Jean Delumeau

Eu ştiu că există blesteme în Scriptură împotriva celor ce rid necumpătat, fără măsură şi se veselesc cu desfătări lumeşti: Nenorocire vouă care râdeţi, căci voi veţi plânge, iar râsul vostru va fi amestecat cu durerea. E mai bine să mergi la casa lacrimilor decât la aceea a bucuriei. Ştiu că lacrimile constituie una dintre Beatitudinile evanghelice. Ştiu că Domnul Nostru a plâns de nenumărate ori, când pentru Ierusalim, când pentru Lazăr şi nicăieri nu citim că ar fi râs vreodată; prin urmare, dacă vrem să-1 imităm pe omul perfect trebuie să ne stăpânim râsul şi să ne jelim cu durere…

[Numai că eu fac] o mare diferenţă între un râs şi altul: căci dacă recunosc că a râde ca în viaţa lumească e un act mârşav şi funest, a râde cuviincios cu înţelepciune şi cu moderaţie, atât pentru pacea interioară… Cât şi pentru sentimentul de mulţumire, eu consider aceasta un mare semn de bună dispoziţie spirituală, plină de sănătate şi de sfinţenie'63.

Iată un text măsurat ce se îndepărtează de discursul asupra dispreţului raţa de lume, de altfel foarte familiar lui Camus însuşi. Pentru că acest discurs conduce logic la refuzul râsului. Proba ne-o dă Pledoaria în favoarea lacrimilor lui Heraclit compusă de celebrul predicator portughez, iezuitul

Vieira. Să fim cinstiţi: această Pledoarie face parte clintr-un joc prezentla Roma în 1674 în faţa cardinalilor şi a prelaţilor. Doi oratori trebuiau sa j-f înfrunte într-o întrecere de partea sau contra râsului lui Democrit. Sonl-au desemnat pe un anume preot Cataneo să facil elogiul lui Dernocri'r Vieira trebuia deci să pledeze pentru Heraclit. Numai că apologia făcutele el lacrimilor a părut atât de convingătoare încât a cunoscut o răspândirp internaţională, spre deosebire de cea a adversarului său, şi s-a tradus în mai multe limbi. Joc sau nu, Vieira reluase argumentele de mii de ori repetate în favoarea „dispreţului faţă de lume”. De unde şi audienţa iui el reafirma convingerea colectivă a majorităţii oamenilor Bisericii şj desigur, şi a unui mare număr dintre cei ce îi ascultau.

„. Mărturisesc, declară el, că specificul unei fiinţe raţionale e capacitatea de a râde, dar recunosc că ceea ce contravine raţiunii e chiar râsul. Dacă râsul defineşte fiinţa raţională, plânsul arată că ea recurge la raţiune. În sprijinul acestui adevăr, care mi se pare evident, nu-mi trebuie altă dovadă decât lumea însăşi; şi dovada asta eu n-o vreau mai puţin mare decât întreaga lume. Oricine cunoaşte bine lumea nu se poate să nu plângă; iar dacă nu râde sau nu plânge deloc, înseamnă că n-o cunoaşte.

Ce este lumea dacă nu întâlnirea universală a tuturor mizeriilor, a tuturor suferinţelor, a tuturor pericolelor, a tuturor accidentelor şi a tuturor felurilor de a muri? Iar la vederea acestui imens teatru, atât de tragic, atât de lugubru, atât de jalnic, unde fiecare ţară, fiecare oraş, fiecare familie îşi schimbă neîncetat scena, unde fiecare soare ce lăsare e o cometă; fiecare clipă trecătoare – un dezastru; şi fiecare ceas – o mie de nenorociri; da, la vederea unui asemenea spectacol, care om n-ar izbucni în lacrimi? Dacă nu plânge, demonstrează că nu-i raţional; dacă râde, dovedeşte că brutele posedă şi ele facultatea de a râde”M.

Cu alte cuvinte: omul era făcut pentru râs. Numai că a păcătuit şi nenorocirea s-a abătut asupra lui şi a lumii. Aşadar nu mai avem de ce râde. Bernardin de Siena interpretează în felul său o formulă a sfântului Ieronim: „Să râzi şi să te bucuri o dată cu veacul nu-i treabă de om cu judecată, ci de om nebun”. În Monitoire sur la sanctification du dimanche et l'interdiction des danses publiques fi 520) Guillaume Briconnet îi avertizează pe credincioşii din dioceza de Meaux că „zilele de sărbătoare au fost instituite nu pentru bucuriile trupului, ci pentru mântuirea sufletului; nu pentru râs şi distracţii, ci pentru lacrimi”6'. În secolul următor, Godeau îi învaţă pe credincioşii din Vence că „un adevărat creştin se bucură când are motive de adâncă mâhnire, pentru că adevărata fire a unui creştin e suferinţa”66. Aceste afirmaţii prezentate a doua duminică după Paşti sunt reluate sub o altă formă duminica următoare. Episcopul îl interpelează atunci pe creştinul „prea rafinat” şi-i spune: „Eşti un smintit când cauţi plăcere pe lumea asta, când îţi imaginezi că o poţi găsi şi că tot ce lumea numeşte aşa e într-adevăr plăcere. Ce plăcere mai mare decât sârba de plăcere?”67,. Erl parohul de la Versailles, plângându-se de educaţia prea liberă > părinţii o dau fetelor citează în aceasta privinţă Ecclesiasticul (7, 25): T Veghează la curăţia lor şi să le arăţi o faţă serioasă', apoi continuă:

? G cl-e

Şi efectiv, atunci când picturile ne restituie trăsăturile eroilor Reformei catolice – Carlo Borromeo sau Grignion de Montfort – ele ne pun în prezenţa unor chipuri livide şi supte, care par a fi pierdut gustul pentru râs.

Leonard de Port-Maurice, la începutul discursului de închidere a anului jubiliar 1750, aminteşte că la mormântul lui Lazăr a fost văzut plângând „cel care, în măreaţa lui gravitate, n-a fost văzut niciodată râzând”71. Hotărât lucru, nu numai Nicole, Rance şi Bossuet o afirmă. În realitate, această opinie foarte veche fusese deja exprimată de marele predicator de odinioară, sfântul Ioan Hrisostomul72. Ea a fost reluată, printre alţii, de Jonas d'Orleans, Ludolf Saxonul şi Olivier Maillard73. Era larg răspândită în secolul clasic. Dacă Isus n-a râs niciodată, creştinul poate să nu-şi urmeze stăpânul? Cu excepţia „cinstitei odihne” ce-ţi permite apoi să-ţi reiei lucrul Şi să te rogi mai bine, orice manifestare festivă trebuie izgonită din calendar. Pentru că „acolo unde sunt viori, dansuri şi bătăi din palme, acolo-s întunecimi pentru bărbaţi, pierzanie pentru femei, tristeţe a mgerilor şi sărbătoare a dracilor”. Formula sfântului Efrem va fi reluată în secolul XVII de către Philippe d'Outreman74.

Pentru Biserica învăţătoare de altădată, nu s-ar putea „oscila între sacru § Profan”. Hyacinthe de Montargon lansează această aspră sentinţă în chip de concluzie la un discurs despre spectacole, ţinut sub formă de Predică. Dacă creştinii, spune el, au neapărat nevoie de ele, atunci ce Poate fi mai „emoţionant” decât „faptele apostolilor, suferinţele martirilor, tnjpurile lor strivite de lanţuri grele, capetele lor căzute pe eşafod, Mădularele lor sfâşiate în caznele cele mai crude? Ce poate fi mai duios decât neîntinatele suspine ale Bisericii, lacrimile penitenţilor, pioasele gemete ale atâtor suflete credincioase?”76. Doar problema mântuirii contează pe pământ. Deci e dăunător orice divertisment ce te îndepărtează de ac unic ţel raţional. A te distra înseamnă, la propriu,. A-ţi pierde vremea„ ' Predicatorii repetă adesea că bunul creştin nu trebuie să-şi piari. Timpul: e prea scurt ca să-1 irosim. Se duce prea repede în eternitat Bucuria o vom cunoaşte pe lumea cealaltă, dacă vrem. Dar prezentul vieţii, în lumea coruptă prin care trecem, presupune efortul, mâhnirea! Aspiraţia către patria definitivă. De unde absurditatea dezlănţuirilor festiv” care-s tot atâtea victorii ale demonului. Nişte „libertini” îi obiectează lUj Leonard de Port-Maurice: „Nu încordaţi arcul aşa de tare”. Bieţii lucrător' ocupaţi toată săptămâna să-şi ude pământul cu sudoarea lor, hărţuiţi de rnjj de griji domestice, n-au şi ei dreptul ca duminica să „respire un moment liniştiri?” Trebuie oare să se condamne la „o abstinenţă voluntară de la orice fel de distracţii, fie ele cinstite şi meritate?” Franciscanul italian răspunde într-o predică ţinută în timpul carnavalului: „După ce ai lucrat timp de şase zile întregi pentru trup, ce poate fi mai nimerit decât să lucrezi o zi pentru suflet?” I se răspunde atunci predicatorului că omului îi este imposibil să trăiască fără să-şi acorde un minimum de plăceri. Leonard dă următoarea replică: virtutea nu-şi are şi ea partea ei plăcută? „Ce bucurie mai mare decât cea care decurge dintr-o pocăinţă plină de râvnă? Ce miere poate fi mai dulce decât aceea culeasă la picioarele crucii?” Iată aşadar duminica creştină propusă de Leonard: „Petreceji-vă dimineaţa în biserică asistând la slujbă şi, fapt nu mai puţin important, gândindu-vă la modul de a vă asigura mântuirea sufletului, de a vă izbăvi de vicii şi de a răsădi virtuţi în locul lor, de a face în prezenţa lui Isus, în faţa altarului, legăminte de credinţă şi de fapte virtuoase. După cină, asistaţi cu evlavie la catehism la vecernie; dacă după toate acestea vă mai rămâne timp distraţi-vă; dar cum? Luând parte la nebuniile carnavalului, la baluri şi la discuţii necuviincioase, punând la cale intrigi sau făcând chefuri? Ah, nu, căci tocmai acestea constituie ciuma sufletelor şi a lumii catolice. Nu veţi găsi distracţie mai plăcută decât o conversaţie pe teme religioase cu persoane cucernice şi animate de sentimente înălţătoare”77.

Oratorul ghiceşte îndată descurajarea auditoriului. Unora le vine să-1 întrebe:„…Dacă trebuie să-ţi dai atâta osteneală, cine oare se va mai salva? Cine se va salva? Ah, credincioşi, mă obligaţi să-mi exprim suspinând părerea cu privire la mântuire; aş fi vrut s-o ţin ascunsă. Cine se va salva? Foarte puţini, dragii mei ascultători, da, foarte puţini se vor salva”78. Concluzia surprinzătoare ne dă pe drept cuvânt impresia că ne învârtim în cerc: regăsim, într-adevăr, doctrina augustiniană a micului număr de aleşi. Dar o situăm mai bine acum în interiorul discursului ecleziastic de odinioară. Pentru că ne dăm seama că era legată de o concepţie monastică asupra vieţii religioase. Modelul propus credincioşilor e unul ascetic care nu-şi asumă modul de viaţă şi activităţile oamenilor din carne şi oase. Ei trebuie să tindă încă de pe acum la statutul angelic: ceea ce nu se poate decât prin mortificări. Restul nu-i decât un pas greşit în afara adevăratului drum. Dar cum mulţi se poticnesc, se descurajează şi se lasă în seama „distracţiilor”, foarte puţini vor fi salvaţi.

J4ri entând Epistola către Romani 6, 8 („. Am murit împreună cu: % Godeau prezintă publicului reflecţii aparent paradoxale care i-sto-' apgrat bine înţelese de auditorii de duminică: „Creştinismul… E UeI' -i însăşi. Esenţa creştinismului e moartea [cea a „omului în vârstă”, 0”a wel consideraţi-vă deci, fraţilor, ca nişte morţi… Şi folosiţi-vă de

0„a wel ' d aând contra tuturor ispitelor diavolului… Morţii n-au nici o legătură ac P după ce au murit, ni-i groază şi de cei pe care i-am iubit cel mai CU 1 De aceea, fraţi creştini, nu se cuvine să întreţineţi relaţii cu oamenii n 1 mie Trebuie să trăiţi după legile acestei împărăţii (aceea a lui Hristos), e. s legile morţilor”79. Insistenţa ambiguă asupra morţii putea duce, oarte Nefiind un rigorist, Flechier opune obiceiul creştin de a cinsti memoria sfinţilor „când cerul se deschide pentru ei” „indiscretei trufii” a oăaânilor, care aveau „obiceiul de a celebra ziua unei naşteri nenorocite, când muritori şi păcătoşi se adunau să-şi arate beteşugurile trupului şi cusururile sufletului”80.

Aşadar, nu există nici un motiv de bucurie la intrarea în „valea plângerii”. Ieşirea trebuie sărbătorită, dacă ea duce totuşi spre mântuire. De aceea Godeau, la care revenim, se miră de tristeţea părinţilor atunci când copiii lor mor la o vârstă fragedă. Decesul prematur e o şansă pentru micuţi, fiindcă şi-au păstrat „nevinovăţia de la botez”. „Fericiţi copiii care mor înainte de a cădea în nenorocire [păcatul de moarte]! Fericiţi voi, taţi şi mame, că-i pierdeţi la această vârstă! Nu trebuie să vă mai întristaţi aşa cum aţi făcut-o, să strigaţi, să cârtiţi, să vă manifestaţi disperarea, să-1 huliţi pe Domnul, să-i respingeţi mărinimia atunci când îi pierdeţi din leagăn sau din copilărie. Nu ştiţi ce faceţi”81. Părinţii înţelegeau oare asemenea cuvinte? Le înţelegeau ei pe cele ale lui Pierre de la Font vorbindu-le de moartea fiicei lui Iair? Căci într-adevăr predicatorul s-a adresat astfel auditoriului: „Fără a condamna cu totul lacrimile stoarse de o compasiune firească în astfel de ocazii, Fiul lui Dumnezeu voit-a să ne arate prin aceasta că există pricini demne de lacrimi. Nu vă lăsaţi înşelaţi, spune părintele [sfântul Ioan Hrisostomul], toate relele, dezastrele, necazurile, pierderile de bunuri pământeşti nu-s pricini demne de lacrimile noastre… Vreţi să ştiţi când vă puteţi folosi de ele în mod cucernic şi cu spor? Atunci văisaţi-le din belşug, în amărăciunea unei inimi pline de căinţă pentru Păcatele ce au dus la moartea sufletului vostru”82. Deja în secolul XV, u„vier Maillarcl susţinea că şapte drumuri duc „spre lume şi spre păcat: acomia, căutarea plăcerilor, dorinţa de onoruri, iubirea pentru ai săi (amor Parentum), uitarea de Dumnezeu, necunoaşterea de sine, nepăsarea faţă e judecată”83. Desigur, Maillard se referea la o iubire dezordonată şi Xcesivă pentru familie. Numai că afirmaţiile sale confirmau o mare şi Urabilă neînţelegere a pastoralei faţă de simţămintele omeneşti.

Şi faţă de grijile de zi cu zi. S-a spus mai sus: predica din perioada asicâ era foarte dură faţă de bogaţii haini: ei nu pierd nimic dacă mai yeaptă, jar dreptul Judecător îi va face să dea totul înapoi la ora socoorDar dacă unii preoţi au încurajat sau chiar au condus unele răzvrătiri, îndeosebi în Franţa secolului XVII*1, trebuie să constatăm că predicii cântările) rămase propovăduiesc în mod constant supunerea fat. – ' putere, chiar şi atunci când e asupritoare. Din acest punct de vecl^' pastorala a fost „demobilizatoare”. Prima explicaţie ce ne vine în ny C este aceea că Biserica a furnizat la momentul potrivit o ideologie fav ^ bilă celor puternici, întrucât promitea paradisul „săracilor liniştiţi”, ad supuşilor umili. Dar toate dezvoltările noastre pe tema „dispreţului faf-de lume” ne invită să aprofundam problema şi să nu ne mulţumim cu explicaţie de suprafaţă. Fiind intim convinşi că viaţa terestră n-are imp0 tanţă decât în raport cu eternitatea şi că, pe de altă parte, toate supărări] sunt pedepse mentale pentru păcatele săvârşite, directorii de conştiim-din Occident, nu puteau decât să îndemne la răbdare şi la supunere în cazuri de nedreptate. Logica lui contemptus mundi implica refuzul oricărei răzvrătiri şi cu atât mai mult al oricărei revoluţii.

Coerenţa acestei pastorale, pe care prezenta lucrare s-a străduit s-o pună în evidenţă, îl face pe Vieira, predicând în catedrala Saint-Louis du Maragnan să-i lămurească pe săraci – erau, fără îndoială, mulţi negri printre ei – să nu-i invidieze pe bogaţi; şi asta prin intermediul unor consideraţii împrumutate clin repertoriul macabru clasic. Pasajul următor este extras dintr-o predică comentând întrebarea Quo vadis?: „încotro [sărmanilor]? Nu cumva spre mormânt? Ba da. Iar bogaţii, îndestulaţii de pe lumea asta, unde merg? Tot spre mormânt. Bucuraţi-vă deci că n-aţi mâncat decât bucăţica voastră de pâine deoarece, mormântui fiind pentru toţi sfârşitul de neocolit, voi, pentru că aţi mâncat mai puţin, veţi ajunge mai târziu, iar pentru că veţi fi mâncat mai puţin, veţi fi mai puţin mâncaţi… Iar când bogaţii şi săracii sunt în mormânt, mai există între ei vreo diferenţă? Da, şi încă una mare, tot în avantajul săracilor: îndopată fiind, pasărea de curte se îngraşă spre a fi mâncată de oameni; iar prin ea, oamenii se îngraşă şi ei spre a fi mâncaţi de viermi. A mânca pentru a fi mâncat, o! Ce trist destin!… Trupurile celor bogaţi, mai durdulii şi mai cărnoase, constituie adevărate ospeţe pentru viermi, pe când trupurile celor săraci, numai piele şi os, nu invită decât la abstinenţă”8'.

Mai-marii lumii, primii mâncaţi în mormânt: uimitoare consolare! Şi mai uimitoare e afirmaţia că săracii malnutriţi ajung mai târziu la moarte decât bogaţii. Fără îndoială, lui Vieira nu i-a fost niciodată foame şi va fi studiat încă şi mai puţin neajunsurile malnutriţiei. Recăderile pastoralei în macabru, pornind de la nedreptăţile sociale, nu mi se par frecvente în perioada clasică. În schimb, predica vremii invocă în mod constant două raţiuni convingătoare: a aştepta marea zi a lui Dumnezeu; a îndura asuprirea ca pe o ispăşire legitimă. „Dacă unii oameni, explică Godeau, abuzează de autoritatea suveranilor şi vă împovărează cu dări şi impozite, Dumnezeu încuviinţează aceasta în numele dreptăţii lui şi pentru a vă pedep-sl păcatele şi proasta folosinţă pe care o daţi bunurilor voastre”86. Într-o omilie cu acelaşi subiect, oratorianul Bouree afirmă şi mai categoric: cernicia adevărată e inseparabilă ele supunerea faţa de puterile i' aitime: nici viaţa şi nici religia lor nu trebuie sa ne impună supunerea, -°-i fost rânduită numai de voia Domnului. Nedreptăţile comise de cei fl-iti la putere nu le dă dreptul săracilor de a se ridica împotriva lor ' [-iluzie la numeroasele răscoale declanşate în Franţa secolului XVII]; ei vor avea de dat într-o zi amarnică socoteală, aşa cum îi ameninţă Dumnezeu, şi vor fi puşi la cazne grele. Dar singura cale de urmat este aceea de a ne supune orbeşte, când nu-i vorba decât de interesul nostru şi când n-avem altceva de făcut decât să ne lepădăm de nişte bunuri trecătoare. Trebuie să i le sacrificăm cu mărinimie lui Dumnezeu şi vom căpăta astfel alte bunuri, mai mari, pe care nimeni nu ni le va putea răpi”87.

Franţois Hebert, comentând afirmaţia evanghelică „Nu poţi fi slugă la doi stăpâni în acelaşi timp”, îi vizează pe ascultătorii înstăriţi care „sacrifică totul pentru avere, pentru poziţia socială, pentru bogăţii şi plăceri”. Totuşi, unele dintre formulările sale inspirate din ascetism îi invită să se lipsească până şi de hrană: „Nu ziceţi: unde vom găsi oare de-ale gurii?”88 într-un imn pentru misionarii din secolul XVIII intitulat îndemn pentru cei ce muncesc găsim şi următoarele versuri foarte „demobilizatoare”: „Voi ce trăiţi trudind, Şi suferiţi lipsurile, învăţaţi a vă face necazurile Demne de răsplată.

Suntem făcuţi pentru mântuire, Doar ea ne interesează.

Nu, nu-i o nenorocire adevărată

Aceea de a trăi în mizerie:

E mai degrabă o favoare

Ce ne-o face Dumnezeu;

Prea ades cu gândul la bunurile trecătoare, Măreţie şi belşug

Puţin ne pasă nouă

De bunurile eterne…

Nu primiţi cârtind

Necazurile vieţii

Şi nu-i invidiaţi

Pe cei cu rang înalt”89.

Cântările lui Grignion de Montfort, ce revin în mai multe rânduri90 la ema Preafericitei sărăcii, conţin pentru noi esenţialul predicării destinate ezm°Şteni|ilor. Ele promit răsturnarea situaţiei pe lumea cealaltă. Însăşi Sfânta Fecioară dă asigurări.

, Rugaţi-vă, oameni sărmani Apăsaţi de dări peste măsură, veţi fi uşuraţi de ele Fără nici o întârziere. Veniţi, sărmani truditori, Al vostru va fi belşugul”.

Predicatorul însuşi proclamă: „Oameni sărmani, tresăriţi de bucurie

Trăiţi mulţumiţi, fiţi în pace;

Voi vă adunaţi bogăţii

Pe care nimeni nu vi le va smulge niciodată„1”.

Orice aspiraţie spre bunurile terestre e suspectă, nefastă chiar: „Aşadar, voi vreţi îmbelşugarea, Şi sporul a ceea ce e trecător? Căutaţi, mai bine, dinainte Bunurile eterne.

Domnul şi dreptatea lui, împărăţia şi iubirea lui; Câştigaţi-vă prin sacrificii Pâinea cea de toate zilele”92.

„Decât bogat pe lumea asta, /Doamne, mai bine moartea!” exclamă sfântul, vorbind, ce-i drept, în numele Iui. Dar ca orice altă Biserică învăţătoare din timpul acela, Grignion de Montfort când identifică sărăcia suportată cu sărăcia voluntară, când doreşte transformarea uneia în cealaltă. Cu atât mai rău pentru săracii nedemni care nu-şi sfinţesc condiţia prin asumare. – „Ci nu vă lăsaţi înşelaţi, fraţilor, Căci mulţi sărmani sunt afurisiţi;

Doar săracii de bunăvoie

Sunt cei predestinaţi. „

Mai mulţi săraci fără de voie >

Cârtesc că-s părăsiţi;

Având din virtute doar coaja

Ei sunt săracii diavolului”93.

De unde această concluzie prin care contemptus mundi duce la acceptarea tuturor nedreptăţilor sociale: „Atunci când vă lipsesc cele necesare, înduraţi lipsa cu veselie, Fără a spune nimic potrivnic Desăvârşitei detaşări”9'.

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII

Confesiunile sacrilege

Câţi păcătoşi şi câte păcate pe lume şi în orice condiţii! Dar iertare există întotdeauna datorită confesiunii. Atâta doar că trebuie să te confesezi cu sinceritate. Biserica catolică a fost obsedată de problema confesiunii, fapt reflectat în pastorală mai ales începând cu secolul XIII. În opera în limba latină a sfântului Bernardin de Siena, cel puţin cinci predici se referă la această taină1 la care trebuie să adăugăm şi un Tractatus de confcssione. La întâlnirea dintre secolele XVII şi XVIII, ansamblul predicilor lazariste conţine nu mai puţin de 4 instrucţiuni (din 55) cu referire expresă la confesiune2. În Buchetul misiunii, compus din mici capitole de câteva pagini, două excepţii atrag atenţia: capitolul despre trufie, de 14 pagini, şi mai ales despre taina penitenţei, de 29 de pagini3. Insistenţă deosebită tot asupra confesiunii în mai multe culegeri de omilii „duminicale”: Maillard are cel puţin trei predici duminicale asupra acestei chestiuni4, iar Camus -două'. La Font, Girard şi Reguis se mulţumesc totuşi cu o instrucţie anuală6. Dar aceste calcule reprezintă nişte simplificări înşelătoare, pentru că, în cea mai mare parte a lor, predicile consacrate „sacrilegiului”, „penitenţei” şi „duratei penitenţei” includ şi dezvoltări despre confesiune. S-au păstrat 21 de predici despre penitenţă ale lui Fracois de Toulouse7, 27 ale lui Lejeune8, 26 ale lui Loriot9. La fel, 71 din cele 401 de cântări ce figurează în Manualul misiunilor folosit în dioceza de Renncs tratează despre „convertirea păcătosului”10, ce trecea în mod necesar prin confesiune. Această insistenţă trimite la un mare fapt istoric ce explică parţial succesul Reformei din secolul XVI şi vigoarea anticlericalismului din seco-' XIX: rezistenţa maselor la confesiunea auriculară obligatorie, mai ales atunci când era făcută, conform uzanţelor, la preotul parohiei, atât de bine cunoscut. „Ruşinea, constata sfântul Vincent de Paul, îi împiedică pe mulţi. Arani de treabă să-şi mărturisească toate păcatele în faţa preoţilor lor, aPt care-i menţine într-o stare de damnare”11. Memoriile lui Christophe auvageon, prior la Sennely-en-Sologne între anii 1676 şi 1710, arată cam Ce se întâmpla de obicei la confesiune: „Oamenii nu-şi amintesc aproape niciodată de momentul ultimei mărturisiri, cel mai adesea n-au respectat în întregime ultima penitenţă, spun că n-au făcut nimic, nu-şi recunosc nici un păcat, râd, se pil de mizerie şi de sărăcie, se scuză,. Îi bârfesc pe semenii lor., spun”1' jumătate de gură păcatele mari de frică să nu-i audă preotul -i i l: încearcă să se înşele pe ei înşişi viând să-1 înşele pe acesta, şj-i Un f. ' cert că există foarte puţine confesiuni corecte”12. '!

Această constatare aminteşte de mărturisirea cinică a unui personaj d Confesiunea Rifflart, o farsă mai veche cu două sute de ani dec„' Memoriile lui Sauvageon:…„Pentru că preotul meu e surd

Merg la el cu plăcere.

Între două cuvinte îl bag şi pe al treilea

Dar încetişor, iar când ajung la capăt,., >,.

El mă întreabă dacă asta e tot.

Eu zic că da, el îmi dă de2legarea,.

Cum de se întâmplă nici nu-mi pasă”13.

Un text ca acesta ne lămureşte asupra concepţiei populare despre iertarea de păcate, baghetă magică destinată să-i deschidă beneficiarului porţile raiului. Biserica romană a făcut totul pentru a substitui noţiunii corespunzătoare unei astfel de reţete o practică a tainei incluzând mărturisirea detaliată, căinţa şi voinţa de îndreptare.