Jean Delumeau

Doamne, mă căiesc„„39.)

Alte invenţii teatrale au contribuit la succesul misiunilor, mai ales al acelora iezuite. Terminând un ciclu de predici la Phouhinec (Finistere), Maunoir, ne informează Boschet, a vrut să le întărească locuitorilor „convertirea” printr-un „spectacol menit să inspire o teamă salutară şi de durată”. Or, el compusese o cântare, ajunsă după aceea celebră, despre supliciile infernului. Era un dialog în care „oamenii aflaţi încă pe pământ îi întreabă pe cei care suferă în infern”. – „La sfârşitul procesiunii generale [de închidere]… Îi urcă pe o estradă ridicată… În mijlocul câmpului pe nişte copii [citim bine: copii] care trebuiau să pună întrebările în numele celor vii şi plasă sub estradă pe cei ce trebuiau să dea răspunsurile damnaţilor.

Când procesiunea ajunse în acest loc, cei vii începură să-i întrebe pe morţii damnaţi: tot auditoriul a fost mişcat de întrebările lor, care interesau pe toată lumea, dar vocile lugubre, exprimând supliciile damnaţilor şi ieşind de sub estradă ca din fundul pământului, îi înspăimântară atât de tare pe cei prezenţi, în număr de patru mii de persoane, încât fiecare se lovea în piept şi lua noi hotărâri de a face penitenţă şi de a evita păcatul”'0.

În Italia, iezuiţii au integrat misiunilor procesiunile flagelanţilor, clar controlându-le. Paolo Segneri cel Bătrân dădea el însuşi exemplul41. La sfârşitul predicilor consacrate temei „ori penitenţa, ori infernul”, putea fi văzut „cuprins de zel şi, pentru a da exemplu”, îşi punea pe cap o coroană de spini înţepători, îşi lega o funie în jurul gâtului, îşi scotea sutana şi, rămânând într-o lenjerie de corp care-i lăsa umerii şi bustul descoperiţi, îşi aplica tot canonul cu înverşunare. Inventase chiar şi un instrument mai rafinat format dintr-un băţ de plută ţinut într-un etui de tablă sşi dotat cu vreo cincizeci de ace. El se lovea cu acesta mai ales în timpul procesiunilor de penitenţă sau pentru a înfrânge prin propriile sale mortificări rezistenţa celor ce făceau mofturi în a-şi ierta duşmanii. Călugării care încercau să-i convertească pe indienii din America au folosit şi ei autopedepsirt spectaculoase, impresionante pentru cei prezenţi112.

Din cauza afluenţei, predicile lui Paolo Segneri aveau loc, de obicei, în pieţe sau în poiene. Omilia o dată terminată, se îndreptau către o biserică. Atunci predicatorul spunea mulţimii: „Cel nevinovat să rămână aici, dar cel care se recunoaşte păcătos să mă însoţească”. Mulţimea se repezea imediat spre biserică, încuiată imediat ce era plină cu bărbaţi, pentru că femeile rămâneau pe dinafară. La cântul miserere, poporul, „gol până la brâu”, se flagela cu înverşunare (alia disperată). Cei ce nu putuseră obţine biciul pentru flagelare se loveau cu frânghii, cu centuri ţintuite, chiar cu mătăniile. Unii se pălmuiau sau îşi dădeau cu pumnii în piept. Toţi strigau: „Pace, iertare, trăiască Isus, mai degrabă să murim decât să mai păcătuim de acum înainte!” „La aceasta femeile răspundeau de afară ca un ecou, plesnind din palme şi scoţând strigăte vrednice de milă”43. Atunci misionarul, ca inspirat, întreba cu voce puternică: „Care-i cel mai mare păcătos din biserica asta?” şi toţi răspundeau „Eu, eu!”. Lacrimile şi loviturile se înteţeau. Dar nu se depăşea sfertul de oră44.

O variantă încă şi mai dramatică a ceremoniilor penitenţiale era, în oraşe, marea procesiune nocturnă de la sfârşitul misiunii, la lumina torţelor. Paolo Segneri apărea aici cu bustul gol, cu frânghia de gât, cu gluga neagră pe faţă, cu lanţuri la picioare şi cu biciuşca în mână. El ducea crucifixul, urmat de cler şi de mulţime. Mulţi erau încoronaţi cu spini sau purtau pe umeri cruci. Unii îşi legau braţele pe la spate cu ajutorul unor beţe orizontale, aşa încât să semene cu nişte „răstigniţi ambulanţi”45. Alţii se legau între ei cu lanţuri groase, ca prizonierii, alţii se încovoiau sub povara jugurilor, ca boii. Deseori figura în procesiune un Hrist mort, reprezentat printr-un crucifix dus pe o targa acoperita cu pânză neagră.

Modelul misionar a avut mult succes şi în Spania, unde iezuiţii şi capucinii au înmulţit, în secolele XVII şi XVIII, procesiunile nocturne şi slujbele impresionante până au ajuns pe punctul de a provoca adevărate tulburări populare46. Mai mult, a fost uneori exportat în Elveţia romandă şi în ţările de limbă germană, mai ales de către iezuiţi'17. Relatările părintelui Fulvio Fontana, un discipol al primului Segneri, sunt edificatoare în această privinţă. Însoţit de interpreţi, pentru că nu vorbea germana, el a parcurs Elveţia, Tirolul şi Austria şi în mai multe rânduri, între 1705-171048. Mulţimile au fost peste tot foarte numeroase: la Innsbruck, 40 000 de persoane (?) ar fi primit ostia cu ocazia comuniunii generale„19. Pe lacurile elveţiene, sute de bărci o escortau pe cea a predicatorului atunci când sosea dintr-un canton învecinat. În toate localităţile, marile procesiuni de penitenţă erau formate din oameni încoronaţi cu spini, acestea fiind vândute pe stradă de către copii'0. „Nu se vedeau [atunci] decât spectacole de penitenţă, cruci nemăsurate pe umeri [purtate chiar şi de cele mai plăpânde fetiţe], lanţuri la picioare, bice în mâini. Câţi spectatori, tot atâtea persoane care făceau ele însele spectacolul. Cu figura schimbată şi cu lacrimile şiroind, toate puneau în evidenţă durerea care le umplea inima'11. Aşa era misiunea preferată de iezuiţii italieni, în general mai scurtă, dar mai patetică decât cea franceză.

Se ştie că Michel Le Nobletz şi Julien Maunoirca şi misionarii trimişi în America – au folosit tablouri pentru a susţine cuvântul prin imagine52. Punerea în scenă devenea atunci pedagogie audio-vizuala, dar fără a pierde, cel puţin în majoritatea cazurilor, aspectul teatral şi impresionant pe care ne străduim să-1 subliniem aici. Le Nobletz, numit uneori „preotul nebun” şi care şi-a impus la începutul carierei mortificări teribile – dar el a părut „nebun” mai ales pentru că a recurs la femei catihete – a pus să se facă vreo 70 de hărţi (de circa 50-60 cm pe 80-90 cm) pictate pe piele de oaie. Mai există paisprezece păstrate la episcopia de Quimper (harta Babilonului, harta crucii, harta Judecăţii, harta inimilor etc). Alain Croix are dreptate să sublinieze că aceste „Tablouri” – Taolennou – pe care Le Nobletz le-a pictat pentru prima dată la Landerneau în 1613, erau cu siguranţă puţin lizibile pentru credincioşi, pentru că aveau multiple scene de format mic. Misionarul a redactat deci comentarii ale acestor afişe naive, pe care el însuşi şi catiheţii lui le explicau cu arătătorul în mână53.

Maunoir a folosit şi el, la rândul său, Taolennou, dar poate că mai puţin decât predecesorul său şi, mai ales, simplificându-le. În orice caz, fusese găsită o tehnică, folosită în curând de către lazarişti şi chiar de către preoţii obişnuiţi din dioceza Vannes, în 1697'4. Ea a rămas familiară predicatorilor bretoni până la începutul secolului XX, tablourile misiunilor câştigând progresiv în claritate, aşa încât au devenit mult mai accesibile publicului. Ele vehiculau atunci o vehementă şi deseori terifiantă pastorală a „convertirii”. Louis Kerbiriou şi Pierre-Jakez Helias dau mărturie despre aceasta atunci când îşi evocă misiunile din copilăria lor. Primul consideră că, fără îndoială, mai mult îi marcau pe credincioşi detaliile oribile decât „imaginile pioase şi consolatoare”: „Privirile, scrie el, [se îndreptau] exact către fiinţele respingătoare şi culorile terifiante”. Al doilea relatează: „Cuvintele preotului ne intră pe-o ureche şi ies pe cealaltă, fără a lăsa nici o urmă. Dar Tablourile, asta-i altceva. Oricât ai închide ochii, pleoapele de-abia lipite se întredeschid şi imaginile succesive ale destinului nostru ne izbesc ca tot atâtea lovituri de pumn”. Ele se tranformâ noaptea în „coşmaruri colcăitoare” din care rămân în zori „mirosul transpiraţiei şi dorinţa de pocăire”'6.

Or, tablourile pe care le descrie Pierre-Jakez Helias reprezintă inimi. Primele figuraţii ale inimilor (a lui Hristos sau a Măriei) par să dateze din secolul XV„. Apoi, bogata literatură emblematică a secolului XVI ajunsese la multiplicarea, începând cu 1570, a reprezentărilor de inimi. Flamandul Antoine Wierix (sfârşitul secolului XVI – începutul secolului XVII), care a lucrat pentru iezuiţi, a fost fără îndoială primul mare difuzor de imagini pioase, în care o inimă avea deasupra un cap. Wierix 1-a influenţat, la rândul său, pe Le Nobletz, autor, am văzut deja, al unui tablou alcătuit din treizeci de inimi: inimă prinsă în mrejele demonului, inimă avâncl în interior un bărbat „monden„, inimă cu fiecare din păcatele capitale, inimă măturată de Isus, inimă în care Isus se odihneşte etc, tema generală fiind cunoaşte-te pe tine însuţi”58. Mai pedagog decât predecesorul său, Maunoir pare să fi folosit mai ales hărţi ale infernului şi ale paradisului şi pe cele ale inimilor, schematizându-le pe toate trei.

Simbolistica inimii plutea, cu siguranţă, în aer în secolul XVII. Un rector breton venit în Italia, Quendu Le Gali, îi prezintă papei şi publică la Roma, în 1668, un Oratorio del cuore, în care fiecare zi a săptămânii este figurată printr-o mare inimă deasupra căreia apare un cap de om. Această lucrare s-a bucurat de succes: 23 de ediţii au fost inventariate, dintre care 11 dinainte de 1700. A fost tradus în franceză în 1670. Or, acesta este momentul când un iezuit, părintele Vincent Huby, creatorul la Vannes al unei „Case de meditaţii spirituale” pentru bărbaţi, îşi lansează Imaginile morale (Images morales) ce moştenesc tot trecutul evocat mai sus. În general, erau comentate după masa de prânz. Dimensiunile lor (60x44 cm) indică faptul că puteau fi arătate unui public destul de mare. Seria comportă douăsprezece stampe, inima fiind de fiecare dată dominata de un cap a cărui expresie este în raport cu scenele evocate dedesubt.

Prima stampă îl înfăţişează pe omul căzut în păcat fără a-şi da seama. Chipul său nu este fericit. În inimă se pot distinge steaua credinţei şi ochiul conştiinţei, dar şi animale care simbolizează păcatele capitale. În cea de-a doua, îngerul păzitor îl imploră pe Sfântul Duh şi-1 ajută pe „cel din lume” să mediteze graţie unui cap de mort. Demonul şi animalele, adică păcatele capitale, încep să-şi ia tălpăşiţa. A treia evocă pocăinţa. Sfântul Duh ocupă tot centrul inimii, unde se zăresc flăcările graţiei şi lacrimile penitenţei. Figura reflectă pacea regăsită. A patra descrie starea unui om care face penitenţă şi se împarte între rugăciune, pomeni şi post. A cincea este consacrată perfecţionării omului care „s-a curăţat de păcate”. Inima, în jurul căreia sunt înscrise numele celor şapte virtuţi, este ocupată de Trinitate. Dar lupta mântuirii nu este câştigata numai pentru atât: a şasea stampă înfăţişează întoarcerea în forţă a ispitelor lumii şi ale cărnii, iar a şaptea precizează starea omului în inima căruia a revenit Satana cu alţi şapte diavoli. În mod foarte logic, al optulea tablou, în tradiţia Artes moriendi, ne face să asistăm la „moartea rea” a păcătosului. Un diavol mare îi arată muribundului cartea păcatelor sale. Hristos nu poate decât să-i spună nenorocitului: „Piei, blestemăţiile”. A noua stampă descrie infernul, grătarele şi torturile sale şi mulţimea de damnaţi care se prăbuşesc acolo. Aceştia sunt măcinaţi de viermele remuşcării. A zecea stampă, dimpotrivă, ridică în slăvi perseverenţa care rezistă tuturor ispitelor. A unsprezecea evocă moartea bună a omului care stânge un crucifix, în vreme ce un înger prezintă lista lucrărilor sale bune. A douăsprezecea, în sfârşit, evocă bucuriile paradisului. Anne Sauvy remarcă: aceasta din urmă este, dintre toate, cel mai greu de găsit. Oare din cauză că era cea mai consolatoare la privit şi că e cea pe care şi-o atârnau de preferinţă oamenii pe pereţii caselor? Să notăm în treacăt lipsa purgatoriului clin această bandă desenată consacrată istoriei simplificate a mântuirii individuale.

Imaginile morale au avut un impact însemnat şi o posteritate durabilă. Mai multe dintre ele au ilustrat celebra Oglindă a păcătosului (Miroir du pecheur), compusă de capucini la sfârşitul secolului XVII şi pe care în acelaşi timp o tipografie din Mans'9 şi „Biblioteca albastră” de la Troyes au reimprimat-o neostenit până la mijlocul secolului XIX60.

Eventualul sprijin al unui obiect – craniu sau tablou – nu-1 scutea pe predicator de un mare efort vocal. Deşi evaluările care ne-au parvenit referitoare la auditoriile întrunite de sfântul Bernardin de Siena şi sfântul Giovanni da Capistrano sunt fanteziste (80 000 de persoane (!) l-ar fi ascultat pe acesta din urmă la Viena, în Austria, în 145161), e sigur totuşi că deseori se adresau unor mulţimi imense, masate eventual în cea mai mare piaţă a unui oraş. Părintele de la Haye, care editează în 1635 operele latine ale sfântului Bernardin de Siena, aminteşte în prefaţa sa: „De obicei atât de numeroşi erau cei care se adunau pentru a-1 asculta [pe marele orator], încât dis-de-dimineaţă se grăbeau către locul predicării, venind uneori de la peste 30 de mile… Iar admirabilul erou al Domnului, plin de Sfântul Duh, îşi îmboldea cu o voce puternică auditoriul să facă penitenţă şi să-1 îmbuneze cu ajutorul lacrimilor şi al posturilor pe un Dumnezeu iritat”62.

Un contemporan precizează că la Vienne, cu ocazia Rusaliilor din 1451, din cauza venirii sfântului Giovanni da Capistrano, oamenii au alergat „ca la Roma în vremea unui mare jubileu; toate hanurile şi tavernele erau pline”63. De unde necesitatea unei voci puternice şi, în afară de asta, a unei gestici de sprijin mai ales atunci când, ca în cazul unui Giovanni da Capistrano vorbind într-o ţară germanică, oratorul nu cunoştea germana. Aşa încât se exprima în latină şi un interpret traducea. Vocea şi gesturile i-au surprins pe ascultătorii austrieci ai predicatorului italian. La Vienne, Giovanni da Capistrano se ocupa într-o zi, aşa cum i se întâmpla adeseori, de judecata de apoi şi tocmai clamase cu putere: „Departe de mine, blestemaţilor…” Apoi se întrerupse brusc din cauza reacţiilor auditoriului şi continuă printr-o paranteză retorică. – „Dacă j-ai citit [şi se adresează, ca şi Bernardin de Siena, fiecăruia dintre ascultători] pe Cicero şi Augustin… Trebuie să ştii ce importanţă au vocea şi gesturile în faţa poporului… Dacă vreau să-1 îndemn la devoţiune, trebuie să-mi îngroş vocea; şi dacă spui -Departe de mine, blestemaţilor”, trebuie să strigi cu o voce înfricoşătoare: aşa o cere sensul cuvintelor. În schimb trebuie să pronunţi cu dragoste cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui„„6'1.

Această paranteză o dată închisă, Giovanni da Capistrano şi-a reluat descrierea judecăţii de apoi. Ca dânsul şi după el, mulţi misionari şi preoţi de parohie au crezut necesar să vorbească tare pentru a-i trezi pe creştinii adormiţi. Consemnul venea chiar pe linie ierarhică. Guillaume Briţonnet

I scria clerului său în 1520: „Vă cerem… Să faceţi să răsune trâmbiţa cuvântului lui Dumnezeu în urechile celor care se prefac că nu poc sau nu vor să audă”65. Apelul la „trimbiţarea' mesajului Bisericii explică titlul unei lucrări – celebră în secolul XVII – a părintelui Yvan, Trompette du cicl qui esveille Iespecbeurs et Ies excite î se conuertir (Trâmbiţa cerului care-i trezeşte pe păcătoşi şi-i îndeamnă să se convertească) '*. Acest monah făcea la figurat ceea ce predicatorii realizau în mod concret. Astfel, vocea părintelui Antoine Le Quieu (f 1676), dominican, fondatorul unei congregaţii a Sfântului Sacrament, „era un tunet care-i făcea să izbucnească în lacrimi pe cei mai înrăiţi păcătoşi; vocea lui puternică şi plină de forţă sfărâma orgoliul şi dobora înălţimea celor mai mari cedri; vocea lui stingea flacăra focului celui mai viu, întrerupea orice manifestare de dragoste sau a celei mai violente mânii„67. El se retrăgea extenuat „din cauza forţei şi a vehemenţei cu care predica„68. La mijlocul secolului XVII, preotul unei parohii savoiarde face în termenii următori elogiul unui misionar capucin: „Dumnezeu, având o grijă deosebită faţă de creaturile sale, a făcut să se nască un mijloc cu totul aparte şi plin de minunăţii pentru a stinge mânia şi furia spiritelor infernale, prin strigătele şi fulgerele unui părinte, care au răsunat până la cer”69.

Deseori şi timp de mai multe secole, predicile misionarilor despre moarte au avut loc în cimitire, alături de un mormânt deschis. Alte omilii misionare – despre judecată sau infern – erau ţinute de obicei după căderea nopţii, în biserici prost luminate de lumânări. Predicile nu deveneau decât şi mai patetice. În nenumărate rânduri, acestea din urmă avi provocat în mulţime reacţii uimitoare: gemete, plânsete, strigăte sfâşietoare („iertare”, „îndurare”), leşinuri etc. Predicatorii trebuiau deseori să-şi întrerupă predicile pentru a permite mulţimii să-şi elibereze prin aceste manifestări angoasa pe care ei înşişi o provocaseră70. Oratori precum Vincent Ferrier, Giovanni da Capistrano, Fulvio Fontana provocau asemenea descărcări psihice colective chiar şi la auditori cărora nu le cunoşteau limba. Un astfel de rezultat ridică o problemă căreia i se poate aduce o încercare de răspuns prin intermediul descrierii misiunilor predicate la începutul secolului nostru în Italia de sud. Predicatorii foloseau aici, cu o tehnică foarte bine pusă la punct, arta cantilenei şi „al treilea ton” – „modulaţia scenică” a anticilor -datorită cărora un public putea fi scos din ale sale. Să-i dăm cuvântul lui Francesco di Capua, care-şi relatează amintirile din copilărie'1.

Predica, povesteşte el, a început printr-o confesiune mimată de doi călugări, reprezentându-i pe preot şi, respectiv, penitent; acesta clin urmă imita uneori vocea unei femei acuzând cu banalităţi şi aruncându-şi greşelile pe seama soţului sau a vecinilor. Această primă parte o dată terminată, „un alt părinte a urcat pe estradă şi a intonat cu voce surdă o cantilenă tristă”. Mai mult decât un cânt, era o lamentaţie. Ea evoca diversele episoade ale patimilor lui Isus şi la fiecare dintre ele lumea răspundea pnntr-un refren şi mai lugubru: „Am fost un nerecunoscător. O, Dumnezeul meu, iertare, milă!” Cantilena încheiată, un al treilea călugăr, „înalt, uscat, palid, chel”, a apărut pe estradă şi a început Predica grande. Aceasta nu era o predică obişnuită, ci „un recitativ declamat care, în unele momente, lua în mod natural tonul melodic al unei cantilene. Plimbându-se încet pe estradă cu un aer inspirat, cu o voce tărăgănată şi pe un ton grav şi lent, oratorul îşi recita frazele terminându-le într-o cadenţă cvasi-muzicală. Era o cantilenă foarte simplă, desfăşurată pe o singură notă, care însă, printr-un crescendo, se înălţa uneori cu un ton. Silabele accentuate, mai ales cele ale ultimelor cuvinte ale Frazei, erau în mod voit întinse”. Fraza începută în recitativ se sfârşea deci pe o cadenţă ritmată. Efectul produs de această cantilenă „era atât de puternic, încât cel ce n-a văzut acest spectacol nu şi-1 poate imagina. Un suflu de intensă emoţie trecea pe deasupra mulţimii într-adevăr delirante, alternând cu valuri de teroare ce provocau gemete şi plânsete”.

Apoi oratorul evoca istoria Elisabetei a Angliei care, după ce domnise deja treizeci de ani, îi mai cerea diavolului încă zece în schimbul sufletului său. „După moartea sa, relata el, spectrul regal apărea în fiecare noapte pe malurile Tamisei. În mijlocul zgomotului scârţâitor al unor lanţuri grele, cu o voce disperată şi lugubră, striga: Patruzeci de ani de do-o-omnie şi o veşnicie de chi-i-in”. Această frază era repetată de mai multe ori, aproape ca o cântare. Predicatorul o pronunţa cu o voce gravă şi profundă, întărind accentele, detaşând silabele, prelungind vocalele tonice ale cuvintelor din urmă”.

„La povestea fantastică, la declamaţia melodică, un freamăt punea stăpânire pe mulţime. Nervii vibrau, picioarele tremurau de frisoane. Curentul unui fluid misterios zguduia mulţimea devenită, în acelaşi timp, plastica şi unificată. Era destul ca o femeie să scoată un geamăt, ca o fată să izbucnească în plâns, pentru ca toată lumea, ca şi cum n-ar fi avut decât un singur suflet, să înceapă să geamă, să plângă, să ţipe. Ţipetele, plânsetele păreau o invocare colectivă ca spasmul să înceteze. Prin gemete şi plânsete nervii se domoleau. Încetul cu încetul sufletul ascultătorilor a fost ca învăluit de un calm extatic, odihnitor, benefic”.

Chiar şi oamenii veniţi la biserică mai mult din curiozitate decât din devoţiune erau cuprinşi de emoţia colectivă: un fapt deseori descris în istorisirile misionare. „Nu era nimic altceva de făcut: ori ieşeai imediat, ori gemeai şi plângeai cu toată lumea”. Comentând impresionanta evocare, părintele Bourdeau adaugă: „în predica despre moarte s-a menţinut cea mai multă vreme „al treilea ton„. Era acompaniamentul obligatoriu al faimoasei etalări a craniului. Nimic nu se preta mai bine decât această punere în scenă macabră la scenica modulaţie*”72.

Folosirea celui de-al „treilea ton” ţinea de tactică. Or, aceasta intra de asemenea, dar într-un mod diferit, în predicile celebrului augustinian german Abraham a Santa Clara. Culegerea sa de unsprezece predici pronunţate la Graz în 1683, în momentul ultimei mari ameninţări turceşti, este o mostră de exces baroc73. „Predicator imperial”, făcut celebru de predicile sale ţinute cu patru ani înainte, în timpul ciumei de la Viena, li

Abraham a Santa Clara ştie că este un orator consacrat, adulat de popor. În plus, pericolul iminent îi exaltă talentul. Este adevărat că, voind să mobilizeze opiniile, nu-i este frică de exagerările masive, de comparaţiile neaşteptate, de jocurile de cuvinte, de calambururi, de imaginile în cascade, de enumerările percutante şi de statisticile înnebunitoare. Occidentul creştin, spune el, seamănă cu Samson cu ochii scoşi; puterea turcă este Dunărea în creştere, lipitoarea care duhneşte a ceapă. Mahomed, asigură el, a avut patruzeci de soţii legitime şi nenumărate ibovnice. Tatăl său a fost vrăjitor, mama sa evreică. Făcea baie în fiecare zi în apă de nalbă împreună cu concubinele sale. Turcii sunt cei mai cruzi războinici din lume. Abraham descrie pe larg torturile la care-şi supuneau victimele: ţeapă, suliţa, atârnatul de picioare, măruntaiele date ca hrană animalelor. Eşuând în faţa Vienei în 1526, Soliman Magnificul a poruncit să fie ucişi, pentru a se răzbuna, 400 000 de creştini din împrejurimile vieneze, bărbaţi, femei şi copii. De ce succesorul său Mahomed IV (1648-1687) ar valora mai mult? Lupta împotriva Porţii este bătălia împotriva lui Antihrist. Este vorba, deci, de o cruciadă.

Dar – răsturnare spectaculoasă a argumentaţiei – dacă Dumnezeu permite înaintarea turcească, asta înseamnă că creştinii sunt păcătoşi. Ei ar trebui să ia exemplu de la musulmani. Aceştia, cel puţin, se roagă lui Dumnezeu cu smerenie şi devoţiune. Nu înjură şi nu ofensează pe nimeni. Practică dreptatea şi mila. Postesc şi nu se îmbată. Respectă oamenii şi animalele. Dimpotrivă, creştinătatea este comparabilă cu un spital plin de infirmi şi de bolnavi. Lumea n-a fost niciodată atât de coruptă – vechi refren, deseori auzit – ea este cu adevărat „pe dos”. Nu există oameni mai cruzi decât creştinii. Numai în secolul XVII, 800 000 (!) dintre ei au fost ucişi de coreligionarii lor. Este o mare urgenţă să se căiască şi să se roage.

Să-1 lăsăm acum pe puternicul predicator, dar nu şi tactica, pentru a o sesiza pe aceasta în predici obişnuite, la nivelul pastoralei săptămânale. Atunci apar câteodată folosiri ciudate ale textelor biblice, care duc la alunecări, dacă nu la deturnări de sens. Pronunţând omilia din a unsprezecea duminică de după Rusalii pe textul lui Marcu 7, 31-35 (,. I s-a dezlegat limba şi a vorbit desluşit„), priorul* din Valabrege, Pierre de la Font, debutează printr-o veritabilă piruetă: „A fost, fără îndoială, spune el, un mare miracol cel relatat de evanghelia noastră cum că fiul Domnului a dezlegat limba unui mut şi că, redându-i folosirea liberă a vorbirii, 1-a făcut să vorbească bine şi clar. Dar acesta ar fi un miracol cu mult mai mare şi infinit mai util (sic) dacă Dumnezeu, printr-un miracol contrar celui precedent, ar lega limba celei mai mari părţi a oamenilor şi dacă, punându-le frână limbii, i-ar împiedica să vorbească atât de râu„74. Şi iatâ-1 pe orator lansat pe pista „păcatelor limbii„. Pentru a şasea duminică de după Bobotează, N. Girard7:; comentează parabola („împărăţia cerurilor este grăuntele de muştar”, Matei 13, 31-32) şi schimbă şi el sensul textului: în franc, prieur – superior în anumite mânăstiri – n.tr.