Jean Delumeau

°nvin§i; acest sacerdoţiu al vieţii nu-i, în ochii voştri, decât unul al

Ustrării şi al morţii. Dumnezeule mare! Ce îngrozitor e gândul acesta! El

1 tulbură minţile, îmi sfâşie inima şi mă umple de amărăciune. Să vii la

182 confesiunea de pasr

BiSericii (tm) j compara cu

Comis

^ *ce voi cresf c (tm) cifixuJ de ne 1! ' Contl'nuâ Le Hars, ISUS şj ^ ă esa„ti nteJe Ja adresa adu^”tru elev, ajunşi Ja sfârşitu) P°rcuPri*re la comuniunile f

3 comuniune i relig primu, Lste

Asigur, a

Şl

PrediciIe de h e Şi de r Că ^ 2 ad ^ C°ntUrate e, aniVoi încheia acest 1. T„ U”°r COPJi de de Ginrd şj ^JP„o dând două esa”ti-

^„tru ele, j el Je-a azi '„ sau d”Pa ce mâsJini; căruia

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII să fie obligat să-i spună din adâncul inimii: prietenul meu, copilul meu ce faci tu aici? Cum? Chiar de prima dată când te apropii de sfânta Comuniune, tu să vii să mă trădezi, să mă dai în puterea demonului, să profanezi şi să calci în picioare trupul meu neîntinat şi sângele meu preţios! Ce ţi-am făcut să mă trădezi astfel? Te-am ales să fii o plantă în grădina mea cerească; şi primul fruct pe care-1 dai e un fruct de moarte! Te-am cultivat ca pe un butuc din viţa mea de vie mistică, adică Biserica mea; iar tu îmi dai absint şi fiere! Eu te dăruiesc cu haruri şi cu sfântul meu cuvânt; iar tu nu-mi produci decât mărăcini şi spini. Ah, la ce trebuie să mă aştept în viitor dacă începutul e atât de rău? Dacă este cineva printre voi, copiii mei, care se simte că-i în necurăţie, să nu fie atât de îndrăzneţ încât să se apropie de masa sfântă a Domnului; ci să se retragă şi să-şi plângă păcatele: să se teamă de îngerul răzbunării şi de dreapta răsplată pentru o ofensă atât de îngrozitoare”124.

Ghicim dramele interioare provocate de o astfel de predică dacă ne imaginăm cazul unui copil – nu neapărat mai rău ca altul – care a ascuns confesorului o greşeală greu de mărturisit. Putea el rămâne pe bancă în timp ce tovarăşii lui de joacă se apropiau de altar? Din punct de vedere psihologic, era imposibil. Şi atunci comitea „îngrozitoarea ofensă” şi avea de ce să se teamă de îngerul răzbunării.

Celălalt extras anunţat e din Loriot. De data asta accentul nu mai cade pe sacrilegiul comuniunii nedemne, ci pe primejdiile morale ce-1 aşteaptă pe copil în via|â. Ceremonia primei comuniuni oferă ocazia unui discurs traumatizant din mai multe puncte de vedere. Oratorul exaltă mai întâi curajul dat de ostie primilor creştini, pe care îi făcea nesimţitori la cazne. Astfel, sfântul Laurenţiu „era întins pe un pat de jar, în aşa fel încât jumătate din corpul său să ardă încet iar el, topindu-se picătură cu picătură pe rugul aprins, să vadă cum i se amână moartea şi i se prelungeşte chinul. Vedea cum nervii şi venele i se chircesc, cum oasele i se înnegresc, iar măduva 1 se topeşte; şi, printre atâtea suferinţe, el ardea fără să se plângă; a rezistat… Multă vreme la o durere atroce şi nu s-a dat bătut”. Această evocare a torturii este ea foarte sănătoasă? Dar continuarea discursului?

„Veţi intra, dragi copii, într-o vârstă în care vă vor încerca ispite mari şi veţi avea tot atâtea lupte aprige de susţinut. Toţi duşmanii voştri, vreau să spun diavolul, carnea şi lumea, se vor uni ca să vă piardă şi-şi vor pune dimpreună forţele ca să vă atace pe neaşteptate… Diavolul… Se va folosi de carnea voastră, buna lui prietenă, şi va aprinde în ea focurile poftelor trupeşti şi rugurile Infernale ale senzualităţii, iar acestea vor face ravagii îngrozitoare dacă nu veţi avea mare grijă să le stingeţi; la rândul ei, lumea, în înţelegere cu el, vă va ataca şi mai periculos decât ceilalţi doi; înţeleg prin lume pe părinţii voştri, prietenii voştri şi pe toţi cei ce vă vor duce în păcat, fie prin exemplele lor, fie prin cuvinte…

Iar voi, mai ales, dragele mele fiice, veţi avea de înfruntat cele mai aprige atacuri, se vor găsi linguşitori care vă vor amăgi, vor lănrb fni

Sau poate veţi întâlni vreunul din acei nenorociţi care vă vor deschis la rău şi vor atenta ia pudoarea voastră. Ştiu eu dac-i'^ cumva veţi fi destul de nefericire ca să aveţi mame din acelea cir. „î'„ loc să vă păstreze inocenţa, vă vor pierde… Iată, dragele mele co V ce grele asalturi şi ce lupte înverşunate, şi e nevoie ele un Cl t extraordinar şi ele o forţă ieşită din comun pentru a rezista”12'

Multe elemente se adună în cele câteva rânduri, făcându-le tulburi tulburătoare: sensul eminamente negativ dat cuvântului,. Lume” b necurăţiei, confuzia intre senzualitate şi sexualitate, ca şi cum aceasta din urmă n-ar fi o componentă normală a naturii umane, neîncrederea insuflată copiilor faţă de părinţii lor şi îndeosebi faţă de mame. Un astfel de discurs putea el să nu provoace un fel de stinghereală la tinerii ascultători, fără să trezească la mulţi dintre ei curiozităţi imediat culpabilizate?

Astfel, frica şi ameninţările n-au lipsit din predica asupra „pâinii vieţii” în dezvoltările anterioare am identificat şi analizat principalele teme le unui discurs culpabilizant deseori legat de frică sau pregătindu-i terenul. Ce loc ocupau ele în ansamblul predicării? Istoricul nu poate ocoli această întrebare esenţială ce trebuie să permită punerea la punct a tuturor aspectelor şi echilibrarea umbrelor cu lumina. Totuşi el îşi va da seama imediat cât este de greu să masori diferitele elemente ale pastoralei unele în raport cu celelalte. Desigur, cantitativul este aici necesar pentru a aprecia importanţa calitativului. Dar cum să efectuezi o cântărire corectă? Ar trebui să recurgem la o maşină căreia i s-ar furniza o grilă de lectură, ansamblul predicilor ţinute timp de 50 sau 100 de ani în regiuni anume alese. Ea ar analiza cuvintele şi frazele acestui corpus şi le-ar clasa, după conţinut, fie în categoria ameninţării, fie în cea a speranţei. În afară de asta, fiecărei predici i s-ar atribui un anumit coeficient reflectând numărul de auditori şi eventuala ei difuzare prin tipar.

A enunţa asemenea exigenţe metodologice înseamnă a-i semnala cititorului distanţa dintre ele şi modestele estimări numerice care-i vor fi prezentate. Trebuie în acelaşi timp să încercăm aceste măsurări şi să avertizăm asupra neajunsurilor lor. Nu pot decât să-mi însuşesc ceea ce scria, acum un sfert de secol, canonicul Ernest Sevrin în concluziile foarte documentatei sale teze consacrate Misiunilor religioase din Franţa sub Restauraţie: „Am expus aceste documente cu toată sinceritatea; aş putea acum să trag o concluzie? Poate, dar una incertă, plină de nuanţări, de îndoieli şi de rezerve, aşa cum îi stă bine unui om ce nu se poate lăuda cu o cunoaştere exhaustivă a subiectului, ghicind neîncetat existenţa, dincolo ^e faptele aparente, a unor realităţi ce-i scapă”1.

O primă remarcă se impune: tema morţii nu-i decât unul dintre elemente pastoralei fricii. Aici se impune o revenire la diversele „Pregătiri Pentru moarte” pe care tiparul le-a lansat pe piaţă. Ce public – cantitativ v„rbind – au avut ele? Henri-Jean Martin reţine, pentru secolul XVII, o citră medie de 1350 de exemplare pe ediţie2. O putem neîndoielnic Ccepta şi pentru secolul XVIII. Apparecchio… al sfântului Alfonso a fost editat în Italia de 21 de ori între 1758 şi 17963. Va fi fost aşadar difuzat în e_J 38 de ani în circa 28 350 de exemplare. Calculele lui Daniel Roche, u'nd în considerare 326 titluri de „Pregătiri…” vândute în Franţa şi eşalonate între 1600 şi 1800, duc la estimările globale următoare: între 400 şi

500 000 exemplare tipărite în secolul XVII; între 250 şi 400 000 în jumătate a secolului XVIII, plus încă 250-300 000 în cursul celei de-a ^ jumătăţii Poate surprinde menţinerea în secolul XVIII a unor cifr ^ difuzare comparabile sau chiar superioare celor din secolul XVII d Cnumărul titlurilor noi este în scădere constantă1. Această anomalie apare *' se explică prin reeditările unor lucrări cu un succes confirmat ca acee 3 părintelui Crasset. Curba ediţiilor pariziene scade, ce-i drept, după ^ df îd lil if l bl l p 75^

Dar difuzarea crescândă a lucrărilor ieftine clin „Biblioteca albastră” şi noi libertăţi obţinute după 1775 de librăriile provinciale frânează stocare producţiei ascetice, centrele regionale de editare aprovizionându-se di belşug din rezervele până atunci interzise din cauza monopolului parizian6

Ce reprezentau „Pregătirile… „ în economia globală a lucrărilor tipărite în ţară şi în raport cu producţia franceză de cărţi religioase? Reproducem în această privinţă, răspunsurile lui Daniel Roche. 1) Titlurile (păstrate) ' calculează el, nu reprezintă mai mult de 1% din producţia totală franceza din secolele XVII-XVIII, „cu un puternic recul după 1725, când cifrele librăriei franceze urcă la peste 500 de lucrări noi pe an”. Dacă se consideră acum dinamica ediţiilor, ajungem la aproximativ 2% pentru prima jumătate a secolului XVII, la 5% din cea de-a doua jumătate, la mai puţin de 0,5%în ajunul Revoluţiei: deci, în două sute de ani, o proporţie generală situată între 1 şi 2% din producţia naţională. 2) Printre tipăriturile religioase din Franţa, „Pregătirile…” reprezintă 2-3% în secolul XVII şi mai puţin de 1% în secolul XVII, dacă ţinem cont de titluri. În ce priveşte ediţiile, se oscilează între 7-10% pentru anii 1600-1670, 3-5% între 1725-1775, 5-10% între 1775-1790 (datorită avântului editării în provincie în această ultimă perioadă). Să amintim, spre elucidarea acestor cifre, că la sfârşitul secolului XVII 21% dintre francezi (îndeosebi bărbaţii) îşi pot semna actul de căsătorie; vor fi 37% între 1786-17907. În sfârşit regatul Franţei numără aproximativ 19 milioane de locuitori în 1700 şi 27 milioane în 1789- Astfel, chiar în ajunul Revoluţiei, mai mult de jumătate din francezi n-aveau acces direct la scrierile religioase despre moarte.

Acestea constituiau înainte de toate lecturile pentru preoţi, călugări şi călugăriţe. Figurau în lista „cărţilor bune” recomandate clerului de către episcopi. Totuşi obiectivul autorilor era de a depăşi publicul clerical. Sfântul Alfonso dorea ca Pregătireasa (Apparecchio…) să fie utilă „tuturor pentru meditaţie şi preoţilor pentru predica lor”8. Cât despre părintele Crasset, el declara în Cuvântul înainte al lucrării sale Dubla pregătire,. – „Sunt preoţi la ţară care îi adună pe ţărani o dată pe lună în biserica pentru a recita în faţa lor câteva Pregătiri. Acest obicei este foarte indicat şi nu poate fi decât de mare folos, căci oamenii de rând învaţă astfel că trebuie să trăiască bine şi să moară bine. Taţii şi mamele vor putea şi ei să adune o dată pe Jună sau mai des pe copiii şi pe slugile lor, la căderea serii, iar după ce îi vor preveni să se considere gata de moarte, vor citi una din aceste Pregătiri în genunchii în prezenţa lor. Fiecare în parte poate face acelaşi lucru în cursul lunii în biserică sau acasă, înainte de a se spovedi sau a merge la comuniune' st sfat îl îndeamnă pe istoric să depăşească la rându-i cadrul lecturilor Hale pentru a încerca să determine audienţa colectivă a discursului 'nC'iV1 morţiiAcesta ajungea, într-adevăr, la public prin multiple canale: ilSl! ^ pentru defuncţi şi înmormântări, iconografie, Exerciţii spirituale 5'U' de laicii credincioşi, predici, lucrări ca Imitaţia, care nu erau la U” vorbind „Pregătiri pentru moarte” etc. Succesul Imitaţiei nu scade ^ecolul XVIII: 19 ediţii în Franţa, între 1735 şi 1789; 25 000 exemplare difuzate în regat între 1780 şi 179010.

Totuşi, chiar ţinând cont de această multiplicitate a căilor de acces credincioşi, ce loc ocupa insistenţa asupra morţii în discursul religios lobai? Philippe Aries şi Michel Vovelle remarcă amândoi că „putreziţii” (transis) şi gisanţii macabri din secolul XV n-au reprezentat niciodată mai mult de 5% din ansamblul mormintelor11. Din punct de vedere statistic, ei au constituit aproape un fenomen marginal. Dacă ne întoarcem pentru o clipă la calculele lui Daniel Roche, constatăm o dată cu el că, din totalul tipăriturilor religioase franceze dintre 1600 şi 1790, „Pregătirile…” au reprezentat mai puţin de 3% din titluri şi între 5 şi 7% din ediţii. Să vedem acum ce loc ocupă predica asupra morţii, în sensul strict al cuvântului, în pastorala studiată. Houdry şi Montargon îi consacră mai puţin de 2% din articolele şi din modelele lor de predici; predicile duminicale adiţionate ale lui Camus, Symon, Girard, Chevassu şi Reguis – aproximativ 3%; predicile misionarilor (ale lui Francois de Toulouse, Loriot, ale lazariştilor precum şi cele din Buchetul misiunii.) – aproape 4%, în medie; predicile din postul mare (Fontana, Delarue, Lejeune, Grignion de Montfort) – aproximativ 7%. Asemenea evaluări se alătură celor 5-7% ale „Pregătirilor pentru moarte” în ansamblul ediţiilor religioase franceze din secolele XVII şi XVIII.

Am fost oare victimele unui studiu tematic care, focalizând lumina asupra conţinutului, ar fi îngroşat importanţa pastoralei fricii, întrucât nu ar fi putut s-o modereze prin evaluarea difuzării sale şi printr-o corecta situare în interiorul ansamblului discursului religios? Ghicim mizele unei atari întrebări. Dar răspunsul se profilează îndată. Predicarea asupra morţii n-a fost decât un element al unei învăţături care o îngloba într-un vast ansamblu de pedagogie morală. Ca dovadă a ciclului de meditaţii săptă-mânale propuse în secolul XVIII pensionarelor ursulinelor: duminica -odihna veşnică; luni – nativitatea; marţi – moartea; miercuri – judecata °e apoi; joi – patimile; vineri – răstignirea; sâmbătă „vor coborî cu mintea ln lnfern unde damnaţii zac pe jăraticul unui foc veşnic”12. „Pastorala fricii” a rezultat dintr-o „supraculpabilizare” şi dintr-un puternic îndemn la dolorism. M regrupat deci sub această denumire generală insistenţele cumulate: asupra enormităţii şi a multiplicităţii păcatelor şi asupra confesiunii; asupra morţii, judecăţii şi justiţiei divine, asupra dificultăţii mântuirii, a micului număr de aleşi, a purgatoriului (ca infern provizoriu) şi a infernului; asupra necesităţii penitenţei reparatoare („calvarul sau infernul”), a suferinţelor lui Hristos în patimile sale13 prezentate ca fiind provocate de păcatele noastre personale, asupra întristărilor ca mijloc necesar de reparaţie şi sanctificare;

PREDICI CU DOMINANTA CULPABILIZANTÂ SAU DOLORLSTA

NUMEREPROCENTAJ10251%Toi25%3250%3T35%10868%2242%13061%3973%72 2

53%3160% j3143%/3284%/56%

O nnarul apostolic…)

H despre mistere şi sfHi

Hsionaml apostolic.

Despre mistere şi sfinţi virtuţi şi vicii

_^2_ pentru duminici 210

FFONTANA

138 Capitole” 72

— „dispreţul faţă de lume”, cu confuzia dintre cele două sensur cuvântului „lume”, refuzul balurilor, al spectacolelor, al seratei ^ carnavalului, al cântecelor profane şi al modei. ' a'

1 măsOr

Bazându-mă pe cele patru ansambluri de mai sus, am încercat să greutatea fricii şi a „supraculpabilizării” în predicile şi cântările care furnizat partea principală a documentaţiei mele, sintetizată în tabelul 7 la pp. 188-189:

Cu titlu de verificare, iată acum ce dă o cuantificare operată începere de la indexul Colecţiei… Oratorilor creştini a lui Migne14. Aceasr colecţie cuprinde 99 de volume incluzând predici franceze de toat categoriile din secolele XVII, XVIII şi XIX. Au fost reţinute 412 teme cu un total de 8956 trimiteri. Ele se repartizează astfel:

Teme din indexTrimiteri la predici% trimiterilorCu dominantă culpabilizantă sau neliniştitoare2643 42838,30Cu dominantă securizantă903 11934,80âmpărţite între cele două dominante582 40926,904128 959100âmpărţind în două cea de-a treia tranşă (26,90%), ajungem la o balanţă 51,75%/48,25% ceea ce confirmă evaluarea jumătate/jumătate sugerată de predicile duminicale din studiul nostru. Totuşi, anumite dezechilibre sunt evidenţiate de indexul lui Migne. Rubricile Păcat (e)-Păcătoşi, Conştiinţă Rea, totalizează 448 de trimiteri. Spre comparaţie, Iertare-îndurare-Răs-cumpărare nu ajung decât la 90. Infern, Osândă, Damnare, Mic număr de aleşi, Judecata (de apoi sau particulară) însumează 344 de trimiteri. În schimb, Beatitudine-Preafericiţi, Fericire-Cer-Slavă-Nemurire-Paradis-Predestinaţi (la mântuire) n-au decât 207. În sfârşit, Patimile lui Isus apar de 156 ori, dar învierea şi Sărbătoarea Paştelui numai de 135 de ori.

Oricât de aproximative ar fi estimările numerice de mai sus ne aduc anumite învăţăminte. Ele arată cel puţin insuficienţa unei metode care, pentru a măsura greutatea pastoralei fricii, n-ar lua în seamă decât predicile şi cântările strict consacrate temei morţii. De fapt, predicarea ameninţătoare prin exces de culpabilizare a depăşit cu mult cele 5-7% reprezentate de ediţiile „Pregătirii pentru moarte” în ansamblul tipăriturilor religioase franceze din secolele XVII-XVIII, ştiut fiind că Daniel Roche studia, în remarcabilul său articol, numai aceste lucrări şi nu căuta deloc să efectueze „cântărirea globală” pe care încerc s-o fac.

După evaluările noastre, niciunul din corpusurile utilizate nu oferă mai puţin de 19% de insistenţe dramatice, acest procentaj fiind cel rna' r

Depăşit cu mult. Totuşi, valorile inferioare procentajului de 50% _ă fje comentate. Le găsim în primul rând şi cu precădere în cântări. „. Credincioşii de odinioară au fost puşi să dnte imnuri religioase Pe -'c culpabilizante şi traumatizante. Am şi dat câteva extrase. Dar, ca ^Ut iaenerală, ele înclinau mai degrabă către speranţă, încredere şi! S°- şi trebuie să situăm în aceasta a doua categorie toate acele imnuri lU în Boemia sau sub pana lui Grignion de Montfort, exaltă fericirea car ' erji şi a singurătăţii, contrapondere pozitivă a anatemelor asupra Trati Elisabeth Ducreux constată că, din cele circa 3000 de cântări cehe tolice editate între 1588 şi 1764, una singură e consacrată „caznelor din fern„ De altfel, se vede că, în principalele culegeri de cântări „generale” – limba populară studiate de ea, proporţia globală a insistenţelor pe teme tragice şi culpabilizante se situează în jurul a 30%15. Aceste procentaje le confirmă pe cele pe care le putem stabili pentru cantările compuse de Grignion de Montfort şi de Fraţii din şcolile creştine; ele fac să apară ca excepţionale cele 48% pentru Manuel des retraites et missions. Să remarcăm, în treacăt, că imnurile (dar şi lista subiectelor predicilor pentru postul mare) ale lui Grignion de Montfort înclină mai puţin spre culpabilizare, ameninţare şi dolorism decât lăsau să se creadă lamentaţiile şi alte texte foarte dure pentru păcătoşi, citate anterior de noi. O contabilizare, fie şi sumară, corectează, în ce-1 priveşte, impresia făcută de analiza tematică.

Aici se impune o reflecţie asupra funcţiei cântărilor, destinate foarte adesea să acompanieze procesiuni, pelerinaje şi comportând frecvente laude aduse sfinţilor şi îndeosebi Fecioarei Măria. Rugăciunile urmăreau să exprime speranţa şi încrederea. În afară de asta, colindele fac, fireşte, şi ele parte din culegerile de cântări. Toate aceste raţiuni la un loc explică o prezenţă relativ discretă a pastoralei fricii în cântările propuse credincioşilor. Probabil că aceştia n-ar fi acceptat să le cânte dacă ele ar fi avut un conţinut eminamente tragic. Or, e neîndoielnic că imnurile religioase alimentau viaţa religioasă a maselor şi că un anumit număr dintre ele erau cunoscute pe de rost de mulţi neştiutori de carte, îndeosebi în Boemia. Culegerile de cântări s-ar situa deci „în acelaşi timp pe terenul scrisului şi pe cel al oralităţii”, fiind clar că aici oralitatea nu se confundă cu „folcloail”16.

Jean Queniart dezvăluie faptul că, în 1759, în magazinele unicului Wpograf din Rouen erau circa 15 000 de culegeri de cântări. El adăuga: „Numai după această singură cifră, punctuală atât în timp cât şi în spaţiu, ne putem imagina proporţiile unei difuzări care a hrănit timp de 250 de ani, cultura populară plecând de la un anumit număr de focare situate în cea mai mare parte (ca Troyes sau Reims) în regiuni de alfabetizare Precoce”1'. În acelaşi articol, Jean Queniart sugerează pe bună dreptate Un studiu sistematic al conţinutului cântărilor şi susţine, cu titlu de ipoteză Probabilă – şi cred că are dreptate – că vom găsi aici o imagine a lui Umnezeu mai consolanta şi mai liniştitoare decât cea vehiculată de Predicarea oficială, raliindu-se astfel opiniei emise de Elisabeth Ducreaux.

LJar această predicare este la rându-i diversă, nu numai din cauza ernPeramentelor personale ale oratorilor şi a şcolii teologice căreia îi aparţineau, ci şi în funcţie de corpusul de predici aferent. Procentaje! Predici culpabilizante, ameninţătoare sau doloriste nu sunt aceleaşi ci 6 cum e vorba de enciclopedii pentru predicatori, de predici duminj -1 sau de instrucţiuni pentru postul mare şi misiuni. Desigur, articolele' ^ care Houdry şi Montargon le consacră moralei creştine fac un loc import- ^ constrângerii, păcatului şi pedepsei (cel puţin 50%). Dar Biblioteca prCct câtorilor… Şi Dicţionarul apostolic… Dau şi ele modele de predici desn mistere sau de panegirice ale sfinţilor. Acest alt tip de discurs religios îndepărtează de frica şi astfel diminuează în mod evident partea ei în cel două lucrări citate.

Este adevărat, totuşi, că partea „morală” a enciclopediilor respective era cea pe care preoţii şi misionarii o utilizau cel mai mult. De aceea vedem că cele nouă culegeri de predici duminicale (inclusiv cea a lui Francois de Toulouse) luate în discuţie dau, dacă le adunăm, 52% predici puternic culpabilizate sau care deschid perspective sumbre asupra viitorului veşnic al auditorilor. Media de 52% restabileşte echilibrul între discursurile cu dominantă liniştitoare (cazul unui Camus) şi tulburătoare (ale lui La Font şi Girard). Împărţirea aproape egală între încurajare şi ameninţare caracterizează destul de bine, cred, predicarea obişnuită a preoţilor. Ei trebuie, desigur, să-şi pună în gardă enoriaşii, iar uneori să le adreseze reproşuri aspre, dar în acelaşi timp trebuie să ţină cont de reacţiile lor, să nu-i descurajeze şi nici să-i întărite. Bouree reprezenta destul de bine condiţia de preot obişnuit atunci când spunea în omilia pentru prima duminică a postului Crăciunului:„…Intenţia Bisericii în această primă evanghelie a anului ecleziastic e mai mult de a-i consola pe cei drepţi prin speranţa eliberării lor viitoare decât să-i înspăimânte pe cei răi prin prezicerea relelor ce trebuie să se năpustească asupra lor”18.

În schimb, postul mare şi misiunile le dădeau susţinătorilor pastoralei ocazia de a se manifesta cu putere. Ei voiau să „convertească”, să transforme stilul de viaţă şi comportamentul moral al auditorilor lor, să provoace în ei un şoc ducând la confesiuni sincere (generale, pe cât posibil), la reconcilieri şi la restituiri. Pentru a înlătura toate obstacolele puse de „respectul uman” în calea convertirii, era necesar ca ei să recurgă la arma ameninţării. De unde procentajele pe care le descoperim: ceva mai puţin de 60% pentru postul paştelui, ceva mai mult pentru misiuni. Valoarea anormal de scăzută (43%) prezentă la Buchetul misiunii se explică prin faptul că această lucrare era în realitate destinată mai ales unor credincioşi retraşi la mânăstire deci deja „convertiţi”. De cealaltă parte a barei de 60%, doi predicatori italieni – Fontana şi Segneri cel Bătrân – ating niveluri neliniştitoare (84 şi 73%), dezvăluind, fără îndoială, o exagerare meridionalăNu se mai poate neglija importanţa discursului misionar în Europa catolică de altădată. Cercetarea se apleacă actualmente asupra misiunilor din interior ce au acţionat în spaţiul rămas fidel Romei din a doua jumătate a secolului XVI până la mijlocul secolului XX19. Ea descoperă cifre care facilitează intuirea efortului întreprins. Sfântul Jean Eudes efectuează în r

Un în s., 117 misiuni. Părintele Maunoir – 439 (în 43 de ani), Bridaine -c'„'e' în 43 c^e an') 'n Cevennes, în Languedoc, Provence, Comtat şi ne fără a ma' Pune 'a socoteală incursiunile în alte regiuni ale paUi5 călugărul montfortan Pierre-Francois Hacquet – 274 în vestul Frânte) 'ântre 1740 şi 1779- Preafericitul Antonio Baldinucci (1665-1717), Fra.' -t plecând de la Frascati şi Viterbe predică în jur de 448 de misiuni o treizeci de dioceze. Leonard de Port-Maurice (1676-1751) asigură '„ rândul său 344; iezuitul Charles Maillardoz (1675-1735) – 312 în Elveţia rerrnania; un alt iezuit Georges Laferer (1680-1756) – 1187 în Steiermark, Kârnten şi Tirol.