James Clavell

Blackthorne se înclină politicos.

— Hai, Toda sama?

Urmară din nou cuvintele aspre şi bătrânul arătă cu sabia spre barcă, clătinând din cap.

— Rodrigu san acolo! Blackthorne arătă spre ţărmul sudic. Merg să văd!

— Iyé! Hiro matsu dădu iar din cap şi vorbi mult, fiind limpede că nu i îngăduia din cauza pericolului.

— Sunt Anjin san pe galera asta spurcată şi, dacă eu vreau să mă duc la ţărm, mă duc. Blackthorne îşi menţinu vocea foarte respec­tuoasă, dar fermă şi era tot atât de limpede ce voia să spună.

— Ştiu că barca nu rezistă în larg. Hai! Mă duc la ţărm, acolo, lângă piscul acela. Îl vezi, Toda Hiro matsu sama? Lângă stânca aceea mică. Vreau să mi croiesc drum în jurul promontoriului, acolo. Nu mă grăbesc să mor şi n am unde să fug. Vreau să găsesc cadavrul lui Rodrigu san. Îşi trecu un picior peste parapet. Hiro matsu trase puţin sabia din teacă. Blackthorne îngheţă, dar privirea lui rămase calmă şi faţa neclintită.

Hiro matsu era în încurcătură. Înţelegea dorinţa piratului de a găsi cadavrul lui Rodrigues, dar era periculos să se ducă acolo, chiar şi mergând pe ţărm, iar seniorul Toranaga îi poruncise să l aducă pe barbar teafăr. Însă era tot atât de limpede că omul avea de gând să plece.

Îl privise în timpul furtunii, stând pe puntea care se clătina, ca un kami rău al mării, neînfricat, la el acasă în mijlocul furtunii; atunci gândise furios: mai bine să l ţinem pe acest om şi pe toţi barbarii ca el pe uscat, unde putem să i stăpânim. Pe mare noi suntem în puterea lor.

Vedea că piratul e nerăbdător. Ce neciopliţi sunt, îşi spuse. Chiar şi aşa, eu trebuie să ţi mulţumesc. Toţi spun că numai datorită ţie nava a fost adusă în port, că pilotul Rodrigu şi a pierdut cumpătul şi că el ne ar fi dus departe de ţărm, dar tu ai menţinut drumul. Da, dacă am fi mers în larg, ne am fi scufundat cu siguranţă şi atunci n aş fi îndeplinit porunca stăpânului meu. O, Buddha, apără mă de una ca asta!

Toate încheieturile l dureau şi hemoroizii i erau inflamaţi. Era secătuit de efortul de a rămâne nepăsător în faţa oamenilor săi, a lui Yabu, a echipajului şi chiar în faţa acestui barbar. O, Buddha, sunt atât de obosit. Aş vrea să pot sta lungit într o baie, să asud, să asud şi să am o zi de odihnă, fără dureri. Doar o singură zi. Lasă gândurile de muiere! Ai avut dureri aproape şaizeci de ani. Ce e durerea pentru un bărbat? Un privilegiu! Stăpânirea durerii este măsura unui bărbat. Mulţumeşte i lui Buddha că eşti încă în viaţă, ca să  ţi aperi stăpânul, fiindcă ai fi putut să fii mort de o sută de ori.

Dar urăsc marea. Urăsc frigul. Urăsc durerea.

— Stai unde eşti, Anjin san, spuse el, trist şi amuzat de flăcările albastre cu reflexe de gheaţă din ochii bărbatului, şi îi făcu semn cu sabia băgată în teacă spre a se face înţeles. Când fu sigur că omul pricepuse, privi spre ofiţer. Unde suntem? A cui e feuda asta?

— Nu ştiu, alteţă. Cred că suntem undeva în provincia Ise. Am putea trimite pe cineva la ţărm, la cel mai apropiat sat.

— Poţi să ne duci la Osaka?

— Dacă ne ţinem foarte aproape de coastă, alteţă, şi dacă mergem încet, cu mare grijă. Eu nu cunosc aceste ape şi nu vă pot garanta siguranţa. N am destule cunoştinţe şi nimeni de pe navă nu le are. În afară de acest pilot. Dac ar fi după mine, v aş sfătui să mergem pe uscat. V am putea face rost de cai şi palanchine.

Hiro matsu clătină din cap iritat. Să meargă pe uscat era exclus. Le ar fi luat prea multă vreme – locul era muntos şi drumurile puţine – şi ar fi trebuit să străbată multe ţinuturi ale aliaţilor lui Ishido, duşmanul lor. La primejdiile astea se mai adăugau nenumăratele cete de tâlhari care împânzeau trecătorile. Asta ar fi însemnat să şi ia toţi oamenii cu el. Desigur că ar fi putut să şi croiască drum luptând cu bandiţii, dar n ar fi reuşit niciodată să forţeze o trecătoare dacă Ishido, sau aliaţii lui, şi ar pune în minte să l oprească. Toate acestea l ar întârzia şi mai mult, iar porunca era să aducă încărcătura, barbarul şi pe Yabu rapid şi în siguranţă.

— Dacă mergem în lungul coastei, cât timp ne ar trebui?

— Nu ştiu, alteţă. Patru sau cinci zile, poate mai mult. Aş fi foarte nesigur pe mine, eu nu sunt căpitan, iertaţi mă.

Asta înseamnă, gândi Hiro matsu, că va trebui să capăt sprijinul acestui barbar. Ca să l opresc să meargă la ţărm, va trebui să l leg. Şi cine ştie dacă va vrea să ne fie de ajutor, legat?

— Cât o să stăm aici?

— Pilotul spune că o noapte.

— O să înceteze furtuna până atunci?

— Ar trebui, alteţă, dar nu se ştie niciodată.

Hiro matsu şovăi, cântărind din priviri când coasta muntoasă, când pilotul.

— Îmi îngădui un sfat, Hiro matsu san? întrebă Yabu.

— Da, da, bineînţeles, răspunse el precaut.

— De vreme ce se pare că o să avem nevoie de ajutorul pilotului ca să ajungem la Osaka, de ce să nu l lăsam să meargă pe ţărm, dar să trimitem oameni cu el să l apere şi să le ordonaţi să se întoarcă înainte de lăsarea întunericului. Cât priveşte drumul pe uscat, sunt de acord că ar fi prea periculos pentru dumneata şi nu mi aş ierta o niciodată, dacă ţi s ar întâmpla ceva. O dată ce furtuna se va fi domolit, o să fi mai în siguranţă pe navă şi o să ajungi la Osaka mult mai repede, neh? Precis, mâine pe la apusul soarelui.

Hiro matsu încuviinţă, fără prea mare tragere de inimă. Făcu semn unui samurai.

— Takatashi san! Vei lua şase oameni şi vei merge cu pilotul. Aduceţi cadavrul portughezului, dacă l găsiţi, dar, dacă e atins chiar şi numai un fir de păr al acestui barbar, tu şi oamenii tăi vă veţi face seppuku pe loc.

— Da, stăpâne.

— Trimite doi oameni la cel mai apropiat sat ca să afle unde suntem şi a cui e feuda.

— Da, stăpâne.

— Cu îngăduinţa dumitale, Hiro matsu san, am să conduc eu grupul la ţărm, spuse Yabu. Dacă am ajunge la Osaka fără pirat, aş fi atât de umilit încât m aş simţi dator să mi iau oricum zilele. Aş fi onorat să îndeplinesc poruncile dumitale.

Hiro matsu încuviinţă, uimit în sinea lui că Yabu înfrunta un asemenea pericol. Coborî sub punte.

Când Blackthorne înţelese că Yabu mergea cu el pe ţărm, pulsul i se acceleră. Nu l am uitat pe Pieterzoon, şi nici echipajul meu sau groapa, nici urletele, nici pe Omi. Nu am uitat nimic din tot ce s a întâmplat. Păzeşte ţi viaţa, ticălosule.

CAPITOLUL 9

Ajunseră repede pe ţărm. Blackthorne vroise să meargă în frunte, dar Yabu pornise cu un pas iute, greu de susţinut şi îi luase locul. Ceilalţi şase samurai îl urmăreau grijulii. N am unde fugi, proştilor, le spuse în gând, înţelegând greşit grija lor, în timp ce scotocea cu privirea golful, căutând bancuri de nisip sau recifuri ascunse, luând repere, ţinând minte tot ce era important pentru a le trece mai târziu în cartea pilot.

Drumul îi duse mai întâi de a lungul ţărmului acoperit cu pietriş mărunt, apoi urmă un urcuş scurt peste bolovani rotunjiţi de valurile mării până la o cărare ce ocolea culmea strecurându se primejdios în jurul promontoriului sudic al ţărmului. Ploaia încetase, dar vijelia încă mai continua. Cu cât se apropiau mai mult de limba de pământ aflată în bătaia vântului, valurile ce se aruncau asupra stâncilor de sub ei îşi aruncau mai sus spuma. În curând fură uzi leoarcă.

Deşi Blackthorne se simţea îngheţat, Yabu şi ceilalţi samurai, care purtau chimonouri subţiri, strânse neglijent cu cingătorile, nu păreau să se simtă stânjeniţi de umezeală sau de frig. Aşa cum spunea Rodrigues, îşi zise, simţind teama revenind. Japonezii pur şi simplu nu sunt făcuţi ca noi. Nu simt frigul, foamea sau lipsurile sau rănile aşa ca noi. Sunt ca nişte animale, cu nervii amorţiţi.

De asupra lor stânca se înălţa cam două sute de picioare. Ţărmul se afla la cincizeci de picioare dedesubt. Mai departe şi peste tot împrejurul lor se vedeau munţii şi pe toată întindere ţărmului ce mărginea golful nu se zărea nici o casă sau colibă. Nu era de mirare, căci nu era loc pentru ogoare, după pietrişul care acoperea ţărmul ridicându se stâncile falezei şi apoi munţii de granit pe înălţimile cărora creşteau copaci.

Cărarea cobora şi urca de a lungul peretelui falezei, primejdios şi lunecos. Înaintând trudnic, aplecându se împotriva vântului, Black­thorne privea picioarele puternice şi muşchiuloase ale lui Yabu. Alunecă, fecior de căţea, gândi. Alunecă, zdrobeştete de bolovanii de jos. Asta te ar face să ţipi? ce te ar putea face să ţipi?

Îşi luă cu greu ochii de la Yabu şi începu din nou să cerceteze faleza. Fiecare crăpătură, surpătură sau adâncitură a stâncilor. Rafalele vântului îi făceau ochii să lăcrimeze. Valurile se aruncau înainte şi înapoi, răsucindu se învolburate. Ştia că erau puţine speranţe de a l găsi pe Rodrigues, erau prea multe adâncituri şi locuri ascunse care n ar fi putut fi cercetate niciodată. Dar trebuise să vină la uscat, să încerce. Îi era dator lui Rodrigues. Toţi piloţii se rugau neîncetat să aibă parte de moarte pe uscat, să fie îngropaţi în pământ. Toţi văzuseră prea multe trupuri umflate de apă, ciopârţite de crabi sau pe jumătate mâncate de peşti.

Înconjurară promontoriul şi se opriră uşuraţi, la adăpost de vânt. Nu era nevoie să meargă mai departe. Dacă nu era în partea bătută de vânt, cadavrul era ascuns sau înghiţit de ape, sau dus în larg, în adâncuri. O jumătate de milă mai departe un sat mic de pescari era cuibărit pe ţărmul înspumat. Yabu făcu semn către doi dintre samurai. Aceştia se înclinară imediat şi porniră în fugă într acolo. Mai aruncară o ultimă privire, apoi Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă şi privi în sus la Blackthorne, făcând semn de întoarcere. Biackthorne încuviinţă din cap şi porniră din nou, cu Yabu în frunte şi ceilalţi samurai urmă­rindu l mereu cu atenţie, şi iarăşi îi făcu proşti în sinea lui.

Apoi, pe la jumătatea drumului, îl văzură pe Rodrigues.

Era prins într o despicătură, între doi bolovani mari, deasupra valurilor, dar acoperit din când în când de ele. Un braţ îi era întins înainte, celălalt era încă încleştat de vâsla ruptă care se mişca uşor, odată cu înaintarea şi retragerea apelor. Această mişcare îi atrăsese atenţia lui Blackthorne, când se aplecase sub bătaia vântului, înaintând cu greu în spatele lui Yabu.

Singura cale de a ajunge acolo era dincolo de o culme joasă. Nu erau de urcat decât cincizeci şaizeci de picioare, însă peretele era aproape vertical, şi nu aveai de ce să te sprijini.

Ce i cu mareea? se întrebă Blackthorne. E flux, nu reflux. Apa o să l ducă din nou în larg. Iisuse, pare primejdios acolo jos. Ce i de făcut?

Se apropie de margine şi îndată Yabu i se puse în cale, scuturând din cap, iar ceilalţi samurai îl înconjurară.

— Încerc doar să văd mai bine, pentru numele lui Dumnezeu, spuse, nu încerc să fug! Unde dracu' aş putea fugi?

Se trase puţin înapoi şi se uită cu grijă în jos. Ei îi urmăriră privirea, sporovăind între ei, Yabu vorbind mai tot timpul.

Nu i nici o speranţă, hotărî. E prea primejdios. O să ne întoar­cem în zori cu frânghii. Dac o fi să mai fie aici, o să l îngrop pe ţărm. Încă nehotărât se întoarse şi, în aceeaşi clipă, marginea malului se sfărâmă şi el începu să alunece în jos. Imediat Yabu şi ceilalţi îl înşfăcară şi l traseră înapoi, şi atunci el îşi dădu seama că se ngrijeau de siguranţa lui. Încearcă doar să mă protejeze!

De ce să mă vrea teafăr? Din cauza lui Tora – cum îl cheamă? Toranaga? Din pricina lui? Da, dar şi poate pentru că nu mai este nici un alt pilot la bord. De asta m au lăsat să vin la ţărm, făcând ce am vrut eu? Da, asta trebuie să fie. Deci acum am putere asupra navei, asupra bătrânului daimyo şi asupra ticălosului ăsta. Cum aş putea să mă folosesc de asta?

Se destinse şi le mulţumi. Îşi lăsă ochii să rătăcească împrejur.

— Trebuie să l aducem sus. Yabu san. Hai! Singura cale e pe acolo. Peste stânca aceea. Îl aduc sus, eu, Anjin san! Din nou înaintă ca şi cum ar fi avut de gând să coboare şi din nou ei îl opriră iar el spuse cu prefăcută nelinişte: Trebuie să l scoatem de acolo. Uite! Nu mai avem prea mult timp, lumina scade!

— Iyé, Anjin san, spuse Yabu.

Blackthorne îl privi de sus.

— Dacă nu mă laşi să mă duc eu, Yabu san, atunci trimite unul dintre oamenii tăi. Sau du te chiar tu. Tu!

Vântul se răsucea împrejurul lor şuierând de alungul peretelui falezei. Îl văzu pe Yabu privind în jos, măsurând din priviri urcuşul şi lumina în scădere şi ştiu că îl încolţise. Te am prins, ticălosule, trufia ta te a pierdut. Dacă cobori acum, te ai ars. Dar să nu mori, te rog. Doar rupeţi picioarele sau glezna, apoi îneacă te.

Un samurai începu să coboare, dar Yabu îi porunci să se întoarcă.

— Întoarce te la navă. Adu imediat nişte funii, spuse Yabu.

Omul o rupse la fugă. Yabu îşi aruncă din picioare sandalele cu talpa de lemn. Îşi scoase săbiile de la brâu şi le puse cu grijă deoparte.

— Ai grijă de ele şi de barbar. Dacă se întâmplă ceva cu ele sau cu el, te trag în ţeapă cu propriile tale săbii!

— Vă rog lăsaţi mă pe mine să cobor, Yabu sama, spuse Takatashi. Dacă o să fiţi rănit sau o să vi se întâmple ceva eu o să...

— Crezi că eşti în stare să faci ceva ce eu nu pot?

— Nu, alteţă, bineînţeles că nu.

— Bine.

— Vă rog aşteptaţi să fie aduse funii. N am să mi o iert niciodată dacă vi se întâmplă ceva.

Takatashi era scund şi îndesat, cu o barbă stufoasă.

Şi de ce să nu aştept frânghiile? se întrebă Yabu. Ar fi o dovadă de chibzuinţă, dar nu şi de înţelepciune. Aruncă o privire barbarului şi dădu din cap scurt. Ştia că fusese provocat. Se aşteptase la asta. Ba chiar sperase. De asta m am şi oferit, Anjin san, îşi spuse, amuzându se în sinea lui. Eşti într adevăr foarte simplu. Omi avea dreptate.

Yabu îşi scoase chimonoul ud leoarcă şi, rămas numai cu fâşia de pânză din jurul şoldurilor, se apropie de marginea stâncii şi o încercă cu talpa şosetei de bumbac. Mai bine le păstrez în picioare, se gândi, dominând frigul tăios cu voinţa şi trupul său călite de educaţia de o viaţă căreia toţi samuraii trebuiau să i se supună. Şosetele or să te ajute să nu aluneci – pentru un timp. Vei avea nevoie de toată puterea şi de toată îndemânarea ca să ajungi jos în viaţă. Merită?

În timpul furtunii şi a goanei către adăpostul din golf, venise pe punte şi, neobservat de Blackthorne, se aşezase la rame. Îşi unise bucuros puterea cu vâslaşii, detestând miasma de dedesubt şi greaţa care l cuprinsese. Hotărâse că era mai bine să mori în aer decât sufocat sub punte.

În timp ce muncea alături de ceilalţi în frigul pătrunzător, începuse să i observe pe piloţi. Era limpede că pe mare, nava şi toţi cei de la bord erau în puterea acestor doi oameni. Piloţii erau în lumea lor, stăpânind punţile ce se legănau tot atât de nepăsători cum el stăpânea un cal în galop. N aveau egal printre japonezii de la bord în pricepere, curaj sau cunoştinţe. Şi, treptat, înţelegerea acestui fapt născuse o idee măreaţă: corăbii barbare moderne, pline cu samurai, pilotate de samurai, comandate de samurai, manevrate de samurai. Samuraii lui.

Dacă aş avea la început trei corăbii barbare, aş putea uşor stăpâni calea pe apă între Yedo şi Osaka. Din Izu aş putea gâtui sau nu, după bunul meu plac, toată navigaţia. Adică aproape toate transporturile de orez şi de mătase. N aş fi eu atunci arbitrul intre Toranaga şi Ishido? Sau, cel puţin balanţa între ei?

Nici un daimyo nu ieşise până acum pe mare.

Nici un daimyo nu are nave sau piloţi.

Cu excepţia mea.

Eu am o corabie – am avut o corabie – şi acum s ar putea să primesc corabia înapoi, dacă sunt iscusit. Am un pilot şi deci un dascăl de piloţi dacă l pot ţine departe de Toranaga. Dacă pot să l domin.

Odată ce mi va fi vasal prin voia lui, o să i înveţe pe oamenii mei şi o să mi facă corăbii.

Dar cum să mi l fac vasal? Groapa nu l a supus.

Mai întâi desparte l de ceilalţi şi ţine l singur – n a spus aşa Omi? Apoi acest pilot poate fi învăţat buna cuviinţă şi chiar să vorbească japoneza. Da, Omi este foarte înţelept. Foarte înţelept, poate prea înţelept – o să mă gândesc la Omi mai târziu. Concentrează te acum asupra pilotului. Cum să domini un barbar – un creştin mâncător de spurcăciuni?

Ce spusese Omi? "Ei preţuiesc viaţa. Zeul lor suprem, Iisus Cristos, îi învaţă să se iubească unul pe celălalt şi să preţuiască viaţa." Cum aş putea să i dăruiesc viaţa? Să i o salvez, da, asta ar fi foarte bine. Cum să l supun?

Se lăsase atât de furat de propria exaltare încât nu mai băgase de seamă mişcările navei sau marea. Un val se revărsase peste el. Îl văzuse acoperindu l pe pilot, dar nu simţise nici o teamă în acest bărbat. Yabu era uluit. Cum putea cineva, care lăsase, umil, un duşman să i urineze pe spate ca să salveze viaţa unui vasal neînsemnat, cum putea acest om să aibă puterea să uite o asemenea dezonoare nemăsurată şi să stea acolo pe dunetă, chemând zeii mării la luptă ca un erou legendar, ca să şi salveze acelaşi duşman? Apoi, când acel val uriaş îl luase pe portughez şi ei erau gata să se ducă la fund, Anjin san râsese miraculos morţii în faţă şi le dăduse puterea să se smulgă dintre stânci.

N am să i înţeleg niciodată, îşi spuse.

Pe marginea stâncii Yabu privi înapoi pentru ultima dată. Ah, Anjin san, ştiu că te gândeşti că păşesc spre moarte, că m ai încolţit. Ştiu că tu însuţi nu te ai duce acolo jos, te am privit îndeaproape, dar eu am crescut în munţi şi aici în Japonia noi ne căţărăm pe stânci din mândrie sau din plăcere. Aşa că, chiar dacă sunt la strâmtoare acum, sunt după regulile mele, nu ale tale. Am să încerc şi n are a face dacă am să mor. Dar dacă o să reuşesc, atunci tu, ca bărbat, ai să ştii că sunt mai bun decât tine, în condiţiile tale. O să mi fi îndatorat, dacă ţi aduc sus trupul barbarului

— Ai să mi fi vasal, Anjin san.

Coborî peretele falezei cu multă pricepere. Pe la jumătate alunecă. Mâna stângă se agăţă de o ieşitură. Asta i opri căderea şi atârnă între viaţă şi moarte. Simţea mâna alunecându i şi începu să sape cu degetele într o adâncitură, apoi îşi înfipse degetele picioarelor într o crăpătură zbătându se pentru un alt sprijin. Când mâna stângă alunecă, degetele picioarelor găsiră o altă crăpătură în care se proptiră şi el îmbrăţişă stânca disperat, apăsând o cu trupul, încă negăsindu şi echilibrul, căutând un sprijin. Apoi picioarele îi alunecară. Deşi, zece picioare mai jos, reuşi să se prindă de altă ieşitură cu ambele mâini şi atârnă de ea pentru o clipă şi această ieşitură se sfărâmă. Căzu de la douăzeci de picioare înălţime.

Se pregătise cât de bine putuse şi căzu în picioare ca o pisică, rostogolindu se pe suprafaţa alunecoasă a stâncii ca să atenueze şocul şi se opri ghemuit. Îşi duse mâinile rănite deasupra capului ca se apere de avalanşa de pietre care ar fi putut urma. Dar nu se întâmplă nimic. Îşi scutură capul ca să şi l limpezească şi se ridică în picioare. Avea un genunchi scrântit. O durere pătrunzătoare urca de a lungul piciorului până în măruntaie şi începu să transpire. Degetele picioarelor şi unghiile mâinilor îi sângerau, dar la aşa ceva se aşteptase.

Nu te doare nimic. N ai să simţi nici o durere. Stai drept! Barbarul te priveşte.

O coloană de spumă îl acoperi şi răceala ei îl ajută să şi aline durerea. Cu grijă se lăsă să alunece peste bolovanii acoperiţi de alge şi se strecură de a lungul crăpăturii şi ajunse.

Brusc îşi dădu seama că omul era încă în viaţă. Se încredinţă de asta apoi se trase înapoi pentru o clipă. Am nevoie de el viu sau mort? Cum e mai bine?

Un crab tâşni de sub o piatră şi se aruncă plescăind în mare. Valurile năvăliră din nou. Simţi sarea răscolindu i rănile. Cum e mai bine, viu sau mort?

Se ridică nesigur în picioare şi strigă:

— Takatashi san! Pilotul e încă viu! Du te la corabie, adu o targă şi un doctor, dacă există vreunul pe ea.

Cuvintele lui Takatashi se desluşeau greu din cauza vântului.

— Da, stăpâne.

Înainte de a o porni în fugă strigă oamenilor săi:

— Aveţi grijă de barbar, să nu i se întâmple nimic.

Yabu privi atent galera care sălta uşor la ancoră. Samuraiul pe care îl trimisese înapoi după frânghii era deja lângă bărci. Îl văzu sărind într una dintre ele şi pornind pe apă. Zâmbi în sinea lui şi aruncă o privire înapoi. Blackthorne se apropiase de marginea stâncii şi striga îngrijorat la el.

Ce încearcă să spună? se întrebă Yabu. Îl văzu arătând către mare, dar asta nu îi spunea nimic. Marea era agitată şi răscolită, dar aşa fusese şi mai înainte.

Yabu renunţă să mai încerce să priceapă ce spunea şi şi îndreptă atenţia către Rodrigues. Trase cu greu corpul pe stânci, deasupra valurilor. Răsuflarea portughezului era întretăiată, dar inima părea să i fie puternică. Era plin de zgârieturi. Aşchia unui os spintecase pielea gambei stângi. Umărul drept părea sărit. Yabu caută să vadă dacă nu i curgea sânge din vreo rană deschisă, dar nu găsi nici una. Dacă nu i rănit înăuntru, atunci poate va trăi, îşi spuse.

Daimyo ul fusese rănit de prea multe ori şi văzuse prea mulţi morţi şi răniţi ca să nu fi câştigat o oarecare pricepere în diagnostic. Dacă Rodrigues poate fi încălzit, hotărî, cu saké şi ierburi puternice, cu multe băi calde, o să trăiască. S ar putea să nu mai fie în stare să meargă, dar o să trăiască. Da, vreau ca acest om să trăiască. N are aface dacă n o să mai poată merge. Poate că aşa o să fie mai bine. Aş avea un pilot de rezervă. Omul îmi datorează cu siguranţă viaţa. Dacă piratul n o să mă ajute, poate că pot să l folosesc pe el. Ar merita să mă prefac că devin creştin? I ar aduce asta pe amândoi de parte mea?

Ce ar face Omi?

Omi e inteligent. Da. Prea inteligent? Omi vede prea multe şi prea repede. Dacă poate să vadă atât de departe, poate să înţeleagă că tatăl său va conduce clanul dacă eu dispar. Fiul meu este prea necopt ca să se descurce singur şi după tată, ar urma Omi. Neh?

Ce să fac cu Omi?

Dacă i l aş da pe Omi barbarului? Ca pe o jucărie.

Ce zici de asta?

Se auzeau strigăte neliniştite deasupra. Apoi înţelese spre ce arătase barbarul. Fluxul! Fluxul se ridica iute. Deja înconjurase stânca pe care stătea. Se ridică brusc şi se strâmbă sub durerea care i săgeta din genunchi. Toate căile de scăpare în lungul plajei erau tăiate de mare. Semnele lăsate de maree pe stânci erau mai sus de un stat de om.

Privi după barcă. Era aproape de corabie acum. Pe faleză Takatashi alerga încă susţinut. Frânghiile nu vor ajunge la timp, îşi spuse.

Cerceta stăruitor cu privirea de jur împrejur. Nu avea nici o cale în susul falezei. Nici o stâncă nu i oferea adăpost. Nici o adâncitură. În mare se vedeau vârfuri de stânci dar nu ar fi putut niciodată să ajungă la ele. Nu ştia să înoate şi nu avea nimic pe care să l poată folosi drept plută.

Oamenii de deasupra îl priveau. Barbarul arăta către vârfurile de stâncă din apă şi făcu gesturi de înot. Dar el clătina din cap. Cerceta totul din nou cu atenţie. Nimic.

Nu i nici o scăpare, îşi spuse. Acum eşti sortit morţii. Pregăteşte te.

Karma îşi spuse şi le întoarse spatele, aşezându se mai comod, bucurându se de neţărmurita linişte ce coborâse asupra lui. Ultima zi, ultima mare, ultima lumină, ultima bucurie, ultima... Cât de frumoasă era marea, şi cerul, şi frigul, şi sarea. Începu să se gândească la ultimul poem pe care acum, după datină, trebuia să l compună. Se simţi fericit. Avea timp să se gândească în linişte.

Blackthorne striga:

— Ascultă, ticălos blestemat! Găseşte un prag de stâncă, trebuie să fie un prag pe undeva!

Samuraii stăteau în calea lui, privindu l ca pe un nebun, era limpede pentru ei că nu exista nici o scăpare şi că Yabu se pregătea pur şi simplu pentru o moarte plăcută, aşa cum ar fi făcut şi ei, dacă ar fi fost în locul lui. Şi îi nemulţumeau aceste strigăte, aşa cum ştiau că l nemulţumesc şi pe Yabu.