Mai importantă decât acest răspuns dat Fraţilor moravi apare certitu dinea, de nenumărate ori exprimată de către „revivalişti”, că niciodată n şochezi destul de tare când e vorba să converteşti. „Noi suntem prin „,. ^mâniei. Aceasta-i partea voastră, îngrozitoarea voastră moştenire. Vă ti în ea P'nă c'nc' veâ' cunoaşte noua voastră naştere” °. Iată o n^i -irie oe care Luther şi Calvin ar fi putut-o semna şi care ne trimite nou la teologia protestantă pură. Dusă până la limite, ea poate
V rrnina, în mod logic, pedagogia exprimată de Samuel Finley: „Exigenţele şi înfricoşătoarele ameninţări trebuie să fie formulate într-un chip molit pentru a-i convinge pe cei ce s-au instalat liniştiţi în păcat”71. De de şireproşul făcut „antirevivaliştilor”: „Ei îi consolează pe oameni
— Inte de a-i convinge; ei seamănă înainte de a ara… Accentuează încrederea amenilor… N-au curajul sau onestitatea de a înfige cuiul terorii în sufletele adormite.„72 Predica lui Gilbert Tennent la Nottingham (Pennsylvania), de unde am extras acest citat, a provocat o „schismă” a prezbiterienilor reuniţi în sinod la Philadelphia în 1741.
Cei care, în anii 1740, erau de partea lui Gilbert Tennent atrăgeau atenţia că asprul predicator îşi convingea auditoriul nu atât „expunând terorile Legii, ale mâniei lui Dumnezeu şi ale damnării”, cât prin „prezentarea nemijlocită a zadarnicelor şi secretelor lor refugii, a noţiunii greşite de har, a speranţelor lor iluzorii”: tot atâtea drumuri către damnare73. Rămâne adevărat că, pentru Tennent şi pentru prietenii săi, nu se putea ajunge la consolare spirituală decât pe un itinerariu spinos. De aceea ei expuneau neobosit auditoriului lor necesara dialectică a fricii şi a credinţei. „Degenerescenta omului începând de la apostazie [de la Adam], explica Gilbert Tennent într-o predică, e atât de avansată încât acesta nu mai ştie, practic, ce înseamnă sinceritatea şi iubirea, cu deosebire înainte de a se converti. El trebuie deci neliniştit prin stimulii fricii şi ai terorii”74. Inepuizabil pe această temă, Tennent afirma în altă parte: „Cu cât credem în ameninţările lui Dumnezeu, cu atât ne temem de ele; şi cu cât ne temem, cu atât credem în ele”7'. Într-o altă predică, Tennent mai declara: „Noi trebuie să lucrăm în frică şi cutremurare. Nu o frică servilă care ar fi o nedemnă suspiciune la adresa lui Dumnezeu, foarte dăunătoare pentru progresul credinţei voastre…, nu o frică filială ca aceea a unui copil… O frică respectuoasă faţă de măreţia lui Dumnezeu… Frica de Dumnezeu [este] fundamentul oricărei religii”. Oratorul îl citează aici pe sfântul Augustin, apoi adaugă mai departe: „Există o frumoasă armonie între graţia fricii şi credinţă… Credinţa produce frică, frica întăreşte credinţa. Dragostea fără frică ar deveni prea sigură de ea şi nerespectuoasă: frica fără iubire ar deveni servilă şi neliniştitoare… Frica îngăduie bucuria… Bucuria îndulceşte frica şi o face plăcută şi fermecătoare”76.
O frică ce devine „plăcută şi fermecătoare”! O asemenea formulă, tind caracteriza emoţiile stârnite de piesele şi filmele de groază, era cea
^e care o răspândeau predicile „revivaliştilor” ca Tennent? În orice caz, ei ovocau la auditori reacţii foarte apropiate de cele declanşate, pe partea
°lică, de anumite predici ale misionarilor din interior. Dincolo de acturile confesionale, aceşti „convertitori” se dovedeau a fi veri drepţi.
Gilbert Tennent a evocat în termeni tulburători. Convertirea' fratdu'
John, pe care el însuşi o pusese la cale: ai1
V2i şi noapte el striga cu emoţie în glas…
— O. biet suflet al nieui suflete ce te pierzi! Oare ce voi face? Fie-ţi milă de mine. O, Doam în numele lui Hristos!” Şi uneori ajungea la limita disperării. E'
Deznădejdea lui era aşa de mare, încât îl obliga să-şi mârturisev public păcatele sale, în faţa tuturor celor ce se apropiau de el. Pljn? * jale, cu un aer abătut şi înspăimântat, ca un om ce urmează a fi pus h cazne şi sortit spânzurătorii…
Rana lui era aşa de profundă, încât nimeni în afara braţului In-Dumnezeu nu-1 putea vindeca. Şi aşa a vrut Atotputernicul ca, dup-patru zile şi patru nopţi de agonie de nedescris şi de cumplită suferinţă a sufletului, să-i aducă izbăvirea”76.
Un pastor prieten cu Tennent a descris în acelaşi mod frământările unei tinere răscolite de predici viguroase. Astfel, ea a rămas surdă şi oarbă o bucată de vreme. Apoi a trăit câteva săptămâni într-o „mare suferinţă., cerşind milă şi negăsind nicăieri mângâiere. Până când, într-o seară de sabat… Sufletul ei nutri puternica dorinţă de împăcare cu Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isus Hristos… Inima ei se umplu atunci de bucurie”77.
Şi mai interesante decât angoasele individuale sunt reacţiile colective din timpul predicilor. Ele ne fac să ne gândim inevitabil la scenele tipice pentru misiunile catolice. John Tennent, povesteşte unul din fraţii săi, reuşea să-şi emoţioneze profund ascultătorii. „Pot depune mărturie, ne asigură acesta, că l-am văzut pe pastor şi pe oameni scăldaţi în lacrimi de parcă ar fi căzut o ploaie de rouă peste ei… Unii erau scoşi, de parcă erau morţi, în afara adunării'„8. Prezbiterienii moderaţi şi anglicanii reproşau mereu „revivaliştilor” că acţionează „sub impulsul diavolului”, că recurg la metode ce suscită în public „frici îngrozitoare” şi „terori ducând la deznădejde”79, că ei învaţă că „regenerarea” trebuie să fie însoţită de „urlete, lacrimi şi răsuciri ale trupului”80. „Revivaliştii” tăgăduiesc că ar fi nişte „entuziaşti”. Dar un index tematic stabilit pe baza scrisorilor unor pastori care descriu, în The Christian History, „Trezirea” din anii 1730-1740, pune în relief termeni ca „ţipete”, „dezordini”, „inimi deznădăjduite”, „leşinuri, „extaze„, „spaime„, „cutremurături”81. Lacrimile, hohotele de plâns Şi suspinele constituiau manifestări curente ale ascultătorilor82. Se adăugau adesea ţipete, convulsii şi leşinuri83.
R insistenţa asupra morţii în predici, interogaţia teologică şi pedagogică asupra relaţiei dintre frică şi 'ubire, dozarea uneia în raport cu cealaltă îl invită pe istoric la o cercetare fflai amplă a punctelor rămase comune spiritualităţilor şi predicărilor catolică şi protestantă.
Mai întâi, am greşi imaginându-ne Reforma ca o ruptură completă cu trecutul religios din secolele precedente şi* totodată, crezând că ţările protestante nu s-au inspirat din lucrări de spiritualitate publicate în secolul XVI în lumea catolică. Istoricii suedezi constată o continuitate între pietatea catolică medievală şi cea predominantă în ţara lor cel puţin până pe la 1700. În secolul XVII, lucrări de origine iezuită ajung în Suedia. În 1650, un profesor din Uppsala le recomanda studenţilor care călătoreau în străinătate să-şi procure cărţi de asceză catolică. Istoriografia suedeză reperează prelungirile tradiţiei pastorale catolice mai ales în texte (predici şi lucrări de devoţiune) referitoare la pregătirea pentru moarte, infern, mânia lui Dumnezeu contra păcătoşilor1.
În afară de aceasta, preferinţa pentru sfântul Augustin le-a fost comună protestanţilor şi catolicilor. Supuşii dinastiei Stuart au putut citi două versiuni engleze ale Confesiunilor, una realizată de un catolic, Tobie Mathew, în 1620, cealaltă de un protestant, William Watt, în 1631. Ultima a rămas clasică în Marea Britanie până în secolul XX. În insulele britanice, anii 1570-1640 înregistrează voga lucrărilor atribuite sfântului Augustin: An Introduction to the Love of God, The Glasse of vaine-glorie, Select prayers gathered out of St. Augustines Meditations, A pretious Booke of Heavenlie Meditations*. Tot atâtea cărţi care au vehiculat pesimismul augustinian. John Donne a citit cu asiduitate cărţile episcopului de Hipona… 5' ale sfântului Bernard. Dincolo de Canalul Mânecii, acesta era ceva mai Puţ'n popular decât sfântul Augustin. Dar sfântul Bernard a fost atunci n°scut de public mai ales cu Memento mori, în special datorită traducerii izate 'n 1616 de către pastorul puritan William Crashaw – tatăl poetului -Pâ The Complaint or Dialogue, Betiuixt The Soule and The Bodie of a n Marea Britanie, a treia reminiscenţă importantă din literatura devoţiunii „îevale a fost Imitaţia lui Isus Hristos, al cărei succes persistent transcende r
Ruptura confesională. Fusese deja tradusă de două ori în engleză la înce secolului XVI; cinci alte versiuni apar între 1567 şi 1639. Cea a lui în Roger, traducător, între altele, şi al Rugăciunilor sfântului Augustin, a av ' puţin paisprezece ediţii între 1580 şi 164CH. Traducerile protestant ezitau să corecteze pasajele prea catolice ale Imitaţiei, dar Ie menti pe cele ce făceau apologia dispreţului faţă de lume (contemptiis mundi) ' ce priveşte pătrunderea influenţelor catolice în interiorul protestantism englez, după deschiderea Conciliului de la Trento, ea s-a exercitat m ales prin opera dominicanului Luis de Granada. O primă traducere a ca sale Libro de la Oracion y meditation a apărut cu aprobare oficială „ 1569. Dar lucrarea a devenit populară în Marea Britanie în versiun catolică a unui exilat, Richard Hopkins, publicată mai întâi la Paris în 158? Apoi tipărită cu rectificări la Londra (pe la 1592). Celebrul Guia de pecadoresa. Apărut la rândul său la Londra, în 1598, sub titlul The Sinnen Guyde. Or, acest best-seller al spiritualităţii catolice venea în întâmpinarea nevoilor spirituale ale protestantismului anglo-saxon în măsura în care el insista asupra perfecţiunii divine, a nepreţuitului avantaj al predestinării asupra luptei şi a remediilor contra păcatelor, îndeosebi a păcatelor capitale5.
Întrepătrunderea catolicismului cu protestantismul în plină perioadă de conflicte religioase a fost oare îndeajuns subliniată de istoriografie? În orice caz, ea ne permite să observăm că, lărgind perspectivele, pastoralele ce se voiau adverse au avut numeroase puncte comune, în special în domeniul care ne preocupă aici: al „supraculpabilizării” şi al fricii. Astfel. De partea protestanta găsim reproşuri aduse părinţilor comparabile celor din predicile catolice. Johann Brenz (1499-1570), reformatorul Wurtembergului, le spune într-o duminică auditorilor săi: „La mulţi părinţi nu mai găsim nici onestitate civilă şi nici cucernicie creştină. Acasă, părinţii nu se mai exprimă decât prin blasfemii, înjurături, cuvinte grosolane sau obscene, invective sau calomnii împotriva aproapelui… Nu se mai rosteşte un cuvânt despre Dumnezeu şi despre Hristos, fiul lui Dumnezeu. Când se vorbeşte de adevărata religie, e doar pentru a o vorbi de rău… [Părinţilor] nu le este ruşine să afirme în public şi în familie că tot ce se spune la biserică şi la predică e lipsit de orice importanţă. Astfel, ei n-au grijă nici să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi nici să-1 explice copiilor”6.
În acelaşi spirit, comentând cea de-a cincea poruncă, Caspar administrator ecleziastic al Thuringiei, îi plasa printre criminali pe p care neglijează „să-şi educe copiii în teama de Dumnezeu şi după rânduială
Sugerez încă o apropiere, cu titlu metodologic: aceea dintre discurs11 protestant şi discursul catolic în legătură cu frica resimţită înainte o comuniune. Pierre du Moulin avertizează încă de la începutul unei culege de predici: „Când e vorba de a se înfăţişa în faţa lui Dumnezeu pentru a-i; lU cuvântul şi a participa la masa Domnului, mii de gânduri se adufl'1 inimile celor ce se tem ele Dumnezeu, pentru a le inspira teama felioioasă şi a-i ţine în respect şi veneraţie. Trebuie să ne amintim că ipărem în faţa lui Dumnezeu, iar el este un foc nestins, care cercetează inimile, cântăreşte faptele ca un judecător şi nimic nu i se poate iscunde… Trebuie să considerăm că suntem creaturi schiloade, şubrede corăbii, păcătoşi, minţi bolnave în căutarea vindecării, vinovaţi de lezmajestate divină, implorând iertarea suveranului”8.
Cum să nu fie cuprinşi de frică în faţa celui ce „cântăreşte faptele ca un. Jgcător” vinovaţii de lezmajestate?
Trebuie să vă fie silă de orice goliciune„, recomanda Tronson, în Manualul seminaristului9. Astfel, nu ne vom mira dacă, în mediile nuritane, cel puţin, s-a dezvoltat o adevărată ostilitate la adresa trupului, bazată pe ruşine. Cotton Mather, care a fost, în Noua Anglie, unul dintre pastorii cei mai influenţi de la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, constata cu amărăciune asemănările izbitoare între funcţiile naturale ale oamenilor şi cele ale animalelor. În Jurnalullui citim: „într-o zi tocmai îmi goleam băşica udând un zid. Chiar atunci apăru un câine care făcu acelaşi lucru. Mă gândeam: „Ce lucru trivial şi abject sunt copiii şi oamenii din lumea asta trecătoare! Cât de mult ne coboară necesităţile noastre naturale şi ne aşază oarecum la acelaşi nivel ca şi câinii!”„ într-un asemenea caz, Cotton Mather se consola singur formulând un îndemn exaltant: „Când necesităţile mele naturale mă coboară la condiţia de animal, chiar în acea clipă spiritul meu trebuie să se înalţe, să aspire spre îndeletnicirile îngerilor„10. Acest ultim termen trimite tot la „antropologia angelică” pe care am întâlnit-o atât de des în predicarea catolică.
Nu numai prezbiterienii cei mai austeri, ci toţi „evanghelicii”11 care se străduiau să „trezească” şi să „convertească” mulţimile împărtăşeau şi afirmau convingerea că trupul e întru câtva dovada stricăciunii noastre. Wesley scria (şi predica): „Există în noi un spirit carnal purtând un război în contra lui Dumnezeu, ce nu poate fi supus Legii şi ne infectează în aşa hal întregul suflet îneât nimic bun nu sălăşluieşte în om, în carnea lui şi în condiţia lui naturală. Toate nălucirile şi pornirile inimii sunt nefaste şi asta 'n mod permanent”12. Wesley, s-o spunem în treacăt, s-a căsătorit târziu -'a 48 de ani – şi n-a fost fericit în căsnicie. Împărtăşea, în orice caz, cu rrilJlţî predicatori ai „trezirilor” protestante atitudinea că trupul vinovat trebuie mortificat. Un alt lider al metodismului, George Whitefield, a cărui activitate a fost considerabilă în toată America, scria într-o zi: „După ce ai Practicat o dată mortificarea, ea devine cea mai mare plăcere din câte există pe lume… Într-adevăr, e mai multă plăcere în extraordinarele reguli a'e renunţării la sine şi în mortificare decât în cele mai mari desfătări ale Ce'ui mai mare epicurean de pe pământ”13- o frază care ar putea să-i aParţină lui Rance.
O altă temă comună omileticilor protestantă şi catolică e afirmaţia că SUs, prin „pedeapsa” suferită, i-a plătit Tatălui „datoria” contractată de Ornenirea păcătoasă. Într-o predică duminicală Johann Brenz ne asigură că Prin Domnul Nostru Isus Hristos s-a manifestat mânia lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Dumnezeu 1-a împins în cele mai mari nenorociri pân. Ţ, face din el ultimul dintre pământeni, 1-a obligat să coboare în infern – 'a cel mai osândit dintre toţi… Dintr-o pedeapsă atât de crudă ce j-a c^ sortită Fiului lui Dumnezeu, trebuie să tragem învăţătura asprimii °$l mâniei lui Dumnezeu contra păcatelor„14. Aceeaşi doctrină e exprimat-” ^ de Johann Arndt (1555-1621) într-o mică lucrare de vulgarizare consac'- ^' „regenerării” sau „noii naşteri” a creştinului: „Mânat, scrie el, de ambitj ^ de trufie, omul, ajuns neascultător, s-a întors de la Dumnezeu şi, o dat căzut, apostazia sau căderea lui nu putea fi pedepsită şi în acelaşi tim corectată decât printr-o totală umilinţă, prin îngenunchere şi ascultarea d Fiul lui Dumnezeu”13. Vom regăsi adesea scrierile lui Johann Arndt, îndeoseh' De Vero Christiano (prima ediţie germană 1606-1610). Sondaje operate în inventarele bibliotecilor, după decesul său la Speyer, în secolul XVio revelează că Arndt, între 1780-1786, ca şi în 1744-1750, era de departe autorul religios cel mai citit în acest oraş. La fel şi la Tubingen, la jumătatea secolului XVIII şi la începutul secolului XIX16.
Ne întrebăm dacă n-ar trebui să numărăm printre concepţiile împărtăşite şi predicate atât de catolici, cât şi d, e protestanţi convingerea că îndurarea divină ia sfârşit o dată cu viaţa noastră? Mulţi preoţi romani ar fi putut vorbi ca pastorul puritan Samuel Hieron:„…Aşa cum există un timp al milostivirii, în care poarta iertării e deschisă, tot astfel există un timp al judecăţii, în timpul căreia poarta această e închisă şi orice speranţă de a intra e cu neputinţă”17.
U fuge, dar înţeleptul glumeşte”22. Această formulă e, ce-i drept, mai g ţp g p stoică decât creştină. Dar, în altă parte, adresându-se Morţii, Cats decla|a'
Dar focalizarea asupra maladiei şi a morţii a constituit un punct de apropiere mai important între cele două pastorale, fiind adevărat, pe de o parte, că pastorala fricii nu se reducea doar la discursul respectiv şi că, pe de altă parte, acesta voia să fie în acelaşi timp îngrijorător şi liniştitor. Cu privire la insistenţa asupra morţii, istoricul englez Margaret Spufford scria recent: „S-ar putea ca temele principale ale predicării populare să se fi schimbat mai puţin decât s-a presupus la început, o dată cu Reforma”18-Iar, mai întâi, a existat o reminiscenţă sau o reactivare a macabrului creştin derivat din contemptus mundim mai multe sectoare ale lumii protestante. Jean-Claude Margolin19 a demonstrat-o cu pertinenţă în legătură cu poetul olandez Jacob Cats (1577-1660). Viaţa acestui calvinist fervent a fost o lungă meditaţie asupra morţii şi o constantă pregătire pentru venirea ei. „De multă vreme, mărturisea el în amurgul vieţii sale, din tinereţe n-am încetat să învăţ a muri. Mormântul şi tot ce-i legat de el mi-au fost dintotdeauna lucruri familiare…; tot ce se oferea privirilor mele, oriunde aş fi fost, trezea în sufletul meu gândul morţii”20. Obişnuit să privească moartea în faţă, Cats găseşte „într-un schelet uscat întreaga frumuseţe a unui trandafir înflorit, scânteietor de rouă”21. De aceea el este pentru noj un bun reprezentant al celor ce adoptă, în acea epocă, un limbaj a consolării: moartea, consideră el, sperie pe nedrept. În faţa ei „nebun11 r
I omul trăieşte pentru Dumnezeu, în virtute şi în umilinţă, n-are a se le nimic şi nu tremură la ameninţările tale”23. Dacă-i aşa, de ce să ne eni <-le spectacolele macabre?
It r dacă nu ne temem, riscăm să ne obişnuim cu ele, iar Cats o şi face. Vsrnul său baroc – dacă putem pune laolaltă aceşti termeni – stabileşte i bătură protestantă între poezia funebră a secolelor XIV-XV şi evocările ° ^jn^ătoare prezente, până în secolul XVIII, în scrieri dintre cele mai ^tolice24- Amintind, ca în acestea, trecerea de la viaţă la moarte, el a scris dinainte, cu o neliniştitoare minuţiozitate, transformările pe care i le va aduce ultimul suspin: „Ochii aceştia, de care mă folosesc azi cu atâta uşurinţă la citit se vor închide, pentru a se schimba în două cavităţi adânci. Mâna, care scrie acum versuri sau alte lucruri şi mai importante, va înţepeni imediat după atingerea morţii. Limba, după ce mi-a îngăduit atâta vreme să fiu ascultat în atâtea ţări2', va rămâne nemişcată, mută, organ neînsufleţit. Pieptul meu, lăcaş al vieţii, în care simt cum îmi bate inima, nu va fi decât o biată rămăşiţă strivită sub greutatea pământului de deasupra”26.
Şi mai grăitor e textul următor pe care Jean-Claude Margolin îl compară cu Lecţia de Anatomie. El provine dintr-o lucrare cu titlu semnificativ, Sicriu pentru cei vii, ale cărei învăţături se înrudesc cu cele date odinioară de Ioan Hrisostomul:
După ce omul moare „gura lui se umple de o salivă densă ce rămâne lipită de obraji şi de buzele palide. Trupul acesta pe care l-am văzut aşa plin de viaţă, nu mai e decât o ruină jalnică, imediat ce sufletul îl părăseşte. Ochii stinşi sunt îngrozitori la vedere şi de-acum înainte trebuie să rămână închişi. Atât de rău arată omul după moarte, încât chiar şi cei mai apropiaţi se îndepărtează de el. Priviţi acest cadavru: zace ca o masă informă… Rămăşiţele au un miros urât; şi asta-i totul: ele aparţin mormântului”27.
Astfel de evocări constituie pentru istoriografie o invitaţie la cercetarea macabrului chiar pe teren calvinist. În schimb, predicarea luterană pare a ii evitat cel mai adesea imaginile prea frapante cu referire la moarte şi la descompunere. Dar nu lipsesc cu totul, aşa cum o dovedesc mai multe omilii ale lui Johann Gerhardt care a fost, s-o reamintim, unul dintre reprezentanţii de seamă ai ortodoxiei „evanghelice”. Într-o primă predică, Oratorul a făcut distincţia între moarte „spirituală”, moarte „naturală” şi „toarte „veşnică„ şi a explicat că moartea „naturală„ a adevăraţilor creştini u merită cu adevărat acest nume, întrucât e mai degrabă „o gingaşă, Ormire şi o trecere spre viaţa cea adevărată„. Cine a pus în practică Vaţâturile lui Isus nu va vedea oroarea morţii. Nu-i va cunoaşte amărănea. Iar o predică posterioară, despre fiul văduvei din Nain, insistă. Pra morţii tinerilor. „Nici tenul roz, nici forţa trupului, nici frumuseţea
Urilor nu l-au putut apăra de moarte”. Aceasta nu-1 iartă nici măcar pe
Pi'ul aflat în uterul matern. El îşi va afla mormântul acolo unde ar fi rebuit să fie principiul vieţii.
TP
Gerhardt descrie apoi „atrocitatea” morţii precedate uneori de nenuny-„portărei”, adică bolile care-1 „chinuiesc şi-1 torturează în aşa hal pe n-' ' încât ajunge să-şi dorească moartea'. În momentul agoniei, „urechile
Fără îndoială, insulele britanice şi coloniile din America ne oferă cel mai bun teren pentru a găsi temele macabre în zonele protestante în secolele XVII şi XVIII. Margaret Spufford a studiat recent literatura engleză de colportaj aşa cum apare în cataloagele a şapte editori librari londonezi din anii 1684-1689, pe care le-a comparat cu colecţia de cărţi ieftine adunate de Samuel Pepys31. Concluziile sale sunt interesante pentru noi. În cataloagele celor şapte negustori, lucrările religioase reprezintă 45% din titluri (dar numai 19% clin colecţia lui Pepys, care prefera cărţile mai puţin austere). Este vorba deci de un nivel important dacă facem comparaţie cu cifrele corespunzătoare stabilite de Daniel Roche pentru secolul XVII, plecând de la cataloagele librarilor din Paris, Lyon, Troyes şi Bordeaux: respectiv 28%, 42,50%, 73% şi 39% lucrări de devoţiune32. În Franţa, cataloagele sunt relativ sărace în „Pregătiri pentru moarte”: 0,25% la Paris, 1,55% la Lyon, 5,20% la Troyes şi 2,60% la Bordeaux – tot pentru secolul XVII, aceste procentaje cuprinzând ansamblul cărţilor religioase. Dimpotrivă, Margaret Spufford apreciază că, în teritoriile britanice, 20% dintre acestea erau consacrate în mod expres morţii şi judecăţii de apoi33. „Caracteristica cea mai frapantă în lucrările religioase ieftine, comentează ea, este rolu dominant pe care-1 joacă, prin cuvinte şi imagine, figura scheletică morţii”34. Potrivit autorului citat, tipografiile au difuzat după 1650 o tem deja familiară de mai multe secole culturii orale. În orice caz, suntem îndiep tăţiţi să credem că această literatură macabră a exercitat în cel de-al trei' sfert al secolului XVII o foarte mare influenţă asupra imaginaţiei popi”^r ' în cărţile ieftine, mai scrie Margaret Spufford, imaginile reprezenti11 moartea şi judecata de apoi par să predomine în detrimentul oricărei a afii creştine. Astfel, pagina de titlu la Heaven's Messengers nu ^ ^. ^. Un personaj din Noul Testament, ci o gravură ce reprezintă î coiflP^ sunţnci din trâmbiţă, cu Timpul alături de ea. În Penny Godlinesses
Dostları ilə paylaş: |