James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Don Giovanni, a cenar teco M'invitasti.

Mă simt mai bine. Burgundul. Ş-un bun tonic. Cine l-o fi distilat primul ? Vreun tip profund nefericit. Cura­jul beţivului. Acuma trebuie la Kilkenny People pentru reclama ceea.

Scaune de toaletă goale, curate, aşteptînd în vitrina lui William Miller, instalaţii sanitare, îl îndemnară îndă­răt la gîndurile sale. Ar putea ; şi să vadă totul pînă jos ; înghiţi o dată un ac şi-ţi iese din coaste după ani de zile, îţi trece prin tot corpul, îţi schimbă duetele biliare, splina împroşcată peste ficat, sucul gastric prin meandrele in­testinelor ca prin ţevi. Dar tipul, săracul, trebuie să stea drept toată vremea cu înlăuntrul şi afara la vedere. Asta-i ştiinţa.

— A cenar teco.

Ce înseamnă teco ? La noapte poate.

Don Giovanni, m-ai invitat Să vin la tine la noapte, Rum Rum rumdum.

Nu prea se potriveşte.

Keyes : două luni dacă l-aş convinge pe Nannetti. Asta ar face două lire şi zece şilingi, cam două lire şi opt

214

şilingi. Trei îmi datorează Hynes. Două lire şi unsprezece: Reclama de la Presscott. Două şi cincisprezece. Cam cinci guinee. Dacă am noroc.

Aş putea să cumpăr un jupon din acelea de mătase pentru Molly, la culoare cu jartierele noi.

Astăzi. Astăzi. Să nu mă gîndesc.

Un turneu în sud, deci. De pildă, staţiunile balneare englezeşti ? Brighton, Margate. Digul pe clar de lună. Vocea ei plutind peste ape. Fetele acelea frumoase pe plajă. în faţă la barul lui John cel Lung un vagabond somnoros sta sprijinit într-o rină, pierdut în gînduri şi ronţăindu-şi pumnul murdar. Om de nădejde caută de lucru. Plată mică. Mănîncă orice.

Domnul Bloom coti de la vitrina cu tarte nevîndute de la Gray şi trecu prin faţa librăriei reverendului Tho-mas Connellan. De ce am părăsit biserica romană ? Cui­bul păsărilor. Femeile cică l-ar împinge pe ăsta pe la spate. Se zice că pe vremea foametei cartofilor le dădeau supă la copiii săracilor ca să treacă la protestanţi. Din­colo e asociaţia unde se ducea tata cînd cu convertirea evreilor săraci. Aceeaşi momeală ieftină. De ce am pără­sit noi biserica romană ?

Un tinerel orb se oprise bătînd cu bastonul său sub­ţire în bordura trotuarului. Nu se vede nici un tramvai. Vrea să traverseze. ,

— Doriţi să traversaţi ? întrebă domnul Bloom. Adolescentul orb nu răspunse. Faţa lui împietrită, se

încruntă vag. îşi mişca nesigur capul.

— Sînteţi pe strada Dawson, spuse domnul Bloom; Strada Molesworth este peste drum. Doriţi să treceţi ? Nu e nimic pe stradă acum.

Bastonul se mişcă tremurător spre stînga. Ochii dom­nului Bloom îi urmăriră mişcarea şi întîlniră din nou furgonul de la curăţătoria chimică oprit în faţă la Drago. Unde i-am mai văzut părul uns cu briantină chiar cînd eram. Balegă de cal. Vizitiul a intrat la John cel Lung. îşi mai potoleşte setea şi el.

— E un camion acolo, spuse domnul Bloom, dar acum stă pe loc. Vă trec eu peste drum. Doriţi să mergeţi spre strada Molesworth ?

r— Da, răspunse tînărul. Spre strada South Frederick.

215

— Haideţi, spuse domnul Bloom.

îi atinse uşor cotul slab ; apoi apucă mina moale, vă­zătoare, s-o conducă mai înainte.

Spune-i ceva. Mai bine să nu-mi dau aere de superio­ritate. Ei nu prea au încredere în ce te aud spunînd. O remarcă obişnuită :

— N-a apucat să plouă. Nici un răspuns.

Are pete pe haină. îşi scapă mîncarea, presupun. Pen­tru el trebuie că are un cu totul alt fel de gust. La început trebuie hrăniţi cu linguriţa. Ca mîna de copil e mîna lui. Cum era a lui Milly. Sensibilă. Mă preţuieşte, îmi închipui, după mîna mea. Mă întreb dacă are nume. Căruţă. Să-i feresc bastonul de picioarele capului e obosit şi el îşi tîrîie picioarele moţăie. Aşa. Liber acum. Pe la coada taurului, prin faţa calului.

— Mulţumesc, domnule.

Ştie că sînt bărbat în toată firea. Vocea.

— E bine acuma ? Prima la stînga.

Orbul lovi cu bastonul bordura trotuarului şi îşi văzu' de drum, trăgîndu-şi bastonul după sine, pipăind iarăşi.

Domnul Bloom mergea în urma picioarelor fără ve­dere, a costumului ieftin de şeviot. Săracul de el, e şi tînăr ! Cum Dumnezeu ştia că e camionul acolo ? Trebuie câ l-a simţit. Văd poate cu fruntea. Un fel de simţ al volumelor. Greutatea. Ar simţi dacă se ia ceva de lîngă el ? Simte un gol. Ce stranie impresie trebuie să aibă el despre Dublin, cînd îşi pipăie aşa drumul pe trotuar. Ar putea să umble drept dacă n-ar avea bastonul ăsta ? O faţă pioasă, fără sînge, ca a unuia care se gîndeşte să se facă preot.

Penrose ! Aşa-l chema pe individul acela.

Şi vezi, toate lucrurile pe care pot să le înveţe. Citesc cu degetele. Acordează piane. Şi noi ne mirăm cînd veder? că de fapt sînt oameni deştepţi. De ce credem că un om diform sau un cocoşat e deştept cînd îl auzim spunînd un lucru pe care l-am spune şi noi. Sigur, simţurile cele­lalte sînt mai. Brodează. împletesc coşuri. Ar trebui aju­taţi. Aş putea să cumpăr un coşuleţ din ăsta împletit pentru ziua lui Molly. Ei nu-i place să lucreze de mînă. S-ar putea să se supere. Oamenii negri li se spune,,'

216

Şi simţul mirosului trebuie să fie mai fin. Mirosurile din toate părţile, strînse laolaltă, în buchet. Şi fiecare persoană în parte. Pe urmă primăvara, vara ; miresme. Gustul, Se zice că nu simţi gustul vinului dacă ţii ochii închişi sau dacă ai guturai. Şi nici dacă fumezi pe întu­neric, cică n-ai mai avea nici o plăcere.

Şi cu o femeie, de exemplu. Mai lipsit de ruşine dacă nu vezi. Fata aceea care trecea prin faţă la Stewart, cu nasul pe sus. Uitaţi-vă la mine. Am tot ce-mi trebuie. Ciudat trebuie să fie să nu poţi s-o vezi. Un fel de formă în ochii minţii sale. Temperatura glasului cînd o atinge cu degetele trebuie aproape că-i vede liniile curbele.-Mîînile lui în părul ei, de pildă. Să zicem că-i negru, de exemplu. Bine, Să zicem negru. Pe urmă alunecînd peste pielea ei ajbă. Se simte altfel poate. Simţi albul.

Oficiul poştal. Trebuie să răspund. Ce plictiseală as­tăzi. Să-i trimit un mandat de doi şilingi jumătate de co­roană. Primeşte micul meu dar. Papetăria-i chiar aici. Stai. Mă mai gîndesc.

Cu un deget gingaş îşi mîngîie uşor de tot părul piep­tănat înspre spate peste urechi. Iarăşi. Fire de pai subţi-ratece, subţiratece. Pe urmă, uşor, "degetul îi mîngîie pie­lea pe obrazul drept. Şi aici e păr ca un puf. Nu de ajuns de moale. Pe pîntece e cel mai moale. Nu-i nimeni în jur. Uite-l că intră pe strada Frederick. Poate se duce la şcoala de dans a lui Levenston. S-ar zice că-mi potrivesc bretelele.

Trecînd prin faţa barului lui Doran îşi strecură mîna întx'e vestă şi pantaloni şi, dînd în lături cămaşa, uşor, îşi pipăi o cută molatecă a pîntecului. Numai că ştiu că e albăgălbuie. Ar trebui să încerc pe întuneric să văd.

îşi retrase mîna şi-şi aranja haina la loc.

Săracul de el ! -Un băieţandru de-abia. Teribil. Cu ade­vărat teribil. Ce visuri o fi avînd, dacă nu vede ? Viaţa un vis pentru el. Unde-i dreptatea, cînd te gîrdeşti că s-a născut aşa ? Femeile şi copiii aceia la excursia cu picnic care au ars de vii si s-au înecat la New York. Holocaust. Karma îi spune, transmigraţia pentru păcatele pe care

217

.

îe-ai săvîrşit într-o viaţă trecută reîncarnarea mă tu-n pisoză. Doamne, doamne, doamne. Păcat, sigur ; dar, ori­cum ar fi, parcă nu prea poţi le dai cu totul dreptate.

Uite-l pe sir Frederick Falkiner care intră la loja franc­masonilor. Solemn ca un episcop. După un dejun copios la terasa Earlsfort. Nişte jurişti bătrîni care dau gata o butelie. Anecdote de la tribunal şi la juraţi şi vorbe me­morabile de la şcolile snoabe. L-am condamnat la zece ani. Bănuiesc că ar strîmba din nas la vinul ăsta din care am băut eu. Pentru ei numai vinuri de soi, cu anul în­semnat pe o sticlă plină de praf. Are concepţiile lui bine fixate despre justiţie de cîte ori e în vreun proces la corecţională. Dealtfel un bătrînel bine intenţionat. Actele poliţiei sînt pline cu delicte şi ei au interes la sută să fabrice crimele. Şi el îi trimite la plimbare. E pornit pe cămătari. Pe Reuben J. l-a frecat bine de tot.. La drept vorbind ăsta chiar e ceea ce zic ei că-i tipul de ovrei mur­dar. Au ceva putere judecătorii ăştia. Nişte bătrîni scor­ţoşi cu perucă. Urşi cu o labă rănită. Să aibă Domnul milă de sufletul tău.

Ia te uită, un afiş. Bazar la Mirus. Excelenţa sa lor­dul locotenent. în şaisprezece, astăzi e. Pentru a contribui la fondurile spitalului Mercer. Messiah întîi pentru aşa ceva s-a cîntat. De Handel. Ce-ar fi să m-abat şi pe acolo. Biillsbridge. Să intru şi la Keyes. Nu n-are rost să mă ţin de el ca o lipitoare. Pînă la urmă îl plictisesc. Sigur c-ara să dau peste cineva cunoscut de la uşă.

Domnul Bloom intră pe strada Kildare. Întîi trebuie. Biblioteca.

Pălărie de paie în soare. Pantofi galbeni. Pantaloni cu manşeta întoarsă. Este. Este ¹⁷³.

Inima îi bătea înăbuşit. La dreapta. Muzeul. Zeiţele. Zvîcni spre dreapta.

— Este ? Aproape sigur. Nu mă uit. Sînt cu vinul în nas. De ce am ? Prea mi s-a suit la cap. Da, este. Mersul. Nu văd. Nu văd. Mergi înainte.

îndreptîndu-se spve poarta muzeului cu paşi lungi speriaţi îşi ridică ochii. Frumoasă clădire. Sir Thomas Deane a proiectat-o. Nu vine după mine ?

Poate nu m-a văzut. Era cu lumina în ochi.

213

Inima îi flutura răbufnindu-i în suspine întretăiate. Repede. Statui reci : ce linişte-i aici. Intr-o clipă sînt.în siguranţă.

Nu, nu m-a văzut. Două trecute. Chiar la poartă.

O, inima !

Cu ochii zvîcnindu-i privea fix la curbele albicioase de piatră. Sir Thomas Deane era cu stilul grec.

Să caut ceva eu.

Grăbită, mîna îi intră pecipitat în buzunar, scoase, citi desfăcută Agendath Netaim. Unde am ?

Ocupat să caut.

Vîrî repede la loc Agendath.

După-masă a spus ea.

Asta caut. Da, asta. Încearcă în toate buzunarele. Ba­ţi s. Freeman. Unde l-am ? A, da. Pantalonii. Portmoneul. Cartoful. Unde l-am ?

Repede. Mergi liniştit. încă o clipă. Inima.'

Mîna lui căutînd acel unde l-am găsit în buzunarul de la şold săpunul loţiunea trebuie să trec s-o iau o hîrtie încălzită lipindu-se. A, săpunu-i acolo ! Da. Poarta.

Am scăpat J

Cu urbanitate, să-i facă să se simtă în largul lor, bi­bliotecarul, quaker notoriu, torcea ca o pisică ¹⁷⁴.

— Şi avem, nu-i aşa, paginile acelea nepreţuite din Wilhelm Meister — un mare poet despre un mare con­frate poet. Un suflet ezitant ridicînd armele împotriva unei mări de chinuri¹⁷⁵, sfîşiat de îndoieli contradictorii, aşa cum vedem şi în viaţa adevărată.

Făcea un pas înainte lăsîndu-se pe vîrfuri şi scîrţîin-du-şi pielea încălţămintei, şi un pas îndărăt, lăsîndu-se pe călcîie, pe podeaua solemnă.

Un funcţionar tăcut, deschizînd numai puţin uşa, îi făcu semn tăcut.

— Îndată, spuse, scîrţîind a plecare, mai adăstînd cu toate acestea. Visătorul frumos, neputincios, care e înfrînt de faptele nepriincioase. Simţi întotdeauna că judecăţile lui Goethe sînt atît de adevărate. Adevărate, în ultimă analiză.

219

Cu această analiză bi-scîrţîindu-i încălţările, se în­depărtă în pas de dans vechi parcă. Chel, cu tot sîvgul, la uşă îşi aplecă urechea mare cu totul vorbelor funcţiona­rului ; le dădu ascultare ; pieri.

Doi rămaşi.

— Monsieur de la Palisse, rînji Stephen, mai era viu cu un sfert de oră înainte de a muri.

— Ţi i-ai găsit pe-acei şase studenţi la medicină, aşa grozavi, întrebă John Eglinton¹⁷⁶, cu pizma unui mai vîrstnic, care să scrie Paradisul Pierdut după dictarea dumitale ? Să-i zică acuma Suferinţele lui Satan ^l77.

Surîs. Surîde surîsul lui Cranly.