Capitolul IX anabaptişTH. (1516—1556). 1) Originea lor

CAPITOLUL IX

ANABAPTIŞTH. (1516—1556).

1) Originea lor.

Către anul 1524 multe biserici ale fraţilor din Germania care

datau încă din primele timpuri, au readus ceea ce fusese întrerupt

la Lhota în 1467, adică au declarat independenţa lor ca congregaţie

de credincioşi şi hotărîrea lor de a se ţine de î n v ă ţ ă t u r i l e

Scripturii. Ca şi altă dată, la Lhota, se boteza atunci prin afundare

în apă, pe acei fraţi care nu fuseseră încă botezaţi ca credincioşi.

Li s-a dat un nume nou de „anabaptişti" (adică rebotezaţi)

cu toate că fraţii au respins acest nume ca fiind un epitet insultător,

destinat să dea impresia că ei au întemeiat o nouă sectă.

Cu timpul acest nume a fost aplicat oamenilor violenţi, a căror

obiceiuri şi principii erau contrare orînduirii şi moralei. F r a ţ i i

nu aveau nici cele mai neînsemnate legături cu aceştia din urmă.

însă întrebuinţîndu-se acelaş cuvînt pentru unii şi alţii, persecutorii

puteau justifica purtarea lor şi părînd că voiesc ca să suprime

desordinele. Ceea ce s-a petrecut altădată, s-a reînnoit în

secolul al XVI-lea. Literatura creştină a fost distrusă şi istoria

lor a fost scrisă de către adversarii lor. Cu privire la violenţa neîmblînzită

a limbii, întrebuinţată în acel timp în controversele religioase,

este mai mult decît necesar de a se cerceta tot ceea ce

a supravieţuit din scrierile şi rapoartele privind aceste congregaţiuni

independente.

144

în raportul consiliului arhiepiscopului din Colonia asupra mişcării

anabaptiste adresat lui Carol Quintul, este spus că anabaptişti!

se consideră ca „adevăraţi creştini", că ei practică comunitatea

bunurilor, lucru pe care ei l-au făcut întotdeauna de mai bine de

o mie de ani, după cum mărturisesc istoria şi legile imperiale.

Cu ocazia dizolvării dietei dela Spire, s-a constatat că „noua sectă

a anabaptiştilor" „fusese deja condamnată cu sute de ani mai înainte

şi oprită prin legea comună". Este adevărat că, mai mult de

douăsprezece secole botezul acela pe care ei îl învaţă şi îl descrie

Noul Testament, a fost p r i v i t ca o infracţiune a legii şi era pedepsit

cu moartea.

Trezirea generală cauzată de Renaştere, a adus la lumină

multe adunări de credincioşi care au vieţuit în mod secret din cauza

persecuţiilor. Un edict eclesiastic decretat la Lyon împotriva unuia

din fraţi spunea : „Din cenuşa lui Valdo au răsărit noi lăstari : va

trebui dat un exemplu impunînd o pedeapsă foarte severă". Alţi

credincioşi au apărut venind din văile elveţiene. Ei îşi dau numele

de fraţi şi surori şi sînt perfect conştienţi că nu au întemeiat nimic

nou ci numai să perpetueze mărturia acelora care de-a lungul veacurilor

au fost persecutaţi ca eretici şi au suferit martiriul.

în Elveţia, fraţii persecutaţi se refugiau peste tot prin munţi,

în timp ce în Germania ei au găsit un puternic ajutor în corporaţiile

de artizani. Reforma a făcut să apară la lumină credincioşi

ascunşi, care se alăturară adunărilor existente şi formară altele

noi. Dezvoltarea lor rapidă şi marea lor activitate, alarmară bisericile

de stat romano-catolice şi luterană. Un observator simpatic

din afara cercului lor scrie în 1526, că s-a format un nou partid,

care s-a întins repede, a umplut t o a t ă ţ a r a cu doctrina sa şi a cîştigat

mulţi adepţi. Mulţi care s-au unit cu ei erau sinceri cu inima

şi zeloşi faţă de Dumnezeu. Se pare că nu învaţă altceva decît

dragostea, credinţa şi crucea. Ei sînt umiliţi şi răbdători în mijlocul

multor suferinţe, frîng pîinea între ei, în semn de unitate şi dragoste,

şi se ajută în mod credincios unii cu alţii. Ei nu formează

decît un trup şi cresc a t î t de repede că lumea se teme de o revoluţie.

Deşi ei sînt găsiţi întotdeauna nevinovaţi de astfel de gînduri»

totuşi în multe cazuri ei au fost m a l t r a t a ţ i .

2) PREDICATORII ANABAPTIŞTI

ŞI REFORMATORII ELVEŢIENI.

Cu toate că fraţii şi-au dat osteneala ca să ia Cuvîntul l u i

Dumnezeu drept călăuză şi de a nu se supune sub dominaţia vreunui

10 — Drumul bisericii 202 145

om, ei recunoşteau în bisericile lor bătrîni şi priveghetori, oameni

avînd darurile Duhului Sfînt, care făceau din ei călăuze destoinice.

Dr. Balthazar Hubmeyer a fost unul din cei mai eminenţi oameni

m acestei epoci. După o carieră strălucită ca student la universitatea

din Freiburg, şi ca profesor de teologie la Ingolstadt, el a

fost numit în 1516 ca predicator la catedra din Regensburg,unde

predicile sale atrăgeau mulţimi de auditori. Trei ani mai tîrziu

el s-a mutat la Waldshut. Acolo el trecu printr-o transformare

spirituală şi acceptă î n v ă ţ ă t u r a l u i Luther. Prin aceasta el a fost

socotit ca fiind influenţat de „erezia cehă" adică de învăţătura

adunărilor de fraţi din Boemia. La 11 ianuarie 1524 prin „invitaţia

c ă t r e fraţi" el a convocat pe aceia care îi interesează, xa să se adune

la el, împreună cu Bibliile lor. El a explicat că scopul acestei reuniuni

era de a învăţa ca să se cunoască mai bine Cuvîntul lui Dumnezeu,

pentru a putea paşte mieii lui Hristos. El a reamintit fraţilor

că din timpurile apostolice, cei care erau chemaţi să propovăduiască

Cuvîntul divin, aveau obiceiul de a se întîlni şi de a se consulta

împreună asupra felului cum trebuiesc tratate problemele dificile

ale credinţei. Hubmeyer a sugerat multe puncte şi a rugat cu afecţiune

pe fraţi să le examineze în lumina Scripturilor promiţîndu-le

de a le oferi după mijloacele lui o masă frăţească cu ocazia acestei

întîlniri. Iată cum a exprimat el gîndul său şi doctrina sa : „Sfînta

biserică universală creştină este o comuniune de sfinţi, o frăţietate

de mulţi oameni evlavioşi şi credincioşi care, în aceiaşi înţelegere

cinstesc un singur Domn, un singur Dumnezeu, o singură credinţă,

un singur botez ! „Este — spune el — adunarea tuturor creştinilor

de pe pămînt din oricare parte a globului, ori unde s-ar găsi ei",

şi apoi : „Este o asociaţie separată, avînd un anumit număr care

cred în Hristos". Apoi el stabilea : „Există de fapt două biserici

care nu fac decît una : biserica generală şi biserica locală ; biserica

locală este acea parte din biserica generală care cuprinde pe t o ţ i

oamenii care vor să arate că s î n t creştini. în ceea ce priveşte comunitatea

bunurilor, ea constă în ajutorul acordat fraţilor în nevoie,

căci — spunea el—ceea ce noi avem, nu este al nostru, acest

lucru ni s-a încredinţat de c ă t r e Dumnezeu ca unor administratori.

Hubmeyer socotea că puterea săbiei a fost d a t ă guvernămîntului

pămîntesc pentru a pedepsi păcatul şi că noi trebuie să ne supunem

în frică de Dumnezeu. La Bale s-au ţinut adeseori aceste reuniuni

unde Hubmeyer şi prietenii săi cercetau sîrguincioşi Scripturile

şi examinau diferite probleme.

Băle era un mare centru de activitate spirituală. Tipografii

nu se temeau să tipărească aici cărţile puse la index ca eretice, şi

în acest oraş se publicară lucrări ca cele ale lui Marsilio de Padua şi

146

ale lui John Wicleff, care au fost răspîndite în lumea întreagă.

Printre cei care studiau Scripturile cu Hubmeyer au fost şi f r a ţ i

îndeosebi de dotaţi. Se spune despre unul din ei — Wilhelm Reublin

care explica Scriptura într-o manieră excelentă, depăşind t o t ceea

ce s-a auzit pînă atunci şi care atrăgea multă lume. El fusese preot

la Bale, unde cu ocazia zilei Domnului, el a purtat la procesiune

o Biblie în loc de un chivot. El a fost botezat mai tîrziu şi a t r ă i t

aproape de Ziirich, de unde a fost izgonit. El a continuat să propovăduiască

în Germania şi în Moravia. Fraţii din străinătate vizitau

adeseori pe fraţii din Bale, şi legăturile cu bisericile din afară

erau astfel menţinute. Unul din aceşti vizitatori a fost Richard

Crocus din Anglia. El era un om erudit, care exercita o puternică

influenţă asupra studenţilor. Mulţi au venit de asemenea din F r a n ţ a

şi Olanda.

în 1527 fraţii convocară în Moravia o altă conferinţă la care

a participat şi Hubmeyer. Ea s-a ţinut sub protecţia contelui

Leonhard şi a lui Hans von Lichtenştein. Primul a fost botezat

cu această ocazie de către Hubmeyer, care el însuşi a fost botezat

cu doi ani mai înainte de către Reublin. O sută zece alţi credincioşi

au trecut atunci prin apa botezului şi puţin mai tîrziu trei sute

au fost botezaţi prin Hubmeyer între alţii şi soţia lui, fiica unui

cetăţean din Waldshut. în acelaşi an Hubmeyer şi soţia lui trebuiră

să fugă dinaintea unei armate austriace, pierzînd toate bunurile

lor. Ei au ajuns la Ziirich dar au fost curînd descoperiţi de

partidul lui Zwingli şi aruncaţi în închisoare.

La această epocă, oraşul şi cantonul de Ziirich erau complect

sub influenţa lui Ulrich Zwingli, care începuse opera sa de reformă

în Elveţia, chiar mai înainte de cea a lui Luther în Germania.

Doctrina reformaţilor elveţieni, puţin deosebită de cea a lui Luther,

s-a răspîndit în multe cantoane şi a prins rădăcini şi în statele

Germaniei de sud.

Consilierul din Ziirich a organizat o dispută între Zwingli şi

Hubmeyer. Acesta din urmă,slăbit în urma închisorii, nu a putut

rezista robustului său adversar. Temîndu-se de a fi dat în mîinile

împăratului, el a mers pînă acolo de a retracta o parte din î n v ă ţ ă tura

sa, însă el s-a căit îndată cu amărăciune că i-a fost frică de

oameni şi a rugat pe Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 restabilească în

împărăţia Sa. De aici el a plecat la Constanţa (Elveţia), apoi la

Augsburg unde a botezat pe Hans Dencke. La Nikolsburg în

Moravia, Hubmeyer a scris mult. El a făcut să se tipărească aproximativ

şasesprezece cărţi. în timpul scurtei şederi în acest ţ i n u t ,

aproape şase mii de persoane au fost botezate şi bisericile crescură

la cincisprezece mii de membri. Fraţii nu au fost adeseori toţi

147

de acord în toate punctele. Hubmeyer a făcut opoziţie unui predicator

entusiast Hans Hut venit la Nikolsburg, care învăţa că nu

«este după Scriptură ca un credincios să pună mîna pe armă şi

nici să fie în serviciul patriei sale, nici chiar pentru propria sa

apărare şi cu atît mai puţin să plătească taxele militare. în 1527

regele Ferdinand a forţat autorităţile de a-1 preda pe Hubmeyer,

l-au adus la Viena şi împăratul a insistat ca el să fie torturat şi

dat morţii. Soţia martirului 1-a încurajat ca să rămînă ferm, şi

cîteva luni după sosirea sa la Viena, el a urcat pe rugul ridicat

în piaţa oraşului. El a fost auzit rugîndu-se cu voce tare : „Ah

Dumnezeule milostiv ! fă-mă răbdător în martiriul meu I Eu îţi

mulţumesc, Tatăl meu pentru că Tu m-ai făcut să ies din această

vale a plîngerii. Ah, Mielule, Tu care ai ridicat păcatul lumii !

Ah,Dumnezeul meu, în mîinileTale îmi dau duhul meu! Din mijlocul

flăcărilor el striga încă : „Isus, Isus !". Trei zile după aceia,

eroica lui soţie a fost înecată în Dunăre. Ea a fost aruncată din

înălţimea podului cu o piatră legată de gît.

Hans Denck

Un om influent printre fraţi a ajutat la îndrumarea bisericilor

prin aceste vremuri tulburi ale reformaţiunei. Originar din Bavaria,

cl studiase la Bale, unde îşi luă t i t l u l universitar. El a venit în

contact cu Erasmus şi cu cercul distins al savanţilor şi al tipografilor

care locuiau în această cetate. Fiind numit directorul unei

şcoli din cele mai importante din Nurnberg, el s-a dus acolo în

1523. Mişcarea lutherană pătrunsese aici de un an. Sub îndrumarea

tînărului dar capabilului Osiander Denck, care atunci nu avea

decît douăzeci şi cinci de ani, se aştepta la aceea că noua religie

să aibă roade de moralitate, de dreptate şi de evlavie sinceră în

v i a ţ a oamenilor. El a fost dezamăgit că nu acesta era cazul şi a

c ă u t a t să afle cauza. El a ajuns în curînd la concluzia că î n v ă ţ ă t u r a

l u i Luther era defectuoasă, prin faptul că el insista înainte de toate

asupra îndreptăţirii prin credinţă, fără fapte, şi prin înlăturarea

multor abuzuri predominante în biserica catolică. Dar el neglija

această parte esenţială, credinţa adevărată, necesitatea ascult

ă r i i de Dumnezeu, părăsirea vieţii proprii şi umblarea după urmele

l u i Hristos.

Denck, care în mod treptat a ajuns la această convingere,

«-a hotărît ca să demonstreze (1524) că î n v ă ţ ă t u r a dela Wittenberg

a reuşit să facă oameni siguri de mîntuirea lor, şi fără griji,

lucru pe care îl dovedesc faptele. „Cea mai mare parte a oamenilor —

spunea el — nu iubesc o religiune care să le impună obligaţii morale

şi care să pună piedici dorinţelor lor naturale. Lor le place ca să fie

148

p r i v i ţ i ca creştini. Ei ascultă cu plăcere pe făţarnicii care învaţă

că neprihănirea noastră constă în aceea că Dumnezeu ne socoteşte

drepţi, chiar dacă noi sîntem răi, şi chiar dacă dreptatea noastră

este numai exterioară şi nu în noi. După această doctrină ei pot

să se măgulească de a fi un popor sfînt. Vai de aceia care propovăduiesc

că cel care trăieşte în păcat nu poate fi p r i v i t ca un om

evlavios î ? Mulţi sînt furioşi auzind astfel de cuvinte : noi aşa

vedem şi am experimentat acest lucru. Ei ar vrea mai bine ca

astfel de predicatori să fie alungaţi sau chiar omorîţi. Cînd lucrul

acesta nu se poate face, ei încurajează pe conducătorii lor făţarnici

prin laude, glorificare, daruri şi favoruri pentru ca ei să continuie

să nu dea loc adevărului oricît de lămurit ar fi el. Aceşti

falşi sfinţi şi aceşti predicatori făţarnici nu fac decît un singur

lucru : aşa cum sînt păstorii aşa sînt şi ascultătorii.

Denck a semnalat aceste rătăciri mult timp înainte de Osiander,

«care califica î n v ă ţ ă t u r a l u i Denck ca pe o groaznică eroare. Osiander

denunţase chiar pe Denck magistraţilor oraşului care îl somară să

se înfăţişeze înaintea lor şi înaintea adversarilor luterani. „în

disputa ce a urmat, Denck s-a arătat atît de capabil — declară

unul din adversarii săi — că s-a văzut că era inutil de a lupta

împotriva lui cu Cuvîntul". S-a hotărît deci să i se ceară o mărturie

:scrisă a convingerilor sale privind şapte puncte importante care

i s-au indicat. Osiander s-a angajat el însuşi de a-i răspunde lui

Denck în scris. Dar cînd au luat cunoştinţă de răspunsurile l u i

Denck, predicatorii din Nurnberg declarară că nu era înţelept

de a lăsa pe Osiander de a-şi îndeplini promisiunea sa, ei singuri

simţindu-se incapabili de a-1 convinge pe Denck, astfel că ei preferară

să dea replica lor direct Consiliului oraşului. Rezultatul

a fost că Denck a fost somat ca să părăsească Nîirnbergul în aceiaşi

seară şi să se depărteze de oraş la o distanţă de zece ore (1525).

El a fost ameninţat cu închisoarea, dacă el nu se angajează prin

jurămînt să facă lucrul acesta. Motivul acestei expulzări a fost

că el ar fi introdus erori anti-creştine şi a îndrăznit să le apere,

în afară de aceasta el nu voia să primească nici o î n v ă ţ ă t u r ă şi

răspunsurile sale perfide şi viclene, demonstrau că era în zadar

de a încerca să-1 convingi. A doua zi dimineaţa Denck şi-a luat

rămas bun de la familia sa şi şi-a pierdut situaţia sa. El a luat

drumul exilului şi nu 1-a părăsit toată viaţa sa.

în „mărturisirea" sa Denck recunoştea nenorocita sa stare

naturală (firească), dar spunea că el este conştient de un lucru

care era în el, care era împotriva păcatului şi trezea o trebuinţă

de viaţă sfîntă. I se spunea că această binecuvîntare se putea

obţine prin credinţă însă el a observat că credinţa era ceva mai mult

149

decît o simplă acceptare a ceea ce a auzit şi a citit. El a constatat

o rezistenţă firească împotriva citirii Scripturilor, care însă, cu

toate acestea, era învinsă prin vocea intimă a conştiinţei care îl

constrîngea să facă acest lucru (această lectură). Hristos pe care

îl descoperea Scriptura corespundea la t o t ceea ce propria lui inimă

îi descoperise deja. El a adăugat că el nu putea înţelege Biblia

citind-o în mod superficial, ci numai atunci cînd Duhul Sfînt

o descoperă inimii şi conştiinţei lui.

Documentul preoţilor luterani care a contribuit la condamnarea

lui Denck spune că el „a avut intenţii bune", că convingerile lui

erau exprimate cu a t î t a inteligenţă creştină încît era posibil de a

accepta felul lui de gîndire. Cu toate acestea, ţinînd seama de unitatea

bisericii luterane, s-au văzut obligaţi de a acţiona cu asprime

împotriva lui. Totuşi ori unde s-a dus, Denck a constatat căci

calomnia i-a luat-o înainte, şi că i se atribuiau tot felul de doctrine

primejdioase, făcînd din el un om periculos, care trebuia evitat.

El nu şi-a permis niciodată să uzeze de represalii împotriva adversarilor

săi. După obiceiul epocii, el a trebuit să sufere acuzaţii

violente, însă scrierile sale nu au avut niciodată imprimate un

astfel de spirit. Fiind odată într-un mod special provocat, el a

scris : „unii m-au ignorat şi m-au acuzat de o aşa manieră încît

chiar şi o inimă bună şi smerită cu mare greutate poate să accepte

acest lucru". Şi apoi încă: „Eu sînt cu inima dezolată de a fi în

dezacord cu mulţi fraţi pe care eu îi privesc ca pe fraţii mei, deoarece

şi ei II adoră pe Dumnezeul pe care şi eu II cinstesc. Atîta timp cît

lucrul acesta depinde de mine eu nu vreau să fac din fratele meu un

vrăjmaş sau din Tatăl meu un Judecător, ci de a mă împăca pe

drum cu toţi adversarii mei".

Denck a petrecut cîtva timp sub acoperişul ospitalier al unui

frate din Saint Gali, după care el a trebuit să plece cînd gazda

sa a avut de a face cu autorităţile. Graţie influenţei prietenilor

săi, el a găsit un loc la Augsburg. în acest oraş au existat atunci

lupte între luterani şi adepţii lui Zwingli ca şi î n t r e aceste două

tabere şi catolici.

Inafară de aceasta nivelul moral al poporului era foarte scăzut.

Făcîndu-i-se milă de aceste sărmane suflete, Denck începu să

adune pe aceia care consimţeau să se adune ca credincioşi şi să-i

îndemne ca la credinţa în lucrarea de răscumpărare a lui Hristos

ei să asocieze o purtare sfîntă, călcînd pe urmele L u i , în v i a ţ a lor

de zi cu zi.

El nu se alăturase încă la credincioşii numiţi baptişti sau

anabaptişti. El a făcut la Augsburg ceea ce făceau alţii în alte

150

p ă r ţ i şi ceea ce el observase îndeaproape la St. Gali. O vizită a

Dr. Hubmeyer 1-a hotărît să împărtăşească soarta fraţilor şi să

fie botezat prin afundare în apă. înainte de sosirea lui Denck

la Augusburg au existat deja m u l ţ i credincioşi botezaţi şi biserica

creştea în mod rapid. Cea mai mare parte din ei erau săraci, dar

au existat totuşi şi unii bogaţi şi cu stare bună. Scrierile şi rîvna

lui Eitelhans Langenmantel au atras multă lume. El era unul

d i n fiii unui eminent cetăţean din Augsburg care fusese primar

<îe patrusprezece ori şi care servise statul ocupînd funcţii înalte,

în 1527, biserica număra aproximativ o mie o sută de membri

şi lucrarea lor în ţinuturile învecinate a ajutat la întemeierea şi

întărire a adunărilor din toate centrele principale.

LTn scriitor, din bună sursă de informaţii scria următoarele :

„Se poate crede că mulţi avînd în inimă o adevărată sete şi fiind

s ă t u i de incriminări şi acuzaţii reciproce de erezie între eclesiast

i c i , îşi caută zidirea lor în linişte şi liberi de orice duh sectar. Printre

anabaptişti, sufletele cele mai curate au un ideal măreţ. Privind

fn urmă, ei suspină după o reînnoire a acelei glorioase epoci cînd

apostolii mergeau din cetate în cetate. întemeind primele biserici

creştine şi unde toţi membrii erau un trup, se adunau într-un

duh de dragoste.

Credincioşii au scris atunci multe cîntări în care şi-au exprimat

adorarea lor şi experienţa lor creştină.

Persecuţia făcînd din nou ravagii şi fiind îndreptată în mod

spacial împotriva lui Denck, el a trebuit să părăsească Augsburgul

refugiindu-se la Strassburg unde se găseau numeroase adunări

de credincioşi botezaţi. Conducătorii partidului protestant erau

doi oameni de valoare, care nu se ataşaseră în mod definitiv n i c i

la Witenberg, nici la Ziirich, cu toate acestea menţinînd l e g ă t u r i

intime cu Zwingli şi reformatorii elveţieni. Numele lor era Capiton

şi Bucer. Primul socotea că ar fi posibil de a rămîne în legătură

cu cele două partide şi de a le aduce la legături mai cordiale. El a

ezitat de asemenea asupra problemei botezului şi a menţinut un

contact amical cu mai mulţi fraţi. însă între aceştia din urmă se

găseau oameni cu vederi extreme de care ei nu se puteau debarasa.

Acest lucru a dăunat influenţei lor şi a îndepărtat de ei pe aceia

care ar fi dorit o apropiere. Apoi Zwingli a introdus pedeapsa cu

moartea pentru oricine nu avea părerea lui în materie de d o c t r i n ă ,

ceea ce a făcut pe Capiton să se îndepărteze de el.

Cînd Denck a ajuns aci, condiţiile erau astfel şi fraţii erau

a t î t de numeroşi şi influenţi încît părea că ei doreau să devină

factorul dominant al vieţii religioase din oraş. Denck s-a legat în

151

eurînd în mod i n t im cu Capiton. Prin evlavia sa, darurile sale şi

farmecul său personal, el a atras la sine ca la un conducător vrednic

de încredere nu numai pe aceşti fraţi care se numeau „botezaţi"

ci încă pe mulţi alţii, care tulburaţi din cauza condiţiilor a t î t de

confuze ezitau asupra căii de urmat. Bucer a fost alarmat de acesteîmprejurări

şi gîndind că nu va exista un v i i t o r pentru un partid

lipsit de sprijinul autorităţii civile — în colaborare cu Zwingli —

el a a ţ î ţ a t a t î t de bine teama Consiliului oraşului, încît în cîteva

săptămîni după sosirea lui Denck acesta primi o deciziune de expulzare.

Graţie numeroşilor săi prieteni, gata să intervină în favoarea

sa, Denck ar fi putut probabil să mai rămînă la Strassburg,

însă el avea ca principiu deplina supunere f a ţ ă de autorităţi, astfel

că el părăsi oraşul în 1526.

Expus multor primejdii, el a r ă t ă c i t din loc în loc. La Worms,

unde erau numeroase congregaţiuni, el a rămas un timp oarecareşi

a făcut să se tipărească o traducere a proorocilor, făcută de el

şi de Ludwig Hetzer (1527). în trei ani această lucrare a fost t i p

ă r i t ă în treisprezece ediţii. Prima s-a t i p ă r i t mai întîi de cinci

ori. Apoi anul următor de şase ori. Ediţia de Augsburg s-a retipărit

de cinci ori în nouă luni. P u ţ i n după aceea Denck a jucat un

rol foarte important la o conferinţă a fraţilor veniţi din mai multe

p ă r ţ i şi ţinută la Augsburg. El s-a opus părerii unora care ar fi

vrut mai bine să întrebuinţeze forţa împotriva persecuţiilor care

creşteau. Această conferinţă a fost numită „conferinţa martirilor",

deoarece mulţi din cei ce au participat aci au fost omorîţi mai tîrziu.

Denck a plecat la Bale cu sănătatea ruinată din cauza oboselilor

şi lipsurilor de tot felul. El a reluat legătura cu prietenul său din

primele zile, reformatorul Hausschein, numit Oecolampade. Ei era

aproape de sfîrşitul său. Reformatorul i-a procurat un loc retras,

sigur şi liniştit, unde el a murit în pace. El a scris înainte de moartea

sa : „îmi este foarte greu de a fi lipsit de un cămin, însă ceea ce

mă apasă mai tare, este să ştiu că rîvna mea a adus a t î t de puţine

rezultate şi a t î t de puţine roade. Dumnezeu ştie că eu aşi fi vrut

să v ă d mai mult decît orice, mai mulţi oameni proslăvind pe T a t ă l

Domnului nostru Isus Hristos, din t o a t ă inima şi din tot cugetul^

fie că ei sînt tăiaţi împrejur, botezaţi sau nu. Căci eu gîndesc altfel

decît aceia care leagă împărăţia l u i Dumnezeu de ceremonii şi de

principiile lumii, oricare ar f i ele. î n aceste timpuri cînd toleranţa

este atît de puţin aplicată (practicată) el spune : „ î n materie de

credinţă totul trebuie să fie liber, de bună voie şi produsul unei

convingeri".