James Clavell

Îţi poruncesc să te simţi în largul tău, îşi spuse. Când erai gol, cu Felicity, într o cameră încuiată, nu te simţeai stânjenit, nu? Doar în public – când sunt femei de faţă – când ea e de faţă – te simţi stânjenit. De ce? Ei nu bagă n seamă goliciunea şi ăsta e un lucru foarte cu judecată. Te afli în Japonia. Trebuie să faci cum fac ei. Ai să fi ca ei şi ai să te comporţi ca un rege.

— Seniorul Toranaga spune că înoţi foarte bine. Ai vrea să l înveţi mişcarea aceea? spunea Mariko.

— Aş fi bucuros s o fac, răspunse şi se forţă să se întoarcă şi să se aplece aşa cum se apleca Toranaga.

Mariko îi zâmbea, privind în sus la el. E atât de drăguţă, gândi.

— Felul cum te ai cufundat în mare. Noi... noi n am văzut niciodată aşa ceva până acum. Noi totdeauna sărim. El vrea să nveţe cum să facă asta.

— Acum?

— Da, te rog.

— Pot să l învăţ – cel puţin pot să ncerc.

O slujnică ţinea un chimonou de bumbac pentru Blackthorne, aşa că se strecură bucuros în el, legându l cu cingătoarea. Acum, pe de a ntregul odihnit, le spuse cum trebuie să te arunci în apă, cum să ţi bagi capul între braţe şi să ţâşneşti în sus şi n afară, dar să ai grijă să nu cazi pe burtă.

— E cel mai bine să ncepi de la piciorul scării, cam cum ai cădea în cap, fără alergare şi săritură. Aşa ne învăţăm noi copiii:

Toranaga ascultă, puse întrebări şi apoi, mulţumit de răspunsuri, spuse prin Mariko:

— Bun. Cred că înţeleg.

Se îndreptă spre capul scării. Înainte ca Blackthorne să l poată opri, Toranaga se şi aruncase în apă, la cincisprezece picioare dedesubt. Căzu rău, pe burtă. Nimeni nu râse. Toranaga se întoarse pe punte pufnind şi încercă din nou. Iarăşi căzu prost. Şi încercările celorlalţi samurai fură la fel de neizbutite.

— Nu e uşor, spuse Blackthorne. Mie mi a trebuit mult să învăţ. Să facem o pauză şi să ncercăm mâine din nou.

— Seniorul Toranaga spune: "Mâine e mâine, astăzi am să învăţ să sar în apă."

Blackthorne îşi puse chimonoul de o parte şi făcu o nouă demonstraţie. Samuraii îl imitară. Din nou nu izbutiră. Nici Toranaga. De şase ori.

După o nouă demonstraţie, Blackthorne se căţără pe platforma scării şi o văzu pe Mariko printre ei, goală, pregătindu se să se arunce în gol. Trupul ei era minunat.

— Aşteaptă, Mariko san! Mai bine să ncerci de aici, prima oară.

— Foarte bine, Anjin san.

Coborî spre el, crucifixul minuscul subliniindu i goliciunea trupului. Îi arătă cum să se aplece, cum să se arunce înainte, în mare, prinzând o de mijloc ca s o răsucească astfel încât capul să plece primul.

Apoi Toranaga încercă de lângă apă şi fu ceva mai bine. Mariko încercă din nou şi atingerea pielii ei îl înfierbântă pe Blackthorne, aşa că, pentru o clipă, făcu pe prostul şi căzu în apă, îndepărtându i de acolo până se mai răcori. Apoi alergă pe punte şi le arătă de pe pasarelă săritura mortului, care, gândea el, putea să fie mai uşoară, ştiind că era vital pentru Toranaga să reuşească.

— Dar trebuie să rămâi ţeapăn, hai? Ca o sabie. Atunci nu poţi să dai greş.

Se aruncă înainte. Săritura fu perfectă, şi el călcă apa, aşteptând Foarte mulţi samurai se îmbulziră în faţă, dar Toranaga le făcu semn să se dea la o parte. Îşi ridică braţele ţeapăn, cu şira spinării dreaptă. Pieptul şi pântecu i erau stacojii din cauza căzăturilor pe burtă. Apoi se aruncă aşa cum arătase Blackthorne. Capul intră primul în apă şi picioarele îl traseră de a rostogolul pe spate, dar se putea chema o săritură şi prima izbutită a oricăruia dintre ei, aşa că un val de aclamaţii îl întâmpină când ieşi la suprafaţă. O făcu din nou, de data asta mai bine. Îi urmară alţi bărbaţi, unii izbutind, alţii nu. Apoi încercă Mariko.

Blackthorne văzu sânii mici, tari şi mijlocul subţire, pântecul plat şi rotunjimea picioarelor. Un fior de durere îi străbătu chipul când îşi ridică braţele deasupra capului. Dar rămase ca o săgeată şi se aruncă curajoasă înainte. Străbătu apa corect. Aproape nimeni, în afară de el, nu observă.

— A fost o săritură foarte bună. Într adevăr foarte bună, îi spuse, întinzându i mâna s o tragă din apă pe platforma scării. Ar trebui să te opreşti acum. Ţi s ar putea deschide rana de la braţ.

— Da, mulţumesc, Anjin san. Stătea lângă el, abia ajungându i până la umăr, foarte mulţumită de ea însăşi. E o senzaţie deosebită să cazi în gol, să trebuiască să stai ţeapăn şi, mai presus de toate, să ţi domini teama. Da, într adevăr, a fost o senzaţie deosebită.

Urcă scara şi şi puse chimonoul pe care i l întindea slujnica. Apoi, ştergându şi faţa cu mişcări delicate, coborî sub punte.

Iisuse, asta da femeie, gândi.
***
La apusul soarelui Toranaga trimise după Blackthorne. Stătea pe dunetă, pe saltele curate, lângă un vas mic cu cărbuni, pe care fumegau bucăţele de lemn aromat. Erau folosite ca să parfumeze aerul şi să ndepărteze insectele de noapte şi ţânţarii. Chimonoul simplu şi de bun gust, umerii imenşi, ca nişte aripi, ai mantalei scrobite, fără mâneci, îi dădeau o ţinută impunătoare. Yabu, de asemeni, era îmbrăcat în haine de ceremonie, la fel şi Mariko. Era şi Fujiko acolo. Douăzeci de samurai stăteau tăcuţi de pază. Torţele se aflau fixate în suporturile lor şi galera se legăna lin, ancorată în golf.

— Saké, Anjin san?

— Domo, Toranaga sama.

Blackthorne se înclină şi luă ceaşca minusculă de la Fujiko, o ridică închinând pentru Toranaga şi o dădu pe gât. Ceaşca fu imediat reumplută. Blackthorne purta un chimonou maro, de uniformă, în care se simţea mai comod şi mai liber decât în propriile lui haine.

— Seniorul Toranaga spune că n noaptea asta rămânem aici. Mâine ajungem la Anjiro. Ar dori să afle mai multe despre ţara dumitale şi lumea din afară.

— Desigur. Ce ar voi să ştie? E o noapte minunată, nu i aşa?

Blackthorne se aşeză comod, conştient de feminitatea ei. Prea conştient. Curios, sunt mai atras de ea acum că i îmbrăcată, decât atunci când n avea nimic pe ea.

— Da, foarte. În curând are să fie umed, Anjin san. Vara nu e un anotimp bun. Îi traduse apoi lui Toranaga ce zisese. Stăpânul meu zice să ţi spun că Yedo e mlăştinos. Ţânţarii sunt cumpliţi în timpul verii, dar aici primăvara şi toamna sunt frumoase; da, într adevăr, anotim­purile în care anul se naşte şi moare sunt minunate.

— Clima Angliei e temperată. Iernile, cam una din şapte, sunt grele. Şi verile la fel. Foamete, cam o dată la şase ani, deşi uneori pot să fie doi ani proşti unul după altul.

— Şi la noi e foamete. Foametea e rea. Cum e acum în ţara dumitale?

— În ultimii zece ani, de trei ori am avut recolte proaste şi soare deloc ca să coacă grâul. Dar aşa a fost voia Celui Atotputernic. Acum Anglia este foarte puternică. Suntem prosperi. Poporul nostru munceşte din greu. Noi ne facem toate ţesăturile, toate armele – mai toate stofele de lână din Europa. Ceva mătăsuri vin din Franţa, dar nu de calitate, şi ele sunt doar pentru cei bogaţi.

Blackthorne hotărî să nu le spună despre ciumă, sau despre tulburări, sau răzmeriţe provocate de îngrădirea pământurilor obştii şi nici despre scurgerea ţăranilor spre târguri şi oraşe. În schimb, le povesti despre regi buni şi regine bune, despre con­ducători puternici şi parlamente înţelepte, despre războaie vic­torioase.

— Seniorul Toranaga vrea să lămurim un lucru. Dumneata spui că numai puterea pe mare vă apără împotriva Spaniei şi Por­tugaliei?

— Da. Numai ea. Faptul că stăpânim mările ne asigură libertatea. Şi voi sunteţi un popor insular, exact ca noi. Dacă nu sunteţi sţăpâni pe mările voastre, sunteţi lipsiţi de apărare împotriva unui duşman din afară?

— Stăpânul meu e de acord cu dumneata.

— A, şi voi aţi fost cotropiţi?

Blackthorne văzu o uşoară încruntare când ea se ntoarse spre Toranaga, şi şi aminti să se rezume la răspunsuri, fără întrebări. Când ea i vorbi din nou, era mult mai gravă.

— Seniorul Toranaga spune că trebuie să ţi răspund la întrebare, Anjin san. Da, am fost invadaţi de două ori. În urmă cu mai bine de trei sute de ani – ar fi în 1274, după numărătoarea voastră – mongolii lui Kublai han, care tocmai cuceriseră China şi Coreea, au venit împotriva noastră, când noi am refuzat să ne supunem lor. Câteva mii au debarcat în Kyushu, dar samuraii noştri au izbutit să le ţină piept şi, după o vreme, duşmanul s a retras. Dar şapte ani mai târziu, ei au venit din nou. De data asta invazia a dus o mie de corăbii coreene şi chineze, cu două sute de mii de trupe duşmane – mongoli, chinezi şi coreeni – cei mai mulţi călări. În toată istoria chineză, aceasta a fost cea mai mare forţă cotropitoare care s a adunat vreodată. Eram neputincioşi împotriva unei forţe atât de copleşitoare, Anjin san. Au început să debarce iarăşi în golful Hakata, în Kyushu, dar, înainte ca ei să şi poată desfăşura toate armatele, a venit din sud un vânt uriaş, un tai fun, şi a distrus flota în întregime. Cei rămaşi pe mal au fost omorâţi repede. A fost un kamikazi, un vânt divin, Anjin san, îi spuse ea cu deplină convingere, un kamikazi trimis de zei să apere de cotropitorul străin acest Pământ al Zeilor. Mongolii nu s au mai întors niciodată şi, cam după optzeci de ani, dinastia lor, Chin, a fost alungată din China, adăugă Mariko cu o mare satisfacţie. Zeii ne au apărat împotriva lor. Zeii întotdeauna ne vor apăra împotriva invaziilor. La urma urmelor, ăsta e pământul lor, neh?

Blackthorne se gândi la numărul uriaş de nave şi oameni din acea invazie; făcea ca Armada spaniolă pornită împotriva Angliei să pară o nimica toată.

— Şi noi am fost ajutaţi de o furtună, senhora, spuse cu egală seriozitate. Mulţi cred că o fost trimisă tot de Dumnezeu – cu siguranţă a fost un miracol – şi cine ştie, poate că a fost. Îşi aruncă privirea spre vasul cu jar, unde cărbunele trosnea şi flăcările dansau. Apoi spuse: Mongolii mai că ne au înghiţit şi pe noi, în Europa. Îi povesti cum hoardele lui Genghis han, bunicul lui Kublai han, veniseră aproape până la porţile Vienei, unde năvala le a fost oprită şi apoi s au întors, lăsând munţi de cranii în urma lor. Oamenii din acele vremuri au crezut că Genghis han şi hoardele lui au fost trimişi de Dumnezeu să i pedepsească pentru păcatele lor.

— Seniorul Toranaga spune că el a fost doar un barbar, care era deosebit de priceput la război.

— Da. Totuşi, în Anglia, noi ne binecuvântăm norocul că suntem o insulă. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta şi pentru Canalul Mânecii. Şi pentru flota noastră. Cu China atât de aproape şi atât de puternică – şi aflându vă în război cu ea –, sunt uimit că n aveţi o forţă navală puternică. Nu vă este teamă de un alt atac?

Mariko nu răspunse, dar îi tălmăci lui Toranaga cele spuse. Când termină, Toranaga vorbi cu Yabu, care încuviinţă din cap şi răspunse la fel de serios. Cei doi bărbaţi discutară o vreme. Mariko răspunse la o altă întrebare a lui Toranaga, apoi se adresă iar lui Blackthorne.

— Ca să supravegheaţi mările voastre, de câte nave aveţi nevoie, Anjin san?

— Nu ştiu precis, dar acum regina noastră are probabil o sută cincizeci de nave de linie. Acestea sunt corăbii construite doar pentru război.

— Stăpânul meu întreabă câte corăbii construieşte regina voastră într un an?

— Douăzeci până la treizeci de nave de război, cele mai bune şi cele mai iuţi din lume. Dar, de obicei, ele sunt construite de grupuri de negustori şi apoi sunt vândute Coroanei.

— Pentru câştig?

Blackthorne îşi aminti ce părere au samuraii despre profit şi bani.

— Regina dă cu generozitate mai mult decât preţul lor adevărat, ca să încurajeze cercetările şi noile tipuri de corăbii. Fără sprijin regal, asta ar fi greu de împlinit. De pildă, Erasmus, nava mea, este un tip nou, construit după model englez în Olanda.

— Ai putea să construieşti aici o asemenea corabie?

— Da. Dac aş avea dulgheri, tălmaci, şi toate materialele, şi timp. Mai întâi ar trebui să construiesc o navă mai mică. Eu singur n am construit niciodată una în întregime, aşa că ar trebui să fac încercări... Bineînţeles, adăugă încercând să şi stăpânească emoţia pe măsură ce ideea căpăta formă, bineînţeles, dacă seniorul Toranaga ar vrea o navă sau mai multe, poate c am putea încheia târgul. Ar putea să comande un număr de nave de război să fie construit în Anglia. Noi le am aduce până aici – cu velatura pe care o doreşte, armate aşa cum doreşte.

Mariko tălmăci. Interesul lui Toranaga crescu. La fel şi al lui Yabu.

— El întreabă, marinarii noştri pot fi pregătiţi să străbată mările cu asemenea nave?

— Cu siguranţă, în timp. Am putea aranja astfel încât comandanţii de veliere – sau unul dintre ei – să stea în apele voastre vreme de un an. Atunci ar putea stabili un program de pregătire pentru voi. În câţiva ani aţi avea flota voastră. O flotă modernă. Neântrecută de nimeni.

Mariko vorbi un răstimp. Toranaga o tot întreba vroind să afle cât mai multe, ca şi Yabu, de altfel.

— Yabu san întreabă: "Neîntrecută de nimeni?"

— Da. Mai bună decât orice au spaniolii. Sau portughezii.

Se făcu tăcere. Era limpede că Toranaga fusese prins de idee, deşi încerca s o ascundă.

— Stăpânul meu întreabă, eşti sigur că s ar putea aranja?

— Da.

— Cât timp ar dura?

— Doi ani să ajung acasă. Doi ani să fie construite o navă sau mai multe. Doi ani să mă întorc. Jumătate din cost va trebui plătit înainte, restul când aducem corăbiile.

Gânditor, Toranaga se aplecă înainte şi mai puse puţin lemn aromat pe jar. Toţi îl priveau şi aşteptau. Apoi vorbi îndelung cu Yabu. Mariko nu traduse, iar Blackthorne ştia că e mai bine să nu întrebe, oricât de mult şi de arzător ar fi dorit să ia parte la conversaţie. Îi cercetă pe toţi, chiar şi pe fată, pe Fujiko, care, de asemeni, asculta atentă, dar nu putu sa citească nimic pe chipurile lor. Ştia că fusese o idee strălucită, care putea să aducă un profit imens şi să i garanteze întoarcerea sigură în Anglia.

— Anjin san, cu câte nave ai putea să vii până aici?

— O flotilă de cinci nave la un transport ar fi cel mai bine. Vă puteţi aştepta să pierdeţi cel puţin o navă în furtună, uragan sau în ciocniri cu spaniolii şi portughezii – sunt sigur că ei au să ncerce din răsputeri să vă oprească să aveţi corăbii de război. În zece ani, seniorul Toranaga ar putea să aibă o flotă de cincisprezece până la douăzeci de nave. Îi dădu timp să traducă, apoi continuă pe îndelete. Prima flotilă v ar putea aduce dulgheri, marangozi, tunari, marinari şi căpitani de cursă lungă. În zece până la cincisprezece ani, Anglia ar putea să i aducă seniorului Toranaga treizeci de nave moderne de război, mai mult decât suficient ca să stăpâniţi apele voastre. Şi, intre timp, dacă doriţi, puteţi să vă construiţi propriile voastre nave, aici. Noi o să... avea de gând să spună "vinde", dar schimbă cuvântul. Regina mea ar fi onorată să vă ajute să aveţi propria voastră flotă şi, dacă doriţi, o s o pregătim şi o s o înzestrăm.

O, da, gândi bucuros, în timp ce ultimele detalii ale planului îşi găseau cu uşurinţă locul, şi o vom înzestra cu ofiţeri, o să vă dăm şi un amiral, iar regina vă va oferi o alianţă trainică – bună pentru voi, bună pentru noi – care va face parte din învoială şi apoi, împreună, prietene Toranaga, îi vom hărţui şi i vom izgoni din aceste ape pe câinii de portughezi şi spanioli şi le vom stăpâni pentru totdeauna. Aceasta ar putea fi cea mai mare înţelegere de negoţ pe care a făcut o vreodată vreo naţie, gândi plin de bucurie. Şi cu o flotă anglo japoneză, care să cureţe aceste ape, noi, englezii, vom domina negoţul de mătase dintre China şi Japonia. Apoi vor curge milioane în fiecare an!

Dac aş putea să pun asta la cale, aş schimba cursul istoriei. Aş avea bogăţii şi onoruri cum n am visat. Aş deveni un deschizător de drumuri. Şi s ajungi aşa ceva este, într adevăr, cel mai bun lucru pe care poate încerca un bărbat să l facă, chiar dacă dă greş în încercarea lui.

— Stăpânul meu spune că e păcat că dumneata nu vorbeşti limba noastră.

— Da, dar sunt sigur că dumneata tălmăceşti perfect.

— El spune asta nu ca să mă dojenească, Anjin san, ci doar ca o simplă părere. Aşa e. Ar fi mult mai bine pentru stăpânul meu să discute direct, aşa cum vorbesc eu cu dumneata.

— Aveţi dicţionare, Mariko san? Şi gramatici – gramatici por­tughezo japoneze sau latino japoneze? Dacă seniorul Toranaga m ar putea ajuta cu cărţi şi profesori, aş încerca să nvăţ limba voastră.

— N avem astfel de cărţi.

— Dar iezuiţii au. Chiar dumneata ai spus o.

— Ah!

Ea vorbi cu Toranaga şi Blackthorne văzu ochii celor doi, ai lui Yabu şi Toranaga, luminându se, şi un zâmbet larg acoperindu le faţa.

— Stăpânul meu spune c ai să fii ajutat, Anjin san.

La porunca lui Toranaga, Fujiko le mai turnă saké lui Black­thorne şi Yabu. Toranaga şi Mariko nu beau decât cha. Nemaiputându se stăpâni, Blackthorne spuse:

— Ce zice de propunerea mea? Care e răspunsul său?

— Anjin san, ar fi mai bine să ai răbdare. El va răspunde când va crede de cuviinţă.

— Te rog, întreabă l acum.

Fără tragere de inimă, Mariko se întoarse spre Toranaga.

— Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, dar Anjin san întreabă eu mare respect, ce credeţi despre planul său. Foarte umil şi foarte politicos doreşte un răspuns.

— Va avea răspunsul meu la vremea potrivită.

Mariko îi spuse lui Blackthorne:

— Stăpânul meu spune că va avea în vedere planul dumitale şi se va gândi cu mare atenţie la ce i ai spus. Te roagă să ai răbdare.

— Domo, Toranaga sama.

— Acum mă duc să mă culc. Vom pleca în zori.

Toranaga se ridică şi toţi îl urmară sub punte, în afară de Blackthorne care fu lăsat în tovărăşia nopţii.
***
La prima rază de lumină a zorilor Toranaga dădu drumul la patru porumbei călători, ce fuseseră aduşi pe navă o dată cu bagajele, când galera fusese pregătită de plecare. Păsările se învârtiră în cerc de două ori, apoi îşi luară zborul, două întorcându se acasă, în Osaka, două îndreptându se spre Yedo. Mesajul cifrat către Kiritsubo era o poruncă ce trebuia transmisă lui Hiro matsu, ca să ncerce să plece cu toţii în chip paşnic, imediat. Dacă erau opriţi, urmau să se închidă înăuntru. În clipa în care poarta ar fi fost forţată, ei trebuiau să dea foc aripii aceleia din castel şi să şi facă seppuku.

Mesajul cifrat către fiul său, Sudara, din Yedo, spunea că el fugise, că era în siguranţă şi i poruncea să continue pregătirile secrete de război.

— Ieşi în larg, căpitane.

— Da, stăpâne.

Pe la prânz, ei străbătuseră golful dintre provinciile Totomi şi Izu, şi erau în largul capului Ito, punctul cel mai sudic al peninsulei Izu. Vântul era bun, hula domoală şi singura velă îi ajuta să înain­teze.

Apoi, aproape de ţărm, în canalul adânc dintre coastă şi câteva insule mici, stâncoase, după ce întorseseră către nord, se auzi un uruit ameninţător la ţărm.

Toate vâslele se opriră.

— Ce e, pentru numele Mântuitorului...

Ochii lui Blackthorne erau aţintiţi spre ţărm.

Brusc, o crăpătură uriaşă şerpui în susul coastei şi sute de mii de tone de rocă se prăbuşiră în mare. Pentru o clipă, apele părură să clocotească. Un val mic veni spre galeră, apoi trecu pe lângă ea. Avalanşa încetă. Din nou uruitul, mai adânc şi mai prelung, dar mai îndepărtat. Din când în când se desprindeau bolovani din stânci. Toţi ascultau atenţi şi aşteptau privind faţa stâncii. Se auzeau pescăruşii, valurile şi vântul. Apoi Toranaga făcu semn toboşarului să reia cadenţa. Vâslele se porniră. Viaţa pe navă reintră în normal.

— Ce a fost asta? întrebă Blackthorne.

— Doar un cutremur de pământ. Mariko era uluită. La voi nu sunt cutremure?

— Nu. Niciodată. N am văzut nici unul până acum.

— O, la noi se ntâmplă des, Anjin san. Acum n a fost nimic, doar unul mic. Centrul i o fi fost undeva în altă parte, poate chiar în largul mării. Sau poate că aici, dar a fost mic şi unul singur. Am avut noroc să vedem doar unul mic.

— Era ca şi cum întreg pământul se clătina. Aş putea să jur că am văzut... Am auzit despre cutremure. La otomani şi în ţara Sfântă, la ei sunt uneori. Iisuse! Dădu drumul aerului din plămâni, inima încă bătându i năprasnic. Aş putea să jur că am văzut întregul ţărm clătinându se.

— Oh, chiar aşa a fost, Anjin san. Când te afli pe pământ, e cel mai cumplit lucru din lume. Te ia pe neaşteptate, Anjin san. Cutremurele vin în valuri, uneori dintr o parte în alta, alteori de jos în sus, alteori trei sau patru clătinări iuţi. Uneori unul mic este urmat de altul mai mare în ziua următoare. Nu există vreo regulă. Cel mai rău pe care l am trăit s a întâmplat noaptea, acum şase ani, lângă Osaka, în cea de a treia zi a Lunii Frunzelor Căzătoare. Casa noastră s a prăbuşit peste noi, Anjin san. N am fost răniţi, fiul meu şi cu mine. Ne m croit singuri drum de sub dărâmături. Cutremurele au continuat o săptămână şi mai bine, unele rele, altele foarte rele. Castelul cel mare, nou de la Fujimi, al lui Taiko, a fost distrus în întregime. Sute de mii de oameni au pierit în acel cutremur şi în incendiile care au urmat. Aceasta este cea mai mare primejdie, Anjin san – focul care urmează întotdeauna. Satele, târgurile şi oraşele noastre mor atât de uşor. Uneori e un cutremur mare departe în larg şi legenda spune că asta dă naştere Valurilor Uriaşe. Ele sunt înalte de zece sau douăzeci de picioare. Nu există niciodată vreun semn şi n au un anotimp anume. Valul Uriaş apare pur şi simplu din mare către ţărmurile noastre şi pătrunde adânc dincolo de ţărm. Pot să dispară oraşe. Yedo a fost pe jumătate distrus acum câţiva ani de un asemenea val.

— Asta i obişnuit la voi? În fiecare an?

— O, da. În fiecare an, pe acest Pământ al Zeilor, avem cutremure. Şi incendii, şi inundaţii, şi Valuri Uriaşe, şi furtuni îngrozitoare – tai fun. Natura e foarte aspră cu noi. I se adunară lacrimi la coada ochilor. Poate că din pricina asta iubim viaţa atât de mult, Anjin san. Vezi, trebuie. Moartea face parte din aerul, din marea, din pământul nostru. Ar trebui să ştii, Anjin san, că pe acest Pământ al Lacrimilor, moartea este moştenirea noastră.

CAPITOLUL 30

— Eşti sigur că totul e gata, Mura?

— Da, Omi san, da, cred că da. Am urmat întocmai poruncile domniei voastre şi ale lui Igurashi san.

— Ar fi bine să nu iasă ceva prost, dacă vrei să nu fie alt staroste peste sat până la apusul soarelui, îi spuse morocănos Igurashi, şeful suitei lui Yabu. Singurul ochi rămas îi era roşu de nesomn.

Sosise cu o zi în urmă din Yedo cu primul grup de samurai şi cu ordine precise.

Mura nu răspunse, dădu doar respectuos din cap, cu ochii în pământ.

Stăteau pe plajă, lângă debarcader, în faţa şirurilor îngenunchiate de săteni tăcuţi, înspăimântaţi şi istoviţi – toţi bărbaţii, femeile şi copiii din sat, afară doar de cei care nu se puteau da jos din pat – aşteptând să sosească galera. Toţi purtau hainele lor cele mai bune. Feţele fuseseră bine frecate, tot satul măturat ca de Ajunul Anului Nou, când, după o datină străveche, toată împărăţia strălucea de curăţenie. Bărcile pescăreşti erau aranjate cu grijă, năvoadele puse în ordine, funiile strinse colac. Chiar şi plaja de a lungul golfului fusese greblată.

— Nimic n o să iasă prost, Igurashi san, spuse Omi.

Dormise foarte puţin în săptămâna din urmă, de când sosiseră din Osaka poruncile lui Yabu, printr unul dintre porumbeii călători ai lui Toranaga. Pusese de îndată la treabă satul şi toţi bărbaţii sănătoşi de pe o rază de douăzeci de ti, ca să pregătească Anjiro pentru sosirea samurailor şi a lui Yabu. Şi acum, când Igurashi îi şoptise, numai lui, taina că marele daimyo Toranaga îl însoţea pe unchiul său şi că scăpase din capcana lui Ishido, era mai mult decât încântat că cheltuise atâţia bani.

— Nu ai de ce să ţi faci griji, Igurashi san. Aceasta e feuda mea şi eu mă pun chezaş.