James Clavell



Yüklə 4,63 Mb.
səhifə23/58
tarix07.08.2018
ölçüsü4,63 Mb.
#68255
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   58

Gomen nasai, dozo ga matsu. Îmi pare rău, vă rog aşteptaţi, spuse, simţindu şi picioarele amorţite.

Îşi frecă muşchii gambei, binecuvântându l pe fratele Domingo pentru nepreţuitele lui învăţături.

Conducătorul samurailor privi spre el şi vorbi îndelung.

Gomen nasai, nihon go ga hana semasen. Îmi pare rău, nu vorbesc japoneza, răspunse Blackthorne, rar, dar foarte clar. Dozo, ga matsu.

Ah! So desu, Anjin san. Wakarimasu, spuse bărbatul înţelegându l. Dădu o poruncă scurtă, tăioasă şi unul dintre samurai plecă grăbit. După o vreme Blackthorne se ridică, încercând să umble şchiopătând, dar căpetenia samurailor spuse Iyé, şi i făcu semn să aştepte.

Curând samuraiul se întoarse cu patru oameni kaga, pe jumătate goi, cu lectica hamac. Samuraiul îi arătă lui Blackthorne cum să se întindă şi cum să se ţină de cureaua atârnată de prăjina din mijloc.

Grupul porni din nou. Curând Blackthorne îşi recăpătă puterile şi ar fi mers iar pe jos, dar ştia că era încă slăbit. Trebuie să mă odihnesc cât de cât, gândi. Nu mai am putere: Trebuie să fac o baie şi să mănânc ceva. Mâncare adevărată.

Acum urcau nişte trepte largi, care legau două străzi, şi intrară într un alt cartier, aşezat la marginea unei păduri dese, cu copaci înalţi, străbătută de cărări. Se bucură că se afla în afara străzilor, că simte sub picioare brazdele de iarbă moale, bine îngrijită, de a lungul potecii ce şerpuia printre copaci.

Când intrară mai adânc în pădure, din faţă, de după o cotitură a drumului, se apropie de ei un alt grup de vreo treizeci şi ceva de uniforme gri. Ajungând lângă ei, se opriră şi, după ceremonialul obişnuit de saluturi între căpitanii lor, toţi ochii se întoarseră către Blackthorne. Urmă o rafală de întrebări şi răspunsuri şi apoi, când noii sosiţi începură să se regrupeze ca să plece, căpetenia lor îşi trase liniştit sabia şi o înfipse în comandantul samurailor care îl însoţeau pe Blackthorne. În aceeaşi clipă oamenii lui se aruncară asupra celorlalţi samurai. Ambuscada a fost aşa de bruscă şi aşa de bine plănuită că toţi cei zece samurai în gri muriră aproape în aceeaşi clipă. Nici unul nu avusese măcar timp să şi tragă sabia.

Purtătorii de palanchin erau în genunchi, îngroziţi, cu frunţile lipite de iarbă. Blackthorne stătea lângă ei. Samuraiul căpitan, un bărbat mătăhălos, cu un pântec mare, trimise santinele la fiecare capăt al potecii. Ceilalţi strângeau săbiile oamenilor morţi. În tot acest timp nimeni nu i dădu nici cea mai mică atenţie lui Blackthorne – până ce el începu să se tragă înapoi. Imediat căpitanul şuieră o comandă, care era limpede că vroia să însemne "stai unde eşti".

La o altă comandă, noii sosiţi îşi scoaseră chimonourile gri. Pe dedesubt purtau o adunătură bălţată de zdrenţe şi chimonouri vechi. Toţi îşi puseră măştile pe care le aveau deja legate de gât. Un bărbat aduna uniformele gri şi dispăru cu ele în pădure.

Trebuie să fie bandiţi, gândi Blackthorne. Pentru ce altceva măştile? Ce vor de la mine?

Bandiţii şuşoteau între ei, urmărindu l din priviri, în timp ce şi ştergeau săbiile de hainele samurailor morţi.

— Anjin san? Hai? Ochii căpitanului ce l priveau prin masca de cârpă erau rotunzi, şi pătrunzători.

Hai, răspunse Blackthorne, simţind că l trec fiori.

Omul arătă spre pământ, arătând limpede că nu trebuia să se mişte.

Wakarimasu ka?

Hai.

Îl măsurară din cap până n picioare. Apoi una dintre santinele – fără uniforma gri, dar cu mască, la fel ca toţi ceilalţi – ieşi din tufişuri pentru o clipa, la o sută de paşi depărtare. Făcu semn cu mâna şi dispăru din nou.

Imediat bărbaţii îl înconjurară pe Blackthorne, pregătindu se de plecare. Căpetenia bandiţilor îşi pironi ochii asupra purtătorilor de litieră, care începură să tremure ca nişte câini în faţa unui stăpân neîndurător şi şi înfundară şi mai adânc capetele în iarbă.

Apoi căpetenia urlă un ordin. Cei patru îşi ridicară încet capetele, neîncrezători. Repetă aceeaşi comanda şi ei se înclinară, gudurându se, trăgându se de a ndăratelea, în patru labe, apoi, toţi ca unul, îşi luară piciorele la spinare dispărând în tufişuri.

Banditul zâmbi dispreţuitor şi i făcu semn lui Blackthorne să pornească înapoi spre oraş.

Plecă cu ei, neputând face altceva. Nu era nici o cale de scăpare.

Se aflau aproape de marginea pădurii, când se opriră. În faţă se auzeau zgomote şi un alt grup de treizeci de samurai apăru la cotitură. Uniforme gri şi maro, cele maro în frunte, conducătorul lor în palanchin, urmaţi de câţiva cai de povară. Se opriră imediat. Ambele tabere se aşezară în poziţie de bătaie, privindu se unii pe alţii cu ostilitate, la şaptezeci de paşi distanţa. Căpetenia bandiţilor păşi în spaţiul dintre ei cu mişcări repezite şi strigă mânios spre ceilalţi samurai, arătând către Blackthorne şi apoi mai departe, în spate, unde avusese loc încăierarea. Îşi scoase sabia şi o ridică ameninţător în sus, părând să ceară celorlalţi să se dea la o parte din drum.

Trase din teacă, săbiile oamenilor săi şuierară. La ordinul lui, unul dintre bandiţi trecu în spatele lui Blackthorne, cu sabia ridicată, gata să lovească, şi din nou căpetenia spuse răstit ceva.

Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, apoi Blackthorne văzu bărbatul din palanchin coborând şi imediat îl recunoscu. Era Kasigi Yabu. Yabu strigă spre căpetenia bandiţilor, dar acesta îşi flutură furios sabia, poruncindu le să se dea la o parte. În cele din urmă, tirada lui încetă. Atunci Yabu dădu un ordin scurt şi atacă cu un strigăt de luptă ascuţit, cu sabia ridicată, şchiopătând uşor, urmat de oamenii lui, şi nu departe în spatele lor de uniformele gri.

Blackthorne se lăsă la pământ ca să scape de sabia ce l ar fi despicat în două, dar lovitura fusese prost pregătită şi căpetenia tâlharilor se întoarse şi dispăru în tufişuri urmat de oamenii săi.

Uniformele gri şi maro veniră repede lângă Blackthorne, care se ridică iute în picioare. Câţiva dintre samurai se repeziră în tufişuri după tâlhari, alţii alergară pe potecă în sus şi restul se împrăştie în poziţie de apărare. Yabu se opri la marginea hăţişului, răcnind autoritar porunci, apoi se întoarse încet, şchiopătând mai apăsat.

So desu, Anjin san, spuse gâfiind.

So desu, Kasigi Yabu san, răspunse Blackthorne, folosind aceeaşi expresie, care însemna ceva asemănător cu "bine", sau "o, într adevăr", sau "e adevărat?". Arătă în direcţia în care fugiseră bandiţii. Domo. Se înclină politicos, ca de la egal la egal şi l mai binecuvântă o dată pe fratele Domingo. Gomen nasai, nihon go ga hanase masen. Îmi pare rău, nu vorbesc japoneza.

Hai, răspunse Yabu impresionat şi adăugă ceva ce Blackthorne nu înţelese.

Tsuyaku ga imasu ka? întrebă Blackthorne. Ai un tălmaci?

Iyé, Anjin san. Gomen nasai.

Blackthorne se simţea puţin mai în largul lui. Acum putea să comunice direct. Vocabularul lui era sărac, dar era un început.

Ehei, aş vrea să am un tălmaci, gândea Yabu înfierbântat. Pe Buddha!

Aş vrea să ştiu ce s a întâmplat când te ai întâinit cu Toranaga, Anjin san, ce întrebări ţi a pus şi ce i ai răspuns, ce i ai spus despre sat şi despre arme, despre încărcătură şi despre navă, despre galeră şi despre Rodrigu. Aş vrea să ştiu tot ce s a spus, şi cum s a spus, şi pe unde ai fost, şi de ce eşti aici. Atunci mi aş face o părere despre ce e în mintea lui Toranaga şi felul în care gândeşte. Atunci aş putea să mi fac un plan cu ce să i spun astăzi. Dar, aşa cum stau lucrurile acum, sunt neputincios.

De ce, când am sosit, Toranaga te a chemat imediat pe tine şi nu pe mine? De ce, de când am debarcat şi până azi, nu mi a trimis nici o vorbă şi nu mi a dat nici o poruncă, altele decât cuvenitele saluturi de politeţe şi "Aştept cu nerăbdare să te văd cât de curând"? De ce a trimis astăzi după mine? De ce întâlnirea noastră a fost amânată de două ori? Din cauza celor spuse de tine? Sau de Hiro matsu? Sau a fost doar o amânare firească, pricinuită de toate celelalte griji ale lui?

O, da, Toranaga, tu ai greutăţi aproape de netrecut. Puterea lui Ishido se răspândeşte ca focul. Şi ai aflat, oare, de trădarea seniorului Onoshi? ştii că Ishido mi a oferit capul şi provincia lui Ikawa Jikkyu, dacă trec acum, în taină, de partea lui?

De ce ai ales ziua de azi ca să trimiţi după mine? Ce kami bun m a adus aici ca să salvez viaţa lui Anjin san, doar ca să şi râdă de mine că nu pot vorbi direct cu el, sau măcar prin altcineva, ca să aflu cheia secretelor tale? De ce l ai aruncat în temniţă ca pentru a fi executat? De ce Ishido l a vrut afară din temniţă? De ce tâlharii au încercat să pună mina pe el pentru răscumpărare? Răscumpărare plătită de cine? Şi de ce e Anjin san încă în viaţă? Banditul acela ar fi putut foarte uşor să l spintece în două.

Yabu văzu cutele adânci ce nu fuseseră pe faţa lui Blackthorne când îl văzuse prima oară. Pare mort de foame, gândi Yabu. E ca un câine sălbăticit. Dar nu unul din haită, ci conducătorul haitei, neh?

O, da, pilotule, aş da o mie de koku chiar acum pentru un tălmaci de încredere.

Am să ţi fiu stăpân. Ai să mi construieşti corăbiile şi ai să mi instruieşti oamenii. Trebuie să l joc cumva pe Toranaga. Dacă n am să pot, n are a face. O să fiu mai bine pregătit în viaţa următoare.

— Bun câine! spuse Yabu cu voce tare către Blackthorne şi zâmbi uşor. Nu ţi trebuie decât o mână hotărâtă, câteva oase şi câteva bice. Mai întâi o să te predau seniorului Toranaga – după ce ai să faci o baie. Puţi, senior pilot!

Blackthorne nu înţelese cuvintele, dar simţi prietenie în ele şi văzu surâsul lui Yabu. Zâmbi şi el la rândul lui.

Wakarimasen. Nu înţeleg.

Hai, Anjin san.

Daimyo ul se întoarse şi privi în direcţia bandiţilor. Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă. Pe loc, toţi samuraii în maro se ntoarseră spre el. Şeful samurailor în gri stătea în mijlocul potecii şi porunci şi el încetarea urmăririi. Nu fusese prins nici un bandit.

Când căpitanul samurailor în gri veni la Yabu, urmă o lungă ciorovăială şi nenumărate semne spre oraş şi spre castel, şi era limpede că nu se înţelegeau.

În cele din urmă, Yabu nu mai ţinu seamă de el şi, cu mâna pe sabie, îi făcu semn lui Blackthorne să urce în palanchin.

Iyé, spuse căpitanul.

Cei doi bărbaţi începură să ia poziţie de bătaie şi samuraii în gri şi în maro se mişcară neliniştiţi.

— Anjin san, desu shunjin Toranaga sama...

Blackthorne prinse câte un cuvânt ici colo. Watakushi însemna "eu", dacă adăugai Hitachi însemna "noi", shunjin însemna "prizonier", şi apoi îşi aminti ce i spusese Rodrigues, aşa că scutură din cap şi i întrerupse tăios:

Shunjin, iyé! Watakushi va Anjin san!

Amândoi bărbaţii se holbară spre el.

Blackthorne sparse tăcerea şi adăugă într o japoneză poticnită, ştiind că vorbele i erau incorecte gramatical şi rostite copilăreşte, dar nădăjduia să fie înţeles:

— Eu prieten. Nu prizonier. Vă rog, înţelege. Prieten. Îmi pare rău, prieten vrea baie. Baie, înţelege? Obosit. Foame. Baie. Arăta spre donjonul castelului. Merge acolo! Acum, vă rog. Seniorul Toranaga unu, seniorul Ishido doi. Merge acum.

Şi rostind mai apăsat ima, se urcă cu stângăcie în palanchin, se întinse pe perne, picioarele ieşindu i mult în afară.

Yabu râse şi toţi i se alăturară.

Ah so, Anjin sama! spuse Yabu cu o plecăciune batjocoritoare.

Iyé, Yabu sama. Anjin san, îl corectă Blackthorne mulţumit. Da ticălosuile, acum ştiu şi eu câteva lucruri, dar pe tine nu te am uitat. Şi n curând am să joc pe mormântul tău.

CAPITOLUL 16


— Poate că ar fi fost mai bine să mă întrebi, senior Ishido, înainte de a scoate prizonierul de sub puterea mea, spuse Toranaga.

— Barbarul era în închisoarea de drept comun, cu oamenii de rând. Am socotit, fireşte, că nu te mai interesează, altfel n aş fi pus să l scoată de acolo. Desigur că n am avut deloc de gând să mă amestec în treburile tale personale.

Pe dinafară Ishido era calm şi respectuos, dar în sinea lui clocotea. Ştia că fusese prins cu minciuna. Ar fi trebuit, într adevăr, să l fi întrebat mai întâi pe Toranaga. Era politeţea elementară. Şi nici asta n ar fi contat prea mult, dacă l ar fi avut măcar pe barbar în puterea lui, între zidurile castelului; atunci l ar fi predat bucuros pe străin când şi dacă Toranaga i l ar fi cerut. Dar ca să fie atacaţi şi ucişi ruşinos oamenii lui, iar apoi daimyo Yabu şi câţiva dintre oamenii lui Toranaga să l ia pe barbar din mâinile altor oameni ai săi, asta schimba cu totul situaţia. Se făcuse de râs când planul lui de a l doborî pe Toranaga în faţa tuturor începuse prin a l pune tocmai pe el în această poziţie.

— Din nou îmi cer iertare.

Toranaga aruncă o privire către Hiro matsu, având încă în urechi sunetul plăcut al scuzelor. Amândoi bărbaţii ştiau cât îi sângera sufletul lui Ishido. Se aflau în marea sală de audienţe. Potrivit unei vechi înţelegeri, cei doi rivali aveau cu ei doar cinci străji, oameni de toată încrederea. Ceilalţi aşteptau afară. Yabu deasemenea. Iar barbarul fusese dus la baie. Bun, gândi Toranaga, simţindu se foarte mulţumit de el însuşi. Se gândi pentru o clipă la Yabu şi hotărî să nu l primească nici azi, ci să se joace în continuare cu el de a şoarecele şi pisica. Aşa că i ceru lui Hiro matsu să l trimită de acolo, iar el se întoarse iar către Ishido:

— Bineînţeles, scuzele îţi sunt acceptate. Din fericire, nu s a întâmplat nimic rău.

— Atunci, pot să l înfăţişez pe barbar Moştenitorului, deîndată ce o să arate ca oamenii?

— O să l trimit eu, îndată ce sfârşec cu el.

— Pot să te ntreb când o să fie asta? Moştenitorul îl aşteaptă în dimineaţa asta.

— N ar trebui să ne frământe prea mult asta, pe noi, neh? Yaemon are doar şapte ani. Sunt sigur că un băiat de şapte ani poate să se înarmeze cu răbdare, neh? Răbdarea este o formă a disciplinei şi se cere exersată. Nu i aşa? Am să i explic chiar eu cum s a întâmplat neînţelegerea. În dimineaţa asta îi dau iar o lecţie de înot.

— Oh?

— Da. Şi dumneata ar trebui să înveţi, senior Ishido. Este un exerciţiu foarte bun şi s ar putea să se arate foarte folositor în război. Toţi samuraii mei ştiu să înoate. Ţin neapărat ca toţi să înveţe această artă.



— Ai mei îşi petrec vremea mânuind arcul, sabia şi muscheta, şi călărind.

— Ai mei mai adaugă şi poezia, caligrafia, aranjarea florilor şi ceremonia ceaiului. Un samurai trebuie să fie bun cunoscător în artele păcii ca să fie puternic în arta războiului.

— Cei mai mulţi dintre oamenii mei sunt mai mult decât pricepuţi în arta asta, spuse Ishido, ştiind că nu se putea lăuda cu scrisul şi învăţătura sa. Samuraii sunt născuţi pentru război. Eu înţeleg războiul foarte bine. Asta mi e de ajuns acum. Asta şi supunerea faţă de testamentul stăpânului nostru.

— Lecţia de înot a lui Yaemon este la Ora Calului. N ai vrea să ni te alături?

Ziua şi noaptea erau împărţite fiecare în şase părţi egale. Ziua începea cu Ora Iepurelui, de la 5 la 7 dimineaţa, apoi a Dragonului, de la 7 la 9 dimineaţa. Urmau orele Şarpelui, Calului, Caprei, Maimuţei, Cocoşului, Câinelui, Porcului, Şobolanului, Bivolului şi ciclul se termina cu Ora Tigrului, între 3 şi 5 dimineaţa.

— Mulţumesc, nu. Sunt prea bătrân ca să mi schimb obiceiurile, răspunse Ishido acru.

— Am auzit că i s a poruncit căpitanului oamenilor dumitale să şi facă seppuku.

— Fireşte. Tâlharii trebuiau prinşi. Cel puţin unul dintre ei ar fi trebuit prins. Atunci i am fi găsit şi pe ceilalţi.

— Sunt uimit că asemenea nemernici se pot învârti atât de aproape de castel.

— Şi eu. Poate că barbarul ar putea să ne spună cum arătau.

— Ce ar putea şti un barbar? râse Toranaga. Cât despre bandiţi, au fost ronini, nu? Sunt o mulţime de ronini printre oamenii dumitale. Dacă s ar face cercetări printre ei, acestea s ar putea dovedi foarte rodnice, neh?

— Se fac cercetări grabnice. În multe direcţii.

Ishido trecu peste batjocura mascată referitoare la ronini, samurai mercenari fără stăpân, aproape vagabonzi, care se adunaseră cu miile sub steagul Moştenitorului când Ishido răspândise dincolo de hotarele sale vestea că el îi va primi ca supuşi, în numele Moştenitorului şi al mamei acestuia, şi – de necrezut – le va ierta şi da uitării greşelile ori trecutul, iar cu timpul le va răsplăti loialitatea cu dărnicie, asemenea lui Taiko. Ishido ştia că aceasta fusese o mişcare strălucită. Ea i oferea o rezervă imensă de samurai instruiţi din care putea să aleagă; îi garanta credinţa lor, căci roninii ştiau că n or să mai aibă vreodată o asemenea şansă; îi aducea în tabăra lui pe toţi nemulţumiţii, dintre care mulţi ajunseseră ronini în urma cuceririlor lui Toranaga şi a aliaţilor lui. Şi, în cele din urmă, îndepărta un pericol ce ameninţa împărăţia – creşterea numărului tâlharilor – pentru că aproape singura cale de a trăi ce îi mai rămânea unui samurai, care aveusese nenorocul să ajungă ronin, era să devină călugăr sau tâlhar.

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg la acest atac neaşteptat, spuse Ishido cu o voce plină de venin. Da. De ce, bunăoară, să încerce tâlharii să pună mâna pe barbar pentru răscumpărare? Sunt atâţia alţii în oraş, mult mai importanţi. N a spus aşa banditul? Cereau răscumpărare. Răscumpărare de la cine? Ce valoare are barbarul? Nici una. Şi cum de au ştiut unde avea el să fie? Abia ieri am dat ordin să fie adus Moştenitorului, gândind că asta o să l distreze pe băiat. Foarte curios...

— Foarte, spuse Toranaga.

— Apoi mai e şi faptul că seniorul Yabu se afla char atunci în apropiere, cu câţiva dintre oamenii dumitale şi ai mei. Foarte curios.

— Foarte. Bineînţeles, el se afla acolo pentru că eu trimisesem după el, iar oamenii dumitale erau acolo pentru că noi ne am înţeles – la propunerea dumitale – că ar fi bine şi am putea începem să îndepărtăm ruptura dintre noi, dacă oamenii dumitale i ar însoţi pe ai mei oriunde se duc, atâta timp cât eu mă aflu în vizită ofocială.

— Şi mai e curios că bandiţii, care au fost destul de curajoşi şi bine organizaţi încât i au căsăpit pe primii zece samurai fără nici o luptă, s au purtat ca nişte coreeni când au sosit oamenii noştri. Cele două părţi erau egale ca forţă. De ce bandiţii n au luptat, sau de ce nu s au retras cu barbarul imediat pe dealuri, în loc să stea prosteşte pe drumul care ducea la castel? Foarte curios.

— Foarte. Poţi să fii sigur că voi lua de două ori mai multe străji cu mine mâine, când o să merg la vânătoare cu şoimii. Pentru mai multă siguranţă. E neplăcut să ştii că bandiţii sunt atât de aproape de castel. Da. Poate că ai vrea şi dumneata să vânezi? Trimiţi unul dintre şoimii dumitale împotriva şoimului meu? Eu am să vânez pe dealurile din nord.

— Mulţumesc, nu. Mâine am treabă. Poate poimâine? Am porun­cit ca douăzeci de mii de oameni să treacă prin sită toate crângurile, pădurile şi desişurile din preajma Osakăi. În zece zile nu va mai fi picior de tâlhar pe o întindere de douăzeci de ri. Asta ţi o pot garanta.

Toranaga ştia că Ishido folosea tâlharii ca un pretext să şi mărească numărul trupelor din împrejurimi. Dacă el spune douăzeci, înseamnă că sunt cincizeci. Laţul se strânge, îşi spuse. De ce atât de curând? Cine m a mai trădat? De ce Ishido e aşa de sigur pe el?

— Bun. Atunci pe poimâine, senior Ishido. Ai să ţi ţii oamenii departe de locul meu de vânătoare? N aş vrea să mi fie tulburat vânatul, adăugă scurt.

— Bineînţeles. Şi barbarul?

— El este şi a fost întotdeauna proprietatea mea. Şi corabia lui. Dar îl vei avea atunci când o să sfârşesc eu cu el. După aceea poţi să l trimiţi pe terenul de execuţie, dacă doreşti.

— Mulţumesc. Da, o voi face. Ishido îşi închise evantaiul şi l strecură în mânecă. El nu contează. Ceea ce contează, şi de altfel e motivul pentru care am venit să te văd, este că... ah, că veni vorba, am auzit că doamna, mama mea, vizitează mânăstirea Johji.

— Da? Credeam că a cam trecut vremea privitului florilor de cireş. Acum, desigur, s au cam trecut.

— Aşa i. Dar, dacă ea vrea să le vadă, de ce nu? Cu bătrânii nu ştii niciodată, judecă altfel şi văd lucrurile diferit, neh? Dar sănătatea ei nu i prea bună. Mă îngrijorează. Trebuie să aibă mare grijă, răceşte foarte uşor.

— Şi cu mama mea e la fel. Trebuie să fii cu mare băgare de seamă cu sănătatea bătrânilor.

Toranaga îşi spuse că nu trebuia să uite să fie trimis un mesaj urgent stareţului spre a i aminti să vegheze asupra sănătăţii bătrânei cu foarte mare grijă. Dacă s ar întâmpla ca ea să moară în mânăstire, urmările ar fi cumplite. S ar acoperi de ruşine în faţa întregii împărăţii. Toţi daimyo şi ar da seama că, pe eşicherul luptei pentru putere, el folosise drept pion o bătrână neajutorată, mama duşmanului său, şi că dăduse greş. Luarea de ostatici era într adevăr o treabă periculoasă.

Ishido aproape că şi ieşise din minţi de furie când auzise că venerata sa mamă se afla în fortăreaţa lui Toranaga, la Nagoya. Căzuseră capete. Grăbise imediat planurile de distrugere a lui Toranaga şi luase hotărârea fermă să împresoare Nagoya şi să termine cu Kazamaki – daimyo în a cărui grijă se aflase ea când începuseră ostilităţile. În cele din urmă fusese trimis, prin mijlocitori, un mesaj personal stareţului, precum că, dacă ea nu era scoasă teafără din mânăstire în douăzeci şi patru de ore, atunci Naga, unicul fiu al lui Toranaga care era la îndemână, şi oricare dintre femeile lui care ar putea fi prinse, au să se trezească, din nefericire, în satul leproşilor, care îi vor da să mănânce şi să bea şi vor fi serviţi de una dintre târfele lor. Ishido ştia că atâta vreme cât mama sa era în puterea lui Toranaga, el trebuia să umble cu grijă. Dar lăsase să se înţeleagă limpede că dacă nu era lăsată să plece, el avea să treacă împărăţia prin foc şi sabie.

— Ce mai face doamna, mama domniei tale, senior Toranaga? întrebă el politicos.

— E foarte bine, mulţumesc. Toranaga lăsă să i se citească fericirea pe chip, atât cu gândul la mama lui, cât şi ştiind furia neputin­cioasă a lui Ishido. E chiar foarte zdravănă la cei şaptezeci şi patru de ani ai săi. Nădăjduiesc să fiu şi eu la fel de puternic la vârsta ei.

Ai cincizeci şi opt, Toranaga, dar n o să ajungi la cincizeci şi nouă, îşi promise Ishido.

— Te rog transmite i cele mai bune urări din partea mea şi viaţă lungă, plină de fericire. Mulţumesc încă o dată şi mi pare rău pentru cele întâmplate. Se înclină cu o politeţe adâncă şi apoi, reţinându şi cu greu plăcerea fără margini, adăugă: A, da, treaba importantă pentru care voiam să te văd e că ultima întâlnire a regenţilor a fost amânată. Nu ne mai întâlnim diseară la apusul soarelui.

Toranaga îşi păstră zâmbetul pe chip, dar în sinea sa era zguduit.

— Da? De ce?

— Seniorul Kiyama e bolnav. Seniorul Sugiyama şi seniorul Onoshi au fost de acord cu amânarea. Eu la fel. Câteva zile nu contează, nu i aşa, când e vorba de lucruri atât de importante?

— Putem să ţinem întâlnirea fără seniorul Kiyama.

— Noi am fost de acord să n o ţinem. Ochii lui Ishido erau batjocoritori.

— Cu toţii?

— Aici sunt cele patru sigilii ale noastre.

Toranaga clocotea. Orice amânare însemna pentru el o primej­die nemăsurată. Putea oare să facă un schimb, mama lui Ishido, în schimbul unei adunări imediate? Nu, pentru că ar trebui prea mult timp ca poruncile să se ducă încoace şi ncolo şi ar pierde un foarte mare avantaj, fără să aibă nimic în schimb.

— Când o să se ţină întâlnirea?

— Înţeleg că seniorul Kiyama ar trebui să simtă bine mâine sau poate poimâine.


Yüklə 4,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   58




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin