Jean Delumeau

În mod asemănător, părintele Girard, în două predici interschimbabile despre moartea păcătosului, insistă asupra „tragediei cumplite” pe care aceasta o reprezintă. El îşi îndeamnă dinainte ascultătorii să asiste la apăsătorul spectacol: „[Păcătosul] va simţi în trupu-i dureri extreme; în fiecare clipă i se va părea că i se despică ţeasta. Ochii îi vor scânteia de fierbinţeală. În urechi îi va bubui un zgomot înfiorător. Limba îi va fi uscată de-a binelea. Gura îi va arde ca un cuptor. Va avea un asemenea gust încât carnea şi fierturile i se vor părea ca otrava… Muribundului îi va fi greu să respire, atât de greu încât nu va avea nici un moment de odihnă, va simţi crampe, diaree, bătăi de inimă, sincope şi leşinuri. Durerea va pătrunde până în măduva oaselor. I se va părea că l-au înghiţit flăcările, că i se dezbină toate mădularele; într-un cuvânt, pentru a mă exprima ca în Sfânta Scriptură, va suferi ca o femeie în chinurile facerii (Ezec. 30)”92.

Păcătosul, adaugă Girard, „va fi lipsit de bunurile naturii”. Şi atunci, ce se va întâmpla cu trupul lui? Răspuns: „Groaznic coşciug, scârbos mormânt, sunteţi unicul refugiu al mârşavului corp pentru că, după voi, nu-1 mai aşteaptă decât focul veşnic. Acolo doar viermii îi vor fi însoţitorii; acolo putreziciunea şi puroaiele îi vor fi patul, salteaua şi aşternutul pentru a mă folosi de cuvintele Sfintei Scripturi (Eccles. 10, 10)”. „în sicriu, în mormânt, printre şerpi, viermi şi putreziciune îşi vor găsi sfârşitul, după cum spune înţeleptul (Iov 17, 9), tinereţea cea mai înfloritoare, sănătatea cea mai robustă, frumuseţea perfectă, îndemânarea, forţa şi toate acele calităţi înnăscute. Păcătosul va fi despuiat de toate bunurile sorţii”93. Finalul extrasului arată limpede că macabrul este folosit aici în sens unic, ca şi cum ar fi rezervat, de-acum încolo, numai osândiţilor.

Aceeaşi distincţie arbitrară se regăseşte într-o cântare de Grignion de Montfort despre „disperarea păcătosului la moarte”. Adresându-se trupului, sufletul care va coborî în infern îi spune: „Adio, blestemată carcasă Ah! Dacă te-aş fi chinuit, Adio, hrană a viermilor. Moartea mi-ar fi fost o plăcere.

Te voi aştepta la locul Dar, vai! Te-am cocoloşit

Ce-ţi e rezervat în infern. Şi-acum mă căiesc amarnic”9'.

O idee centrală explică toate descrierile morţii păcătosului, şi anume: moartea este mai ales dureroasă din cauza chinurilor morale ce-1 iau pe muribund cu asalt. Dar, în plus, neliniştile sunt amplificate de tot felul de imagini macabre. Opunând agonia păcătosului celei a sufletului creştin care. Suspină după momentul eliberării sale„, părintele Reguis o descrie în următorii termeni: „Ochii stinşi sau aprinşi într-un fel cu totul neobişnuit de văpăile febrei te vor face să-ţi aminteşti, copile, de păcatele săvârşite de nenorociţii tăi ochi. Buzele vinete şi tremurânde, cerul uscat al gurii, limba încărcată îţi vor aduce aminte înjurăturile, clevetirile, vorbele neruşinate, îmbrăţişările lascive, necumpătarea, beţia, excesele… Trupul suferind din cap până-n picioare va fi ca un martor ce va depune mărturie şi, ca să spunem aşa, va face să-ţi treacă prin minte toate nelegiuirile de care te faci vinovat şi de care este şi el răspunzător pe jumătate”9'.

Totuşi câteodată, autorii de predici şi cântări dau de înţeles că până şi păcătoşii pot sfârşi în pace: mărturii vagi asupra unei trăiri a morţii ce nu corespundea întotdeauna ideilor preconcepute ale pastoralei oficiale. O predică lazaristă pune de la bun început întrebarea: „Care creştin nu se înfioară doar la gândul unei morţi rele?” Apoi expune cele două posibilităţi la fel de înspăimântătoare: „Ori păcătosul moare cunoscându-şi nenorocirea, şi atunci moare într-un fel de disperare, ceea ce este un caz foarte obişnuit; sau moare aproape fără să se cunoască pe el însuşi, şi atunci moare într-o îngrozitoare nesimţire”96. Într-o amplă cântare despre „dispreţul faţă de lume”, Grignion de Montfort nu ezită să se contrazică. Mai întâi îl evocă pe păcătosul înrăit care o duce dintr-o greşeală în alta, apoi „moare fără temeri/şi cade în damnare”97. În schimb, cu zece strofe mai departe, se revine la scenariul clasic: „Dar, la moartea lui, ce disperare, /Ce furie, ce sfâşiere”98. Un predicator breton din secolul XVIII crede necesar să-şi avertizeze auditorii asupra unei importante distincţii: unii au „o moarte bună în ochii lumii, dar una rea în plan religios”99.

O dată identificate ezitările fugitive, să revenim la subiectul nostru central, moartea păcătosului. Ea este înfricoşătoare pentru că îl face pe muribund să întrevadă soarta lui tragică de pe lumea cealaltă. Leonard de Port-Maurice explică foarte bine: „Nu atât durerile corpului, nici neliniştile bolii îl chinuiesc pe muribund, căci partea fizică, fiind pe cale de a se descompune, simte mai puţin neajunsurile suferinţei: de aceea, când în ultima clipă conştientă bolnavul este întrebat, răspunde că nu suferă”. Aşadar, aici i se face loc unei observaţii obiective asupra alunecării fireşti spre moarte. Însă predicatorul continuă: „Adevărata durere a morţii este cea a sufletului, cea lăuntrică, şi nu a corpului… Toate păcatele săvârşite de la prima manifestare a puterii de a discerne şi până în momentul de faţă, cu numărul, felul şi circumstanţele lor, vă vor asalta ca un torent năvalnic… [Nelegiuirile voastre] vă vor străpunge inima, ca tot atâţia spini. Aţi vrea să vă întoarceţi gândul la ele: cu neputinţă”100.

Iată-ne în miezul unei pastorale coerente, omogene, neîncetat repetate, pe care o găsim deopotrivă la Bernardin de Siena101 şi în predicile secolului XIX.

I

Adăugire semnificativă: într-o lucrare foaite cunoscută predicatorilor, Trompette du ciela părintelui Yvan, o serie aproape continuă de douăsprezece c-ipitole este consacrată morţii tragice a păcătosului: cap. 21: Păcătosul îndărătnic moare sub povara blestemelor din viaţa sa. Cap. 22: Zbateri înspăimântătoare ale păcătosului murind fără să se căiască.

Cap. 23: Teamă şi agitaţie ale păcătosului în ceasul morţii, cap. 25: Păcătoşii înrăiţi mor într-o cumplită tristeţe, cap. 27: Descurajarea păcătosului în ceasul morţii, cap. 28: Păcătosul nepocăit moare disperat, cap. 29: Consternarea păcătosului murind fără a face penitenţă, cap. 30: Spaima şi oroarea păcătosului la vederea lui Isus Hristos, judecătorul său. Cap. 31: Păcătosul nepocăit nu va avea nici adăpost, nici scuză pentru atunci când va fi judecat, cap. 32: Păcătosul nepocăit este groaznic de chinuit la moarte de amintirea păcatelor lui. Cap. 33: Isus Hristos neîndurător li se arată păcătoşilor nepocăiţi în ceasul morţii, cap. 34: Rănile lui Isus Hristos care îi îndeamnă pe păcătoşi să facă penitenţă în timpul vieţii îi vor condamna în ceasul morţii pe cei rămaşi nepocăiţi”102.

Pentru a face să se înţeleagă printr-o comparaţie ceea ce este cumplit în moartea păcătosului în momentul când îşi dă seama de întinderea crimelor lui, Părintele Loriot citează cazul unui „bărbat cucernic” care s-a convertit la douăzeci de ani. Atunci, Dumnezeu 1-a făcut să-şi vadă toate greşelile din trecut, „aşa cum ne va face pe noi să le vedem în ceasul morţii”. Dar, precizează Loriot pentru a-şi impresiona auditoriul, „el nu săvârşise acele crime ce stârnesc groaza, ci numai ceea ce numim păcatele tinereţii, adică nu mare lucru”. Cine nu este în această situaţie? Or, „această viziune 1-a îndurerat într-atât încât a căzut bolnav, pradă agoniei, vreme de trei luni. Măduva îi clocotea în oase; carnea îi era atât de arsă încât i-au rămas cicatrici pe alocuri. Zbuciumul îi era atât de violent încât sudoarea îi curgea şiroaie, din toate părţile, chiar şi din vârful degetelor, astfel că uda leoarcă cearceafurile, pătura şi salteaua. Când punea mâna pe tăciuni aprinşi, focul i se părea domol în comparaţie cu chinul lăuntric ce-1 sfâşia. Şi îi încredinţa pe ceilalţi cu toată sinceritatea că dacă ar fi văzut un cuptor încins şi i s-ar fi spus că în el ar fi trebuit să rămână pe veci pentru a fi eliberat de cazna interioară ce-1 dobora, ar fi ales acest cuptor ca pe un loc foarte răcoros”103.

Care sunt, prin urmare, durerile (morale) resimţite de păcătosul muribund?

Ai întâi, va trebui să-şi ia rămas bun de la „nenorocitul veac” care va fi

Pierdut pentru el, de la „tovarăşii de dezmăţ”, de la „plăcerile criminale”104.

Trebuie literalmente „să vomite” bunurile acestei lumi. Părintele Girard ne asigură cu tărie: „Păcătosul va vomita, spune Sfântul Duh, bunurile, cenle pe care le-a devorat, iar Dumnezeu i le va smulge din pântece.

Asemene;) expresii nu vă umplu de spaimă, creştinilor? Dar cu câte eforturi vomam! Dar câte dureri când vomăm până şi sânge, până dăm afară cocoloaşe de carne! Dacă i-am smulge unui nenorocit inima, ficatul şi maţele, n-ar fi un supliciu groaznic? Dacă am smulge fâşii dintr-un copil aflat la sânul mamei lui, cine ar putea să privească aşa ceva? Ah! Şi nu-i decât o descriere sumară a ceea ce va suferi păcătosul când i se va smulge cu brutalitate maximă tot ce poseda în această viaţă„10'. „Cu cât mai strânsă va fi fost unirea sufletului cu corpul vostru, cu atât mai greu vă va fi să le despărţiţi”, declară Leonard de Port-Maurice106.

Această smulgere, oricât de chinuitoare ar fi, nu-i singura tortură a păcătosului ajuns în pragul morţii. La drept vorbind, totul îl apasă. Priorul din Valabrege, Pierre de la Font, citează din Luca 19, 43 („Vor veni zile peste tine când vrăjmaşii te vor înconjura cu şanţuri”) pentru a descrie extrema nenorocire a unui păcătos care moare în impenitenţa finală. Îşi aminteşte cu amărăciune de timpul pierdut, de harurile risipite. Remuş-carea îl hărţuieşte, iar înaintea-i se deschide infernul. „Oriîncotro s-ar întoarce, nu găseşte decât noi motive de groază şi spaimă”107. Predica lazaristă consacrată acestei teme îl compară pe păcătosul muribund mai întâi cu un peşte care s-a jucat cu momeala şi dintr-o dată se vede prins, scos din apă şi pus sub cuţitul celor ce-1 vor mânca, apoi cu un hoţ „prins de justiţie asupra faptului, legat pe loc şi dus la spânzurătoare, iar în cele din urmă cu un răufăcător asupra căruia aruncă lanţuri foarte groase pentru a face din el un condamnat la galere, în momentul în care el nu se gândea decât la ridicarea lui'08… Să nu ne mirăm [deci], fraţilor, că-i vedem pe păcătoşi în această clipă înspăimântătoare ţipând, urlând, spunând că sunt damnaţi… Trag o mână, o ridică pe cealaltă, dau să fugă, se sucesc şi răsucesc prin cutremurări dezgustătoare, îşi cască ochii rătăciţi în care, de îndată ce şi-au pierdut graiul, vedem apărând disperarea”109. Astfel, trecutul, prezentul şi viitorul se unesc pentru a-1 doborî pe nenorocit. O cântare de Grignion de Montfort exprimă confluenţa tragică şi îl pune pe damnat să spună:

Str. 1 „Ce! Trebuie să mor

Şi să-mi părăsesc bunurile? Ah, crud şi blestemat ceas Ce-mi răpeşte avuţia…

Str. 3 Ah! Sunt prins în capcanele întinse de Satan, Simt toate nelegiuirile mele Şi-mi dau seama de toate.

Str. 4 Ce de haruri dispreţuite! Ce de sfaturi neascultate! Ce de ceasuri risipite! Ce de daruri călcate în picioare!

Str. 15 Te văd, diavole nenorocit,:

Cum mă aştepţi în preajma patului. Ia-mă, nesuferitule, Pentru că tu m-ai ispitit”110.

Părintele Girardjnsistă cu tărie, în „predicile duminicale”, asupra disperării Icătosului pe moarte. „Dacă priveşte în sus, vede un Dumnezeu iritat şi w-ita să-şi sloboadă spre el săgeţile răzbunării”. O vede pe Sfânta Fecioară ^refuzându-i ajutorul„, pe îngeri şi sfinţi „privindu-1 ca pe un duşman al stăpânului lor„. Vede „la picioarele tronului Judecătorului un mare număr de acuzatori şi martori care depun mărturie împotriva lui„. În fine, „el are neîncetat în minte ideea groaznicelor cazne ce-i sunt pregătite şi pe care le-a meritat după atâtea crime. Are impresia că vede doar focuri, ruguri aprinse, damnaţi, monştri fioroşi; i se pare dinainte că aude blasfemiile, strigătele şi urletele osândiţilor”111.

Mai mult de 50 % din „Pregătirile pentru moarte” din secolul XVII şi mai mult de 40 % din cele ale secolului XVIII insistă asupra primejdiilor morţii subite. Predicile le ţin negreşit isonul. Pe atunci, nici o misiune n-ar fi omis necesarul cuplet pe această temă. În corpusul de omilii lazariste citim, printre altele: „Ah, moarte, eşti trădătoare! Ne loveşti fără să ne previi, ne răpeşti când ne gândim mai puţin. Că bine zice proverbul: „cine se crede sănătos tun poartă moartea la sân.„ De câte mijloace exterioare nu se foloseşte moartea pentru a-i răpi într-o secundă pe cei mai sănătoşi?… Cine îşi poate îngădui o clipă de viaţă, fiind în pericolul continuu de a muri în atâtea accidente?”112 etc. Într-o omilie pregătitoare pentru o procesiune de penitenţă, Leonard de Port-Maurice, cu un cap de mort în mână, pune auditoriului neliniştitoarea întrebare: pentru cine bat clopotele a moarte?

„Da, da, pentru mulţi dintre voi clopotele vor suna peste câteva zile, pentru mulţi dintre voi vor fi purtate haine de doliu; mulţi dintre voi vor muri în curând. Cine va fi?… Haideţi creştinilor, gândiţi-vă, fratele meu, capul de mort, vă arată că voi veţi muri pe dată. Pentru voi lumea se va sfârşi în curând.

Dar dacă unii dintre voi vor trebui să moară nu numai peste câteva zile, peste câteva ore, ci să moară subit? O, Isuse, ce nenorocire! Iar nenorocirea asta este chiar aşa rară? Ehei! Câte persoane s-au dus seara la bal, la serate, reuniuni, iar dimineaţa au fost găsite moarte! Câte au fost lovite de apoplexie în timpul somnului! Pe câte le-au ajuns, chiar în actul păcatului, fulgerele blestemului divin! Cum să te mărturiseşti atunci? Cum să te căieşti?”113.

Din interogaţiile misionarului italian reiese în ce fel descrierea stereotipă a momi păcătosului a anexat din ce în ce mai mult tema morţii subite, după cum a avut tendinţa de a acapara macabrul. De la constatarea „toată urnea este surprinsă de moarte”114, „suntem cu toţii în ajunul morţii”11', se trece la două afirmaţii de însemnătate din ce în ce mai mare: a) Mulţi

Păcătoşi mor brusc; b) Moartea este întotdeauna neaşteptată pentru „ onc*eni'. Bridaine nu conteneşte să-i evoce pe „numeroşii păcătoşi pe are ii vedem zilnic loviţi de moarte în toiul dezmăţurilor lor; unii luaţi o ată şi printr-un accident neprevăzut, fără puterea de a rosti un cuvânt; <* ţ” rămaşi, în fierbinţeala unei destrăbălări sau în furia unor certuri, fără

= re şi fără viaţă; unii prinşi şi înjunghiaţi de asasini nemiloşi sau ucişi de trăsnet într-o vreme când nu se aşteptau; alţii striviţi sub ruinele unei clădiri care se prăbuşeşte sau înecaţi într-un trist naufragiu de neevitat„1”'. Părintele Yvan scrisese înaintea lui: „Moartea nepocăiţilor şi a încăpăţânaţilor este întotdeauna violentă şi însoţită de blesteme: pentru că, în majoritatea lor, mor brusc, drept pedeapsă pentru răutatea lor… Oamenii cruzi şi ticăloşii nu vor ajunge la mijlocul vieţii pe care Dumnezeu le-o pregătise, dacă ar fi trăit cum se cuvine sau ar fi făcut penitenţă la timpul potrivit”117.

Alunecarea de la tema morţii subite la aceea, mai cuprinzătoare, a morţii păcătosului apare cu pregnanţă într-o predică a părintelui Reguis. El asimilează moartea unui vampir care se adresează omului de lume nepăsător: „îmi place să surprind şi să lovesc năprasnic pe cel ce nu mă aşteaptă şi nu se gândeşte câtuşi de puţin la mine. În timp ce mintea îi este toată numai la plăceri şi lucruri pământeşti, intru în casa lui, îl întind în pat, îi sug sângele din vene, beau, sfârşesc totul în el, secătuiesc toate izvoarele vieţii din el, îi împrăştii paloarea pe chip, îi îngheţ toate părţile corpului, îi smulg sufletul şi aşa cum un lup înfometat cară în bârlog prada pe care tocmai a sugrumat-o, eu trag după mine cadavrul sau îl devor în beznă. Uitaţi-vă şi luaţi aminte: asta veţi păţi într-o zi, iar ziua aceasta nu-i chiar aşa departe cum v-aţi putea închipui… Du-te, femeie, şi petrece două ore în faţa oglinzii şi vezi nu ce eşti, ci ceea ce vei fi peste puţină vreme. Du-te, avarule, să-fi numeri argintii şi aminteşte-ţi că aşa număr şi eu pe degete toate clipele vieţii tale, iar socoteala mea va fi mai repede încheiată decât a ta. Du-te, beţivule, şi fă-ţi din pântece un zeu, du-te şi umple-1 cu vin, carne, dezmăţ şi află că în curând mă voi îmbăta cu sângele tău şi mă voi îngraşă cu stârvul tău”118.

De la această evocare halucinantă la convingerea că moartea celor răi este întotdeauna bruscă (şi violentă) nu-i decât un pas. Într-o predică despre „incertitudinea ceasului morţii”, Leonard de Port-Maurice avertizează solemn pe păcătoşii din auditoriu: „înainte de a fi început să duceţi o viaţă creştinească, dorinţa voastră de convertire va fi întreruptă de moarte; moartea va preceda executarea proiectelor voastre imaginare de a vă schimba viaţa”. „Mânia lui Dumnezeu izbucneşte atunci când ne aşteptăm mai puţin”119. Girare! Face din păcătosul înrăit „un alt Faraon”. A fost avertizat, dojenit, îndreptat, grăbit să se convertească. Dar întotdeauna s-a opus vocii Domnului. „Ce se va-ntâmpla? Moartea îl va surprinde. Când? La miezul nopţii; în mijlocul beznei din conştiinţa lui; în vremea când sufletul îi va fi înnegrit de mii de crime; în intervalul de timp în care nu se va fi confesat, poate de un an; după ce a profanat sacramentele, poate întreaga-i viaţă”. Treburile lui pământeşti şi spirituale vor fi în dezordine, va avea procese de susţinut, datorii de plătit, nu va avea răgazul să-şi încheie testamentul, va lăsa poate în urmă copii orfani etc.120.

Un paroh breton din secolul XVIII – şi predicând în bretonă – explică şi el auditoriului că până şi moartea unui păcătos bolnav de câtva timp este o „moarte subită”. Căci mai întâi se înşală asupra bolii lui pe care o crede vindecabilă, iar apropiaţii lui contribuie la amăgirea lui în această privinţă.

R-isesc mii de motive să-1 consoleze„. Vine totuşi un moment când pacientului trebuie să i se dezvăluie adevărul. Atunci acesta îşi pierde cumpătul. Tulburat de boală, de… Starea proastă a afacerilor lor lui neîncheiate”, „nlănţuit de… Proastele lui obiceiuri”,. Îngrozit de teama de moarte şi de judecăţile lui Dumnezeu„, el nu mai are „suficient timp spre a se pregăti pentru o moarte bună„121. Asemenea descrieri ne fac să înţelegem de ce predicile de genul „Pregătirilor pentru moarte„ îndemnau neîncetat la a muri în fiecare zi, cu scopul de „a evita, în surpriza acestui moment înfricoşător şi neprevăzut, tulburările şi zbuciumul conştiinţei împăcate„122. Când va veni moartea, nu vom mai avea timp sa ne pregătim pentru ea”, ne învaţă Bridaine123. De aceea Dumnezeu nu se lasă înduioşat de căinţele tardive. Cu acest ultim element al scenariului culminează drama morţii păcătosului, dramă ce nu este neapărat descrisă ca o luptă finală în care totul mai poate fi încă salvat. În epoca clasică, multe predici au avut tendinţa de a se îndepărta în această privinţă de Artes moriendi din Evul Mediu şi să şteargă intervenţia în extremis a lui Hristos, a Fecioarei şi a sfinţilor, pentru a adopta o altă concepţie asupra vieţii şi a morţii. Fiecare moare după cum a trăit. Conversiunile din ultima clipă sunt rare. Iată-ne departe de o mângâietoare predică a lui Francois Le Picart din 1555 „împotriva ispitei disperării” şi în care figurează următorul dialog între preot şi păcătosul muribund:

— Prietene, să nu fii neîncrezător când va veni ceasul morţii: ci bazează-te pe moarte şi crucea lui Isus Hristos.

Vai, nu mai am decât o jumătate de oră pentru a mă căi! Şi am făcut atât rău, că nici eu nu mai pot spune cât.

Prietene, în scurtul răgaz pe care-1 mai ai, nu-ţi pierde curajul, ci iubeşte-1 pe Dumnezeu din tot sufletul, cu toată puterea, cu mintea ta întreagă, apoi mărturiseşte-te lui Dumnezeu.

Da, dar voi uita să mărturisesc o jumătate din păcate.

Fă-ţi datoria de a te învinovăţi cât mai puţin rău posibil şi, astfel, dacă se întâmplă să uiţi ceva, Dumnezeu nu va pregeta să-ţi ierte totul”12'.

Lui Francois Picart îi răspunde, printre alţii, Părintele Yvan care avertizează: „A amina să faci penitenţă înseamnă a-1 părăsi pe Dumnezeu”. „Cine °u se converteşte când poate nu o poate face când vrea”. „Convertirea păcătosului, prin ea însăşi dificilă, va fi inconiparabil mai grea dacă va fi amânată până în ceasul morţii”. „Convertirea păcătoşilor în timpul bolii este adesea falsă şi fără nici o valoare”. „Păcătoşii care îşi amână convertirea mor într-o stare mai rea decât cea în care au trăit”. „Cei ce amâna de la o zi a alta să se pocăiască de obicei mor fără să o facă”. „Cu cât păcătosul îşi amină convertirea, cu atât mai mari vor fi chinul, slăbiciunea şi spaima în ceasul morţii”. „Cei ce amână să-şi pună în practică hotărârile bune nu o vor putea face în ceasul morţii”. „Penitenţa amânată până în ceasul morţii este de obicei nulă”. „Păcătosul care amână să se convertească va fi ezamâgit în ceasul morţii”. Aceste afirmaţii categorice sunt titlurile a tot atâtea capitole din Trompette du cieln\par

I

Pastorala epocii clasice a încercat nu atât să combată ispita disperării în apropierea decesului, cât să pregătească omul din timp împotriva unei morţi disperate. În Le Petit missionnaire de la campagne, Părintele Chesnois se exprimă dur, în numele lui Isus: „Chiar dacă ei [păcătoşii] ar avea timpul de a cere iertarea, tot nu se vor gândi câtuşi de puţin să o facă; când s-ar gândi, nu o vor cere, iar când ar cere-o, nu o vor obţine: mi-a ţi dispreţuit sfaturile, nu v-au plăcut mustrările mele: iar eu la rândul meu voi râde la moartea voastră (Prov. 1, 25)”126. Grignion de iMontfort pune şi el în scenă un Isus şi o Mărie indiferenţi la rugile muribundului:

Păcătosul. – „Isuse al meu, îndurare, Faţă de nenorocitul păcătos;

Str. 5 Mamă a îndurării

Roagă-1 pentru mine pe Mântuitor”.

Isus: „Ţi-ai bătut joc, netrebnicule, De chemările dragostei mele:

Str. 6 E drept şi cugetat

Să-mi bat şi eu joc la rându-mi”.

„îmi râd de neliniştile tale., Şi de falsa ta căinţă, Str. 7 îmi bat joc de lacrimile tale

Trebuie să mori, să pieri”.

I

Măria: „Trebuia ca în timpul vieţii

Să mă rogi şi să te căieşti:

Str. 8 Prea târziu mă implori

Căci nu mai vreau să te ajut”127.

În mod concordant, în predicile sale, Girard explică îndelung – mai întâi ţăranilor din Lyonnais – imposibilitatea pentru păcătos de a realiza o convertire în extremis. Totuşi, nefericitul descris de el dă oarecum impresia de „om religios”. Cheamă un preot, e drept, „de teama chinurilor veşnice, poate chiar din ipocrizie”. Pentru Girard, muribundul seamănă cu Saul aflat la strâmtoare, rugându-se fără folos de Samuel. Acesta s-a răstit la împărat: „Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat ca împărat”. Ca Samuel, preotul ar putea spune: „De ce era nevoie să mai vin acum, aici şi ce mai pot face pentru tine, de vreme ce Dumnezeu te-a lepădat? Vei păţi ceea ce ţi-am spus de atâtea ori. Te-am avertizat în predicile mele şi ţie personal ţi-am spus că vei pieri clacă nu-ţi vei schimba viaţa…

Totuşi preotul, pentru că Dumnezeu nu-i dezvăluise osândirea acestui păcătos, îl încurajează şi îl îndeamnă să recurgă la îndurarea nesfârşită a Dumnezeului lui; şi după ce 1-a determinat să se mărturisească, îl ascultă. Dar este o confesiune asemănătoare celor făcute în timpul vierii lui. Se confesează în puţine cuvinte, ascunde, micşorează, scuză violenţa răului care nu-i permite să se învinovăţească mai pe larg… Confesorul nu insistă mult, pentru că se teme să nu-1 obosească pe bolnav; îi dă absolvirea de păcate, îi aduce sfânta împărtăşanie de moarte; iar prin ultimele două sacrilegii, nenorocitul îşi pune pecetea pe propria-i condamnare”128.

Într-o altă predica mergând şi mai departe, Girard se întreabă cum să plice eşecul final al unui păcătos care încearcă totuşi să se convertească „ apropierea morţii. Răspunsul (foarte marcat de jansenism): „Nu va – vea harul„. Fireşte, va primi întotdeauna haruri. Obişnuite”. Dar cum toată viaţa a abuzat de ele, vor rămâne inutile în ceasul morţii. „Cât despre harurile neobişnuite şi puternice, cum să i le dea Dumnezeu de vreme ce n-a lăsat la o parte nimic din ce l-ar fi putut face nedemn de ele? Dar ceea ce mă face să tremur cel mai mult pentru păcătoşi este acest ultim har, perseverenţa finala, în absenţa căreia nu putem fi nicicum mântuiţi şi care atât de gratuită, încât nimeni nu o poate merita. Or, cum va acorda Dumnezeu harul final., harul sfinţilor şi al aleşilor. Celui care i-a fost duşman o viaţă întreagă?” Va da aceeaşi răsplată unui dezertor şi unui soldat viteaz129?