una de spanioli – până la Salerno, în regatul Neapolelui. Mediterana era periculoasă pentru corăbiile engleze şi olandeze. Acolo se aflau în număr mare corăbii de război duşmane, spaniole şi portugheze, şi ceea ce era şi mai rău, otomanii, necredin­cioşii turci, împânzeau apele cu galere cu sclavi şi cu nave de război.

Aceste călătorii fuseseră foarte profitabile pentru el şi şi cumpărase propria sa navă, un bric de o sută cincizeci de tone, ca să facă negoţ pe cont propriu. Dar aceasta se scufundase şi pierduse totul. Fuseseră prinşi la adăpost, în apele fără vânt ale Sardiniei, când o galeră otomană apăruse din senin. Lupta fusese cruntă şi, spre apusul soarelui, nava duşmană îi lovise cu pintenul, îi agăţase şi trecuse iute la abordaj... Nu uitase strigătele de "Alaaaaah" scoase de corsari în timp ce săreau peste bordul navei sale. Erau înarmaţi cu săbii şi muschete. Îşi regrupase oamenii, primul atac fusese respins, dar al doilea îi copleşise şi poruncise să se dea foc magaziei de muniţii. Corabia lui era în flăcări şi hotărâse că era mai bine să moară decât să fie pus la vâsle. Avusese întotdeauna o groază cumplită de a nu fi prins viu şi făcut sclav pe o galeră, soartă deloc neobişnuită pentru un marinar captiv.

Când depozitul de muniţii sărise în aer, explozia sfărâmase fundul navei sale şi distrusese o parte din galera corsară, iar în învălmăşeală, reuşise să înoate până la barcaz şi scăpase cu patru oameni din echipaj. Pe cei care nu putuseră să înoate până la el fusese nevoit să i părăsească şi încă îi mai răsunau în minte strigătele lor de ajutor, în numele Domnului. Dar, în ziua aceea, Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei, aşa că pieriseră sau ajunseseră puşi la vâsle. Dar Dumnezeu nu şi întorsese faţa de la Blackthorne şi de la ceilalţi patru şi, astfel, ei izbutiseră să ajungă la Cagliari, în Sardinia, iar de acolo acasă, fără nici un ban.

Asta se ntâmplase cu opt ani în urmă, în acelaşi an în care izbucnise iarăşi ciuma în Londra. Ciuma, foametea şi răscoalele celor care nu aveau de lucru şi mureau de foame. Fratele său mai mic cu familia lui fuseseră seceraţi. Propriul său fiu, primul născut, pierise. Dar, în timpul iernii, ciuma încetase, iar el obţinuse cu uşurinţă o nouă navă şi plecase pe mare să şi refacă averea. Mai întâi în slujba Societăţii Londoneze a Negustorilor Berberi. Apoi un drum spre Indiile de Vest, în urmărirea spaniolilor. După asta, ceva mai bogat, navigase în slujba lui Kees Veerman, olandezul, în cea de a doua lui călătorie în căutarea legendarei Căi de Nord Est către Chitai şi Insulele cu Mirodenii ale Asiei, cale ce se credea a fi în Mările de Gheaţă, la nord de Rusia ţaristă. Căutaseră timp de doi ani, apoi Kees Veerman murise în pustiul arctic laolaltă cu mai bine de optzeci la sută din echipaj, iar Blackthorne se întorsese aducând restul oamenilor acasă. Apoi, în urmă cu trei ani, fusese chemat de nou înfiinţata Companie Olandeză a Indiilor de Est să conducă prima lor expediţie spre Lumea Nouă. Se şoptea în taină că ei făcuseră rost, la un preţ uriaş de o carte pilot portugheză, de contrabandă, care, probabil, dezvăluia secretele Strâmtorii Magellan şi voiau s o verifice. Bineînţeles, negus­torii olandezi ar fi preferat să folosească unul dintre proprii lor piloţi, dar nu exista nici unul care să se poată compara cu cei englezi, instruiţi de deţinătoarea monopolului, Trinity House, iar valoarea colosală a acestei cărţi pilot îi obligase să şi încerce norocul cu Blackthorne. El fuse însă o alegere desăvârşită: era cel mai bun pilot protestant în viaţă, mama lui fusese olandeză şi el vorbea olandeza la perfecţie. Black­thorne primise plin de entuziasm şi se nvoise ca plata să fie a cincisprezecea parte din toate profiturile şi, aşa cum era obiceiul, jurase solemn, în faţa lui Dumnezeu, credinţă faţă de Companie, şi se legase să ducă flota până la capătul drumului şi să le o aducă înapoi acasă.

Pe Dumnezeul meu, am s o duc pe Erasmus acasă, gândi Black­thorne. Cu atâţia oameni câţi El o să lase în viaţă.

Acum traversau piaţa, iar el îşi desprinse ochii de pe galeră şi văzu trei samurai păzind chepengul. Mâncau cu ndemânare din castronaşe, cu beţişoare de lemn, aşa cum îi văzuse adesea, dar cu care el nu reuşise să se descurce.

— Omi san! Prin semne îi arătă că voia să meargă la chepeng doar să şi strige prietenii. Numai pentru o clipă.

Dar Omi dădu din cap, spuse ceva ce el nu înţelese şi şi continuă drumul prin piaţă, în jos, spre plajă, pe lângă cazan şi mai departe până la debarcader. Blackthorne îl urmă supus. Fiecare lucru la timpul său, îşi spuse. Fii liniştit.

Odată ajunşi la debarcader, Omi se întoarse şi strigă spre samuraii de pază de la chepeng. Blackthorne îi văzu ridicând chepen­gul şi privind în jos. Unul dintre ei făcu un semn spre nişte ţărani care aduseră scara şi un hârdău cu apă proaspătă pe care l coborâră în groapă. Cel gol îl luară înapoi sus. La fel şi hârdăul latrină.

Iată! Dacă ai răbdare şi le faci jocul, după legile lor, poţi să ţi ajuţi echipajul, gândi mulţumit.

Grupuri de samurai erau adunate lângă galeră. Un bătrân înalt stătea deoparte. Din respectul pe care daimyo ul Yabu i l arăta şi din felul cum ceilalţi săreau la cel mai mic semn al lui, Blackthorne îşi dădu imediat seama de importanţa lui. Să fie regele lor? se întrebă.

Omi îngenunche cu umilinţă. Bătrânul se înclină pe jumătate şi şi întoarse ochii spre Blackthorne.

Adunându şi toată priceperea de care era în stare, Blackthorn îngenunche şi şi lipi mâinile de nisipul debarcaderului, aşa cum făcus Omi, plecându şi capul la fel de jos ca el.

— Konnichi wa, Sama, spuse politicos.

Îl văzu pe bătrân înclinându se din nou.

Urmă o discuţie între Yabu, bătrân şi Omi: Yabu îi vorbi lui Mura. Mura arătă spre galeră.

— Anjin san. Te rog. Acolo.

— De ce?

— Isogi! comandă Omi, făcând semn cu mâna spre galeră.

— Nu, nu merg la...

Imediat Omi dădu un ordin şi patru samurai se aruncară asupra lui Blackthorne şi i prinseră braţele. Mura scoase funia şi începu să i lege mâinile la spate.

— Feciori de căţea, strigă Blackthorne. Nici nu mă gândesc să urc la bordul afurisitei ăsteia de nave de sclavi!

— Madonna! Lăsaţi l în pace! Hei, voi maimuţe mâncătoare de scârnă, lăsaţi nenorocitul ăla în pace! Kinjiru, neh? E pilotul? Anjin ka?

Lui Blackthorne aproape că nu i venea să şi creadă urechilor. Avalanşa de înjurături în portugheză venise de pe puntea galerei. Apoi îl văzu pe bărbat coborând schela de bord. Era la fel de înalt ca el şi cam de aceeaşi vârstă, dar cu păr negru, ochi negri şi îmbrăcat neglijent în haine de marinar, cu floretă şold şi pistoale la cingătoare. Un crucifix bătut în pietre scumpe îi atârna la gât. Purta o beretă elegantă şi un zâmbet larg îi brăzda faţa.

— Tu eşti pilotul? Pilotul olandezilor?

— Da, se auzi Blackthorne răspunzând.

— Bine. Bine. Eu sunt Vasco Rodrigues, pilotul acestei galere!

Se întoarse spre bătrân şi i vorbi într un amestec de japoneză şi portugheză, numindu l Maimuţă sama şi uneori Toda sama, dar după cum pronunţa el suna a Toady sama – broscoi. De două ori scoase pistolul, îl îndreptă cu emfază spre Blackthorne şi l băgă iar în cingătoare; vorbea o japoneză garnisită cu vulgarităţi picante într o portugheză de maidan, pe care numai marinarii o puteau înţelege.

Hiro matsu vorbi scurt, samuraii îi dădură drumul lui Black­thorne şi Mura îl dezlegă.

— Aşa i mai bine. Ascultă, pilotule, omul ăsta e ca un rege. I am spus că răspund de tine şi c o să ţi zbor creierii imediat ce o să tragem o duşcă! Rodrigues se înclină spre Hiro matsu, apoi zâmbi spre Black­thorne. Înclină te spre Ticălosu sama. Ca în vis, Blackthorne făcu cum i se spusese.

— Te nclini ca unu' dintr ăştia, zise Rodrigues cu o grimasă. Chiar eşti pilot?

— Da.

— Care e latitudinea Capului Lizard?

— Patruzeci şi nouă de grade, cincizeci şi şase minute nord, şi atenţie la recifurile ce apar la sud, sud vest.

— Dumnezeule, eşti pilotul! Rodrigues îi strânse mâna lui Black­thorne cu căldură. Hai la bord. E mâncare, şi rachiu, şi vin, şi grog, şi toţi piloţii trebuie să se iubească unii pe alţii, că ei sunt sămânţa pământului. Amin! Corect?

— Da, spuse Blackthorne slab.

— Când am auzit c o să ducem un pilot înapoi cu noi, mi am zis: straşnic! Sunt ani de când n am mai avut plăcerea să vorbesc cu un pilot adevărat. Hai la bord. Cum te ai strecurat prin Malacca? Cum ai scăpat de patrulele noastre din Oceanul Indian, ei? Al cui rutter l ai furat?

— Unde, mă duci?

— La Osaka. Înălţimea sa, Marele Călău în persoană, vrea să te vadă.

Blackthorne simţi cum îl cuprinde iar panica.

— Cine?

— Toranaga! Stăpânul celor Opt Provincii, care dracu' or fi astea! daimyo  ul cel mai mare al Japoniei; un daimyo e ca un rege sau ca un senior feudal, ba chiar mai mult. Toţi sunt nişte tirani.

— Ce vrea de la mine?

— Nu ştiu, dar de asta suntem noi aici şi, dacă Toranaga vrea să te vadă pe tine, pilotule, are să te vadă. Se zice că are un milion de apucaţi de ăştia cu ochi înguşti, care ar fi în stare să moară pentru cinstea de a l şterge la buci, dacă asta ar fi plăcerea lui! "Toranaga vrea ca tu să aduci înapoi pilotul, Vasco", a spus tălmaciul lui. "Să l aduci pe pilot şi încărcătura navei. Du l pe bătrânul Toda Hiro matsu acolo să cerceteze nava... " O, da, pilotule, totul e confiscat, aşa am auzit, corabia ta şi tot ce e în ea!

— Confiscată?

— Poa' să fie un zvon. Japonezii iau uneori cu o mână şi dau înapoi cu cealaltă sau se prefac că nu au dat niciodată porunca asta. E greu să i înţelegi pe ticăloşii ăştia sfrijiţi!

Blackthorne simţi ochii reci ai japonezilor sfredelindu l şi încercă să şi ascundă teama. Rodrigues îi urmări privirea.

— Da, încep să se neliniştească. E timp destul pentru vorbă. Haide la bord.

Se întoarse, dar Blackthorne îl opri.

— Ce i cu prietenii mei, cu echipajul meu?

— Care?

Blackthorne îi spuse pe scurt despre groapă. Rodrigues îl întrebă pe Omi într un amestec de cuvinte japoneze şi portugheze.

— Zice c o să fie bine cu ei. Ascultă, nici eu, nici tu nu mai putem face nimic acum. Trebuie să ai răbdare, niciodată nu poţi să ştii la ce să te aştepţi de la un japonez, au şase feţe şi trei inimi. Rodrigues se înclină ca un curtean european spre Hiro matsu. Aşa ne înclinăm noi în Japonia. De parcă am fi la curtea Preacurviei Sale Filip al II lea, băga l ar Dumnezeu mai repede în groapă pe spaniol!

Se îndreptă spre punte. Spre uluirea lui Blackthorne, nu erau nici lanţuri, nici sclavi.

— Ce i cu tine? ţi e rău? întrebă Rodrigues.

— Nu, am crezut că e o galeră cu sclavi.

— N au d ăştia în Japonia, nici măcar în ocnă. Ţicniţi, dar asta e! Aşa ţicniţi n ai mai văzut tu niciodată şi eu am străbătut lumea de vreo trei ori. Avem samurai la rame. Sunt soldaţi, soldaţii borţosului bătrân şi n ai văzut niciodată sclavi care să tragă mai bine la rame, sau bărbaţi care să lupte mai bine. Rodrigues râse. Trag de le ies ochii la rame şi eu îi îmboldesc pe ticăloşi doar ca să i văd cum îi trec toate apele. Nu pleacă de la vâsle niciodată. Am făcut tot drumul de la Osaka – trei sute de mile marine în cap – în patruzeci de ceasuri. Hai jos. Plecăm îndată. Sigur ţi e bine?

— Da. Da, cred că da. Blackthorne privea spre Erasmus. Era ancorată la o sută de iarzi mai încolo. Pilotule, ce zici, nu e nici o şansă să mergem pe navă? Nu m au mai lăsat să mă întorc la bord, n am haine şi ei au sigilat o în momentul în care am sosit. Te rog.

Rodrigues cercetă atent corabia.

— Când ai pierdut arborele trinchet?

— Chiar înainte de a acosta aici.

— Mai ai unul de rezervă la bord?

— Da.

— În ce port e înregistrată?

— Rotterdam.

— A fost construită acolo?

— Da.

— Am fost acolo. Bancuri de nisip rele, da i un port dat naibi. Are parâme bune, nava ta. E nouă, până acum n am mai văzut alta ca ea. Ehei, trebuie să fie rapidă, foarte rapidă. Greu să te descurci cu ea. Rodrigues îşi îndreptă privirile spre el. Poţi să ţi iei iute boarfele? Întoarse clepsidra de jumătate de oră, care şe găsea lângă cea de o oră, amândouă prinse de habitaclu.

— Da.

Blackthorne încerca să nu i se citească pe faţă speranţa.

— Cu o condiţie, pilotule. Nici o armă, ascunsă în mânecă sau în altă parte. Cuvântul tău de pilot. Le am spus maimuţoilor că răspund de tine.

— De acord. Blackthorne privea nisipul scurgându se încet prin gâtul Clepsidrei.

— Pilot sau nu, dacă încerci cea mai mică înşelăciune, îţi zbor creierii, sau îţi tai beregata. Dacă mă nvoiesc.

— Îţi dau cuvântul meu, de la pilot la pilot, pe Dumnezeu. Şi să i ia ciuma pe spanioli!

Rodrigues zâmbi şi l bătu călduros pe spate.

— Începi să mi placi, englezule.

— De unde ştii că sunt englez? întrebă Blackthorne, fiind sigur că portugheza lui era fără cusur şi că nimic din ceea ce spusese nu l ar fi deosebit de un olandez.

— Sunt un ghicitor. Ca toţi piloţii, râse Rodrigues.

— Ai vorbit cu preotul? Părintele Sebastio ţi a spus?

— Nu stau de vorbă cu popii, dacă nu i musai. O dată pe săptămână e mai mult decât destul pentru orice bărbat. Rodrigues scuipă într un canal de scurgere şi se îndreptă spre pasarela dinspre chei. Toady sama! Ikimasho ka?

— Ikimasho, Rodrigu san.Ima.

— Ima, să fie. Rodrigues se uită căzut pe gânduri la Blackthorne. Ima înseamnă "acum", "imediat". Trebuie să plecăm imediat, englezule.

Nisipul se strânsese deja într o mică grămăjoară aproape per­fectă pe fundul clepsidrei.

— Vrei să l întrebi, te rog, dacă pot merge la navă?

— Nu, englezule. N o să l întreb nici pe naiba.

Dintr o dată Blackthorne se simţi gol pe dinăuntru. Şi foarte bătrân. Îl urmări pe Rodrigues cum se îndrepta spre balustrada dunetei şi strigă spre un marinar scund, elegant, care stătea pe puntea ridicată de la proră.

— Hei, căpitan san. Ikimasho? Toţi samuraii la bordu' Ima! Ima, wakarimasu ka?

— Hai, Anjin san.

Imediat Rodrigues sună de şase ori clopotul navei, tare, iar căpitan  san începu să strige ordine către marinarii şi samuraii de pe ţărm şi de pe navă. Marinarii de jos urcară în grabă pe punte să facă pregătirile de plecare şi, în învălmăşeala disciplinată, controlată, Rodrigues îl luă încet pe Blackthorne de braţ şi l împinse spre pasarela de la tribord, îndepărtându l de mal.

— Jos e o bărcuţă, englezule. Nu fugi, nu te uita în jur şi nu da nici o atenţie la nimeni, afară de mine. Dacă îţi spun să te întorci, fă o iute.

Blackthorne traversă puntea, coborî schela de bord şi se îndreptă spre mica barcă japoneză. Apoi auzi voci mânioase în urma lui şi şi simţea părul făcându i se măciucă, pentru că pretutindeni pe navă erau o mulţime de samurai, unii înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, câţiva cu muschete.