James Clavell

Dimineaţa, Hiro matsu şi Yabu urcaseră pe punte. Blackthorne le observase uimirea văzându l pe el la cârmă şi pe Rodrigues dormind. Nu i vorbiseră, se întoarseră la conversaţia lor şi mai târziu plecaseră jos.

Către prânz Rodrigues se ridicase din scaunul lui, rămânând cu ochii pironiţi spre nord est, adulmecând vântul, cu toate simţurile încordate. Amândoi bărbaţii cercetau marea, cerul şi norii care se îmbulzeau.

— Ce ai face, englezule, dacă ar fi nava ta? întrebă Rodrigues din nou.

— Aş goni către coastă dacă aş şti unde e – cel mai apropiat punct. Nava asta ia repede multă apă şi, cu siguranţă, o să fie furtună. Mai încolo, cam peste vreo patru ceasuri.

— Nu poate să fie tai fun, murmură Rodrigues.

— Ce?

— Tai fun. Vânturi îngrozitoare, cele mai rele furtuni din câte ai văzut vreodată. Dar acum nu suntem în anotimpul tai fun urilor.

— Când e asta?

— Nu acum, duşmanule. Rodrigues râse. Nu, nu acum. Dar treaba asta poate să fie destul de împuţită, aşa că ţi urmez sfatul tău ticălos. Viraţi la nord prin vest.

În timp ce Blackthorne arăta noul drum timonierului, care viră lin nava, Rodrigues se îndreptă spre balustradă şi strigă la căpitan.

— Isogi! Căpitan san. Wakarimasu ka?

— Isogi, hai!

— Ce nseamnă asta? Grăbeşte te?

Ochii lui Rodrigues se îngustară veseli.

— Nu i rău s o rupi un pic în japoneză, nu? Bineînţeles, englezule, isogi înseamnă a se grăbi. Tot ce ţi trebuie aici e să ştii cam zece cuvinte şi atunci poţi să i faci pe nemernici să se scape pe ei, dacă vrei. Fireşte, dacă sunt cuvintele potrivite şi dacă ei sunt în toane bune. Mă duc jos să fac ceva de mâncare.

— Ştii şi să găteşti?

— În Japonia orice bărbat civilizat trebuie să ştie să gătească sau să l înveţe el personal pe unul dintre maimuţoii ăştia să gătească, altfel mori de foame. Ei nu mănâncă decât peşte crud şi legume crude, murate în oţet dulce. Da, aici viaţa poate fi dată naibii, dacă ştii cum s o faci.

— "Dată naibii" înseamnă bine sau rău?

— Mai întotdeauna foarte bine, dar uneori cumplit de rău. Totul depinde de cum simţi şi tu pui prea multe întrebări.

Rodrigues se duse jos. Puse bara la uşa cabinei şi cercetă cu atenţie lacătul de la cufărul marinăresc. Firul de păr pus cu atâta băgare de seamă era tot acolo. Şi celălalt fir, de pe coperta cărţii pilot, la fel de invizibil pentru oricine, în afară de el, era, de asemeni, neatins.

Trebuie să fii tare prevăzător pe lumea asta, gândi Rodrigues. E vreun pericol dacă el ştie că eşti pilotul lui Nao del Trato, uriaşa Corabie Neagră din anul ăsta, din Macao? Poate. Pentru că atunci va trebui să i explici că ea e un leviatan; una dintre cele mai mari şi mai bogate corăbii din lume, peste o mie şase sute de tone. Ai putea fi ispitit să i vorbeşti de încărcătura ei, de negoţ, despre Macao şi despre tot felul de lucruri, care sunt foarte, foarte importante şi foarte, foarte secrete. Dar noi suntem în război, noi, împotriva englezilor şi olan­dezilor.

Descuie lacătul bine uns şi scoase rutterul său, ca să verifice câteva relevmente pentru cea mai apropiată radă şi ochii i se opriră pe pachetul sigilat pe care părintele Sebastio i l dăduse chiar înainte de a pleca din Anjiro.

Să fie oare în el cărţile pilot ale englezului? se întrebă din nou.

Cântări pachetul şi privi sigiliile iezuite, ispitit să le rupă şi să se convingă. Blackthorne îi spusese că escadra olandeză venise prin Strâmtoarea Magellan şi nimic altceva. Englezul pune o mulţime de întrebări, dar nu spune nimic neîntrebat, gândi Rodrigues. E viclean, deştept şi periculos.

Să fie cărţile pilot sau nu? şi dacă sunt, la ce s bune pentru sfinţii părinţi?

Se înfioră gândindu se la iezuiţi, la franciscani, la dominicani şi la toţi călugării, preoţii şi la Inchiziţie. Sunt preoţi buni şi preoţi răi, iar cei mai mulţi sunt răi, dar sunt totuşi preoţi. Biserica trebuie să aibe preoţi ca să mijlocească pentru noi şi fără ei am rămâne turma rătăcită în lumea lui Satan. O, Madonna, apără mă de toate relele şi de preoţii răi!

Rodrigues se afla în cabina lui cu Blackthorne, în portul Anjiro, când uşa se deschisese şi părintele Sebastio intrase nepoftit. Ei mâncaseră şi băuseră, iar ce le rămăsese se afla în bolurile de lemn.

— Împărţi pâinea cu ereticii? îl întrebase preotul. E periculos să mănânci cu ei. Sunt molipsitori. Ţi a spus că e pirat?

— Doar e creştineşte, părinte, să fii mărinimos cu duşmanii tăi. Când am căzut în mâinile lor şi ei au fost de treabă cu mine. Nu fac decât să răsplătesc binele cu bine. Îngenunchease şi sărutase crucea preotului. Apoi se ridicase şi, oferindu i vin, îi spusese: Cu ce vă pot fi de folos?

— Vreau să merg la Osaka. Cu nava.

— Îi întreb îndată.

Plecase şi l întrebase pe căpitan şi cererea fusese trimisă din om în om lui Toda Hiro matsu, care răspunsese că Toranaga nu i zisese nimic de aducerea unui preot străin din Anjiro, aşa că i părea rău, dar nu l putea lua pe preotul străin din Anjiro.

Părintele Sebastio voise să discute cu el între patru ochi, aşa că l trimisese pe englez pe punte şi, în singurătatea cabinei, preotul scosese la iveală pachetul sigilat.

— Aş vrea să l dai Părintelui Inspector.

— Nu ştiu dacă Eminenţa Sa va mai fi în Osaka, atunci când ajung eu acolo. Lui Rodrigues nu i plăcea să fie curierul secretelor iezuite. S ar putea să fie nevoie să mă ntorc la Nagasaki. Căpitanul meu General poate că a lăsat ordine pentru mine.

— Atunci i l dai părintelui Alvito. Fii însă absolut sigur că l ai lăsat numai în mâinile lui.

— Foarte bine, spusese el.

— Când ai fost ultima dată la spovedanie, fiule?

— Duminică, părinte.

— Ai vrea să te spovedeşti acum?

— Da, mulţumesc.

Fusese recunoscător că preotul întrebase, pentru că niciodată nu ştii ce ţi se întâmplă când viaţa îţi depinde de mare şi, după aceea, se simţise mult mai bine.

Acum, în cabină, Rodrigues puse la loc pachetul, ispita fiind foarte mare. De ce părintele Alvito? Părintele Martin Alvito era mai marele în afacerile de negoţ şi fusese mulţi ani tălmaciul lui Taiko şi, ca atare, apropiat tuturor daimyo ilor influenţi. Părintele Alvito călătorea adesea între Nagasaki şi Osaka, era unul dintre foarte puţinii oameni, şi singurul european, care putuse intra oricând la Taiko. Era un om deosebit de deştept, care vorbea perfect japoneza şi ştia mai multe despre ei şi modul lor de viaţă decât oricine în Asia. Acum era cel mai influent mediator între portughezi şi Consiliul Regenţilor, Ishido şi Toranaga, în mod special.

Încrede te în iezuiţi, de vreme ce şi au unul dintre oamenii lor într o poziţie atât de importantă, gândi Rodrigues cuprins de respect. E sigur că, fără Societatea lui Isus, revărsarea ereziei n ar fi fost oprită niciodată. Portugalia şi Spania ar fi putut ajunge protestante şi noi ne am fi pierdut nemurirea sufletului pentru totdeauna. Madonna!

— De ce te gândeşti la preoţi tot timpul? se întrebă Rodrigues cu voce tare. Ştii că asta te scoate din sărite!

Da, chiar aşa, de ce părintele Alvito? Dacă în pachet sunt cărţile pilot, înseamnă că pachetul este pentru unul dintre acei daimyo creştini, sau pentru Ishido, ori Toranaga, ori chiar pentru Eminenţa Sa, Părintele Inspector însuşi, nu? Ori pentru Căpitanul meu General? Sau cărţile pilot au să fie trimise la Roma pentru spanioli? De ce părintele Alvito? Părintele Sebastio putea foarte bine să spună să l dau unuia dintre ceilalţi iezuiţi.

Şi de ce Toranaga îl vrea pe englez?

În adâncul inimii ştiu că ar trebui să l omor pe Blackthorne. E duşman, e un eretic. Dar mai e încă ceva. Simt că acest englez e periculos pentru noi toţi. De ce oare gândesc aşa? E pilot, şi încă unul deosebit. Puternic. Inteligent. Un om de treabă. N am de ce mă teme. Atunci de ce mi e frică? E primejdios? Îmi place de el foarte mult, dar simt că ar trebui să l omor repede şi, cu cât mai curând, cu atât mai bine. Nu c aş avea ceva cu el. Doar ca să i apăr pe ai mei. De ce?

Mi e teamă de el.

Ce să fac? Să las totul în mâinile Domnului? Vine furtuna, vine şi o să fie cumplită.

— Afurisit să fiu, eu şi capul meu prost! De ce nu ştiu cu uşurinţă cum c mai bine să fac?
***
Furtuna veni înainte de apusul soarelui şi i prinse în largul mării. Pământul era la zece mile depărtare. Golful spre care se grăbeau, când depăşiseră linia orizontului, era un refugiu destul de bun şi se afla chiar în faţa lor. Nu erau nici bancuri de nisip, nici recifuri, ca să rişti să intri în ele, dar zece mile rămâneau zece mile şi valurile se înălţau cu repeziciune, purtate de vântul încărcat cu picături de ploaie.

Furtuna lovea dinspre nord est direct în tribord şi şi schimba pe negândite direcţia, rafalele învârtejindu se neaşteptate, când dinspre nord, când dinspre est, iar marea era întunecată. Se îndreptau spre nord vest, aşa că hula îi lovea transversal, legănându i cumplit, ameninţătoare, când pe creasta valului, când în adâncul lui. Galera era o navă cu pescaj mic, construită pentru viteză şi ape liniştite şi, deşi vâslaşii erau destoinici şi foarte disciplinaţi, era greu să şi ţină ramele în apă şi să tragă cum trebuie.

— O să fie nevoie să armaţi ramele şi să fugiţi din faţa vântului, strigă Blackthorne.

— Poate, dar nu încă! Unde ţi s cojones, englezule?

— Acolo unde trebuie să fie, pentru Dumnezeu, şi unde vreau să rămână!

Amândoi bărbaţii ştiau că dacă s ar fi întors cu prova în vânt n ar fi reuşit niciodată să şi croiască drum împotriva furtunii, iar refluxul şi vântul i ar fi dus departe de refugiu, în largul mării. Dacă mergeau cu vântul din pupă, refluxul şi vântul i ar fi dus tot departe şi în largul mării, numai că mai repede. Către sud era oceanul imens. Pe o mie de mile spre sud, sau, dacă n aveai noroc, pe o mie de leghe, nu era nici urmă de pământ.

Erau legaţi de habitaclu cu saule de siguranţă, şi erau mulţumiţi că făcuseră asta, fiindcă puntea se înclina şi se clătina. Se agăţau şi de copastie, înfruntând valurile.

Până acum nu trecuse apă peste bord, dar nava era foarte încărcată şi se afunda în apă mai mult decât le ar fi plăcut. Rodrigues se pregătise cum se cuvine în orele dinaintea furtunii. Totul fusese închis, oamenii preveniţi. Hiro matsu şi Yabu spuseseră că aveau să stea jos o vreme şi apoi or să urce pe punte. Rodrigues ridicase din umeri şi le spusese răspicat c o să fie foarte periculos. Era sigur că n au înţeles.

— Ce or să facă? îl întrebase Blackthorne.

— Cine ştie, englezule? N or să plângă de frică, de asta poţi să fii sigur.

Pe puntea principală vâslaşii trăgeau din răsputeri. În mod nor­mal erau doi bărbaţi la fiecare ramă, dar Rodrigues poruncise trei, pentru forţă, siguranţă şi viteză. Alţii aşteptau sub punţi, ca să i schimbe, la ordinul lui. Căpitanul vâslaşilor, un om cu experienţă, era pe puntea provă şi loviturile lui erau lente, în cadenţa valurilor. Galera înainta totuşi, deşi de fiecare dată înclinarea părea şi mai puternică, iar revenirea se făcea mai încet. Apoi rafalele deveniseră tot mai haotice şi căpitanul vâslaşilor nu şi mai putu ritma loviturile.

— Atenţie în provă! strigară Blackthorne şi Rodrigues aproape într un glas. Galera se înclină înspăimântător, douăzeci de rame loviră aerul în loc să lovească apa şi haosul puse stăpânire pe navă. Primul brizant izbise şi babordul era măturată de valuri. Luau apă.

— Înainte, ordonă Rodrigues. Armaţi jumătate din rame în fiecare bord! Madonna, mai repede, mai repede!

Blackthorne ştia că fără saula de siguranţă putea fi aruncat cu uşurinţă peste bord. Dar ramele trebuiau armate, altfel erau pierduţi.

Desfăcu nodul, înaintă cu greu de a lungul punţii alunecoase care se apleca periculos, şi coborî pasarela scurtă ce ducea la puntea principală. Brusc, galera se răsuci şi el fu aruncat spre partea înclinată, împiedicându se de picioarele unora dintre vâslaşi, care îşi desfăcuseră şi ei saulele de siguranţă, încercând cu disperare să şi pună ramele în ordine. Copastia era sub apă şi un om fu aruncat peste bord. Black­thorne simţi că se duce şi el. Prinse cu o mână parapetul, tendoanele gata să i plesnească, dar nu i dădu drumul, apoi apucă cu cealaltă mână balustrada şi, abia mai respirând, se trase înapoi. Picioarele i găsiră puntea, se săltă, mulţumind cerului şi şi zise: "Iată, cea de a şaptea viaţă ţi s a dus." Alban Caradoc totdeauna spunea că un bun pilot trebuie să fie ca o pisică, afară doar că pilotul trebuie să aibă cel puţin zece vieţi, pe când pisica se mulţumeşte cu nouă.

Un om era la picioarele lui şi l trase din ghearele mării, îl ţinu până fu în siguranţă, apoi îl ajută să ajungă la locul lui. Se uită înapoi spre dunetă să l blesteme pe Rodrigues pentru că lăsase să i scape timona. Rodrigues îi făcu semn cu mâna, arătă spre ceva şi strigă, dar strigătul îi fu înghiţit de o pală de vânt. Blackthorne văzu că şi schim­baseră drumul. Acum mergeau aproape în vânt şi şi dădu seama că schimbarea fusese intenţionată. Înţeleaptă manevră, gândi. Asta o să ne dea un răgaz să ne rânduim, dar ticălosul putea să mă fi prevenit. Nu mi place să mi pierd una din vieţi fără rost.

Îi făcu şi el semn înapoi cu mâna şi se apucă să pună ordine printre vâslaşi. Toate ramele se opriseră, afară de cele două din faţă de la provă, care i ţineau în vânt. Prin semne şi ţipând, Blackthorne reuşi să armeze jumătate din vâsle, dublă oamenii la cele care băteau apa şi se îndreptă din nou către pupă. Oamenii se ţineau tari şi, deşi unora le era foarte rău, stăteau şi aşteptau ordinul următor.

Golful era mai aproape dar tot părea la un milion de leghe. Spre nord est cerul era întunecat. Ploaia îi biciuia şi rafalele se înteţeau. Pe Erasmus Blackthorne n ar fi avut de ce se teme. Ar fi putut face escală uşor, sau ar fi putut reveni fără grijă la adevărata lor rută, îndreptându se către locul dorit de debarcare. Nava lui era construită şi armată pentru furtună. Galera, nu.

— La ce te gândeşti, englezule?

— Tu tot ce vrei o să faci, orice gândesc eu, îi strigă împotriva vântului, da' să nu ia multă apă, c o să ne ducem la fund ca un bolovan şi data viitoare, când merg la provă, spune mi că faci volta în vânt. Sau mai bine fă o când sunt legat cu saula şi atunci o s ajungem amândoi în port.

— A fost mâna Domnului, englezule. A izbit un val şi i a rotit pupa.

— Aproape că m a aruncat peste bord.

— Am văzut.

Blackthorne măsură deriva.

— Dacă menţinem drumul ăsta n o să ajungem niciodată în golf. O să fim împinşi pe lângă promontoriu la o milă sau chiar mai mult.

— Am de gând să rămân cu prova în vânt. Apoi, când ne vine bine, o să tăiem direct spre ţărm. Ştii să înoţi?

— Da.

— Bun. Eu n am învăţat niciodată. Prea periculos. Mai bine să te îneci repede decât cu încetul, nu? Fără să vrea Rodrigues se cutremură. Madonna, apără mă să nu mi fie apa mormântul! Târfa asta de galeră cu burta de scroafă trebuie să fie în port în seara asta. Neapărat. Nasul meu îmi spune că, dacă ne întoarcem, ne ducem la fund. Suntem mult prea încărcaţi.

— Uşureaz o. Aruncă încărcătura peste bord.

— Regele Toady n o să fie niciodată de acord. Trebuie să ajungă fie cu ea, fie deloc.

— Întreabă l.

— Doamne, eşti surd? ţi am spus! ştiu că n o să se învoiască!

Rodrigues se duse mai aproape de cârmaci şi se asigură c au înţeles că trebuie să rămână cu prova în vânt, fără sminteală.

— Supraveghează l, englezule! Ai cârma.

Îşi desfăcu saula de siguranţă şi coborî pasarela, sigur pe picioarele lui. Vâslaşii îl priveau încordaţi, în timp ce se îndrepta spre teugă, la căpitan san, pentru a i explica prin semne şi cuvinte planul pe care l avea în minte. Hiro matsu şi Yabu urcară pe punte. Căpitan san le explică planul. Amândoi erau palizi, dar rămaseră imper­turbabili şi nici unul nu vomă. Priveau spre ţărm prin ploaie, apoi ridicară din umeri şi plecară iar jos.

Blackthorne privi atent spre golf din babord. Ştia că planul era periculos. Trebuia să aştepte până ajungeau chiar lângă promontoriu, apoi să cadă sub vânt, să se îndrepte din nou spre nord vest şi să tragă cu disperare. Corabia n o să i ajute. Va trebui să se bizuie numai pe propria lor forţă. Ţărmul sudic al golfului era mărginit de stânci colţuroase şi recifuri. Dacă socoteau greşit clipa, aveau să fie mânaţi de valuri drept acolo şi zdrobiţi de stânci.

— Englezule, treci la provă! Portughezul îi făcu semn.

Blackthorne plecă.

— Ce ai zice de velă? strigă Rodrigues.

— Nu. Mai mult o să ne ncurce decât să ne ajute.

— Atunci stai aici. Dacă cumva căpitanul pierde măsura sau dacă l pierdem, preiei tu. E n ordine?

— N am mai navigat niciodată pe una din astea până acum, nu sunt deprins cu ramele, dar o să ncerc.

Rodrigues privi ţărmul. Promontoriul apărea şi dispărea prin rafalele de ploaie. Curând va trebui să o pornească de a dreptul. Valurile creşteau şi berbecii înspumaţi curgeau năvalnic. Întrecerea între promontorii părea îndrăcită. De data asta o să fie împuţită treaba, gândi. Apoi scuipă şi se hotărî.

— Mergi la pupă, englezule. Treci la timonă. Când fac semn, virează vest nord vest, spre vârful ăla. Îl vezi?

— Da.

— Nu şovăi şi ţine drumul ăla. Urmăreşte mă atent. Semnul ăsta înseamnă banda stânga, ăsta – banda dreapta, ăsta – drept aşa.

— Foarte bine.

— Juri c o să mi aştepţi ordinele şi o să le îndeplineşti întocmai?

— Vrei să trec la timonă sau nu?

Rodrigues ştia că nu avea de ales.

— Trebuie să mă ncred în tine, englezule, şi nu mi place asta. Du te la pupă, spuse. Văzu că Blackthorne îi citise gândurile şi plecase. Apoi îşi schimbă hotărârea şi strigă după el: Hei, tu, pirat obraznic! Du te cu Dumnezeu!

Blacklhorne se întoarse mulţumit.

— Şi tu, spaniolule!

— Mă piş pe toţi spaniolii şi trăiască Portugalia!

— Drept aşa!
***
Au intrat în port, dar fără Rodrigues. Fusese luat de valuri când i se rupsese saula de siguranţă.

Nava se găsise la un pas de izbândă. Atunci venise talazul uriaş dinspre nord şi, cu toate că luaseră multă apă, pierzându l pe căpitanul japonez, fuseseră luaţi de valuri şi purtaţi către ţărmul plin de stânci.

Blackthorne îl văzu pe Rodrigues luat de val, gâfâind şi zbătându se în marea agitată. Furtuna şi refluxul îi duseseră mult către latura sudică a golfului, foarte aproape de stânci, toţi fiind siguri că nava era pierdută.

Când Rodrigues fu luat de val, Blackthorne îi aruncă un colac de salvare din lemn. Portughezul se întinse după el, dar marca i l luă, fără ca el să l mai poată prinde. O vâslă îl izbi cu putere şi el îşi repezi mâna spre ea. Ploaia cădea în torente şi ultimul lucru pe carc l văzu Black­thorne fu braţul lui Rodrigues şi rama ruptă şi, chiar în faţă, brizantul năpustindu se asupra malului chinuit. Ar fi putut să se arunce peste bord, să noate spre el şi poate că l ar fi salvat, poate că ar fi avut şi timp, poate, dar prima şi ultima lui datorie era către navă, iar nava lui era în pericol.

Aşa că îi întorsese spatele lui Rodrigues.

Valul luase cu el câţiva vâslaşi şi ceilalţi se luptau să completeze locurile goale. Un ofiţer îşi desfăcu curajos saula de siguranţă. Sări pe puntea provă, se asigură şi reluă cadenţa. Cineva începu să strige ritmic, iar vâslaşii încercau să pună o oarecare ordine în mişcările haotice.

— Isogiiiiii! strigă Blackthorne, amintindu şi cuvântul. Se lăsă cu toată greutatea pe timonă ca să aducă nava cu prova mai în vânt, apoi merse la balustradă şi bătu măsura, strigând: Unu Doi Unu Doi, încercând să încurajeze echipajul.

— Haideţi, ticăloşilor, traaageţi!

Galera era aproape pe stânci, căci erau chiar lângă pupă, şi la babord, şi la tribord. Ramele se cufundară în apă şi se înălţară, dar nava nu făcu nici o mişcare, căci vântul şi refluxul, victorioase, o trăgeau vizibil înapoi.

— Haideţi, trageţi, ticăloşilor! strigă din nou Blackthorne, bătând cu mâna măsura.

Vâslaşii prinseră puteri văzându l.

Întâi reuşiră să ţină piept mării, apoi o învinseră.

Nava se îndepărtă de stânci. Blackthorne menţinu drumul spre coasta de sub vânt. Curând ajunseră în ape mai calme. Vântul sufla încă puternic, dar deasupra capetelor lor. Încă mai era furtună, dar departe, în larg.

— Aruncaţi ancora de la babord!

Nici unul dintre marinari nu l înţelese, dar toţi ştiau ce aveau de făcut. Săriră să i îndeplinească ordinul. Lăsă corabia lin în derivă, ca să încerce tăria fundului mării.

— Aruncaţi ancora de la tribord

Când nava i fu în siguranţă, privi spre pupă.

Linia ţărmului abia se vedea prin ploaie. Cercetă marea şi cântări posibilităţile.

Cartea pilot a portughezului e jos, gândi secătuit de puteri. Pot să duc nava până la Osaka. Aş putea să o duc înapoi la Anjiro. Dar ai făcut bine că nu l ai ascultat? Ba nu i am încălcat ordinele. Eram pe dunetă. Singur.

— Cârma spre sud, îi strigase Rodrigues când vântul şi refluxul îi purtau primejdios lângă stânci. Întoarce şi mergi cu vânt din pupă!

— Nu! îi strigase la rândul lui, convins că în largul mării ar fi fost pierduţi şi că singura lor şansă era să încerce să intre în port. O să izbutim!

— Afurisitule, o să ne omori pe toţi!

Dar n am omorât pe nimeni, gândi Blackthorne. Rodrigues, amândoi ştiam ca eu trebuia să hotărăsc când ar fi fost de luat o hotărâre. Eu am avut dreptate. Nava este teafără. Nimic altceva nu contează.

Îi făcu semn ofiţerului, care se grăbi să vină de pe teugă. Amândoi cârmacii se prăbuşiseră, cu braţele şi picioarele aproape scoase din încheieturi. Vâslaşii erau ca nişte cadavre, căzuţi neputincioşi peste rame. Alţii veneau împleticindu se de jos, să dea o mână de ajutor. Hiro matsu şi Yabu, amândoi foarte zdruncinaţi, fură ajutaţi să urce pasarela, dar, odată ajunşi pe punte, amândoi daimyo rămaseră ţanţoşi în picioare.

— Hai, Anjin san? întrebă ofiţerul. Era un bărbat de vârstă mij­locie, cu dinţi albi, puternici, o faţă lată, arsă de vânt, şi o vânătaie urâtă pe obraz, acolo unde marea îl izbise de parapet.

— Te ai descurcat foarte bine, îi spuse Blackthorne, fără să se sinchisească de faptul că n o să i fie înţelese cuvintele. Ştia că tonul şi zâmbetul vor fi deajuns. Da, foarte bine. Acum eşti căpitan san. Wakarimasu? Tu! Căpitan san!

Omul se uita la el cu gura căscată, apoi se înclină ca să şi ascundă uimirea şi încântarea.

— Wakarimasu, Anjin san. Arigato goziemashita.

— Ascultă, căpitan san, dă le oamenilor de mâncare şi băutură. Mâncare caldă. O să rămânem aici peste noapte. Blackthorne se făcu înţeles prin semne.

Deândată noul căpitan se întoarse şi strigă cu altă autoritate. Într o clipă marinarii alergară să i execute ordinele. Plin de mândrie, noul căpitan îşi întoarse privirea spre dunetă. Aş vrea să pot vorbi limba ta barbară, gândi el fericit. Atunci aş putea să ţi mulţumesc, Anjin san, pentru că ai salvat nava şi, odată cu ea, viaţa stăpânului nostru, Hiro matsu. Ai făcut minuni şi ne ai dat tuturor forţă şi curaj. Fără tine am fi încurcat o. Oi fi tu pirat, dar eşti un marinar destoinic şi, atâta vreme cât eşti pilot, îţi voi da ascultare cu preţul vieţii. Nu merit să fiu căpitan, dar am să ncerc să fiu vrednic de încrederea ta.

— Ce vreţi să fac mai departe? îl întrebă.

Blackthorne privea peste bord. Fundul mării nu se vedea. Socoti în gând poziţia în care se aflau şi, când se încredinţă că ancorele erau bine fixate şi marea sigură, spuse:

— Lăsaţi barca la apă. Aduceţi un vâslaş bun!

Din nou Blackthorne se făcu înţeles prin semne şi prin cuvinte.

Imediat barca fu lăsată la apă şi echipată de plecare.

Blackthorne se îndreptă spre parapet şi era gata să coboare când o voce aspră îl opri. Privi în jur. Hiro matsu era acolo cu Yabu alături.

Bătrânul avea vânătăi urâte pe gât şi pe umeri, dar nu renunţase la sabia i lungă. Lui Yabu îi curgea sânge din nas, faţa i era numai vânătăi, chimonoul plin de pete şi încerca să oprească sângele cu o cârpă. Amândoi erau calmi, părând că nici nu bagă n seamă rănile sau şfichiuireavântului.