Capitolul IX anabaptişTH. (1516—1556). 1) Originea lor

176

proorocii, apostolii şi credincioşii slujitori ai lui Dumnezeu au

adus prin slujba lor aceleaşi roade ... Dacă lumea cea rea ar vrea

numai ca să asculte de î n v ă ţ ă t u r a noastră — care de fapt nu este

a noastră ci a lui Hristos — şi să se conformeze în frica lui

Dumnezeu este sigur că lumea ar fi în curînd mai bună şi mai creştină

decît este, vai ! astăzi. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pent

r u harul Său în mine, care mă face să doresc — chiar cu preţul

sîngelui meu — să smulg lumea întreagă din căile ei de pierzanie

şi să o cîştig pentru Hristos.

Eu nădăjduiesc de asemenea că, cu ajutorul lui Dumnezeu

nimeni din lume nu va putea să mă acuze cu adevărat, de lăcomie

sau de o viaţă risipitoare. Eu nu am nici argint nici aur şi nici nu

le doresc măcar, cu toate că se găsesc oameni care în r ă u t a t e a

inimii spun că eu mănînc mai multă friptură decît ei carne t o c a t ă

şi că beau mai mult v i n decît beau ei bere. Cel care m-a răscumpărat

şi m-a chemat în slujba Sa, mă cunoaşte. El ştie că eu nu caut

nici bani, nici avere, nici plăceri, nici confort pămîntesc, ci numai

lauda Domnului meu, mîntuirea mea şi cea a altora. Acestea

sînt motivele pentru care de optsprezece ani eu îndur ca şi soţia

mea cea delicată şi micuţul meu copil, atîtea nelinişti, opresiune,

amărăciune, mizerie şi persecuţie ; că trăiesc în sărăcie şi că noi

sîntem în pericol continuu de a pierde viaţa. Da, în timp ce anumiţi

predicatori dorm pe paturi moi, noi trebuie în mod obişnuit să

t r ă im în mod secret în locuri ascunse ; în timp ce ei se amuză la

nunţi şi alte sărbători, în sunetul tobei şi a flautului, noi tremurăm

la lătratul unui cîine de teama că sîntem urmăriţi şi prinşi. Apoi,

ca peste tot aceşti oameni sînt salutaţi cu t i t l u l de învăţători sau

doctori, noi trebuie să acceptăm numele de anabaptişti, predicatori

de tîrguri, şarlatani, eretici şi că sîntem salutaţi în numele diavolului,

în sfîrşit că slujba lor este recompensată cu salarii mari

şi cu zile festive nouă ni se rezervă focul, sabia şi moartea.

Cititorule sincer, tu vezi în ce nelinişte şi sărăcie, în ce mîhnire

şi pericol de moarte — eu om mizerabil — am îndeplinit pînă la

această oră şi fără odihnă lucrarea Domnului meu, pe care nădăjduiesc

să o continui prin harul Său şi spre slava Sa a t î t a vreme

cît voi t r ă i . Orice om care judecă bine (credincios) poate cu uşurinţă

să măsoare lucrul primejdios şi greu de îndeplinit de colaboratorii

mei şi de către mine însumi; el va judeca lucrarea după roadele

sale. însă, încă odată eu rog pe cititorul sincer, în numele lui Isus,

să examineze în dragoste această mărturisire care mi-a fost smulsă,

de a pune în valoare această povestire a iluminării mele, a întoarcerii

mele la Dumnezeu şi a chemării mele. Eu am scris împins

de necesitatea de a face cunoscut cititorului evlavios, cum s-au

12 — Drumul bisericii 202 177

petrecut lucrurile, deoarece pretutindeni predicatorii m-au calomniat

şi m-au blamat, declarînd în mod fals că eu am fost chemat

de către o sectă revoluţionară şi numit pentru a îndeplini această

lucrare. Acela care se teme de Dumnezeu să citească şi să judece 1".

Mennon Simon s-a consacrat ca să viziteze, să strîngă la un

loc şi să reconstituie bisericile credincioşilor împrăştiaţi din cauza

persecuţiei. El a făcut lucrul acesta în Ţările de Jos, pînă ce în 1543

el a fost declarat în afara legii şi s-au pus pe capul lui premii. Oricine

îl primea era ameninţat cu pedeapsa cu moartea, iar orice

criminal care îl va preda călăului, va fi iertat de pedeapsă. Constrîns

de a fugi din Ţările de Jos, el s-a refugiat după primejdii

multe la Friesenburg în Holştein, unde contele Alefeld a putut

să-1 protejeze ca şi pe un mare număr de fraţi persecutaţi. Acest

nobil, mişcat de nedreptatea strigătoare la cer cu care erau t r a t a ţ i

aceşti oameni nevinovaţi, i-a primit cu o extremă bunătate, le-a

procurat nu numai o reşedinţă şi lucru, dar chiar şi libertatea

cultului, încît o numeroasă congregaţiune s-a reunit în satul Wiistenfelde.

Şi alte biserici se formară în ţările învecinate. La Friesenburg,

Mennon a putut face să se tipărească şi să se publice scrierile

sale, care fură răspîndite pînă departe şi date în mîinele unor magistraţi

din diverse state care fură luminaţi asupra adevăratului

caracter al învăţăturii pe care în neştiinţa lor ei se străduiseră

pînă atunci să o suprime în mod brutal. Acest lucru a produs o

încetinire a persecuţiilor şi libertatea cultului a fost restabilită în

tr-o oarecare măsură.

Mennon a murit în pace la Friesenburg (1559).

Emigranţii au introdus în Holştein noi industrii care prosperară

pentru buna stare a ţării. însă ele au dispărut în timpul

războiului de treizeci de ani.

6) DOCTRINE EVANGHELICE ŞI SECTARISME

O carte mică publicată în 1542 de către Pilgram Marbeck,

aruncă o lumină apreciabilă asupra învăţăturii şi practicilor fraţilor.

Au existat desigur î n t r e ei şi diferenţe de păreri, însă această

lucrare arată sincerele lor străduinţe de a înţelege Scripturile şi

de a asculta de ele în t o a t ă simplitatea. Cu toate că autorul leagă

o prea mare importanţă de respectarea exterioară a normelor

religioase, nu se găsesc totuşi în cartea sa nici una din falsele doctrine

care li se atribuie în general. în lungul său t i t l u , Marbeck arată

că lucrarea sa este destinată de a da ajutor şi mîngîiere tuturor

178

credincioşilor sinceri şi evlavioşi, arătîndu-le ceea ce î n v a ţ ă Sfînta

Scriptură asupra botezului, Sfintei Cine, etc.

El sprijină observaţiile sale asupra numeroaselor pasagii din

Scriptură la care îi trimite pe cititorii săi, apoi conclude : „După

ce ne-am exprimat gîndul nostru, părerea noasrtră şi credinţa

noastră în ceea ce priveşte botezul şi cina, noi vom termina printr-o

expunere generală a întrebuinţării celor două, insistînd mai ales

asupra temeliei şi scopului care a stat în frunte la instituirea lor.

Domnul Isus doreşte a se face cunoscut nu numai ucenicilor Săi,

dar prin ea mai vrea ca Sfîntul Său Nume să fie mărturisit şi lăudat

de ai Săi înaintea lumii. De aceea Hristos a poruncit şi instituit

alături de propovăduirea Evangheliei,botezul şi Sfînta Cină pentru

a menţine curată şi sfînta adunarea celor credincioşi. Dacă noi

p r i v im această problemă sub adevărata ei lumină, noi va trebui

să admitem că trei lucruri sînt necesare pentru a constitui o adunare

creştină : adevărata propovăduire a Evangheliei, adevăratul

botez şi adevărata prăznuire a Cinei Domnului. Acolo unde lipsesc

aceste trei elemente sau chiar numai unul din aceste trei, acea

adunare cu adevărat creştină nu poate subsista şi menţine o mărturie

faţă de cei de afară.

Vestirea unei curate şi mîntuitoare Evanghelii este indispensabilă

pentru a reuni, întemeia # duce mai departe adunarea

vizibilă a copiilor lui Dumnezeu. Aceasta este plasa vie care trebuie

să fie aruncată printre oameni, căci toţi înnoată în mlaştina lumii.

Ei sînt ca nişte animale sălbatice „din fire copii ai mîniei". Cei

care sînt prinşi în această plasă, adică aceia care aud Cuvîntul

lui Dumnezeu — al Evangheliei — şi se ataşează cu fermitate la

credinţă, sînt aduşi dela întuneric la lumină, sînt schimbaţi în

copii ai lui Dumnezeu, din copii ai mîniei, condamnaţi cum erau

mai înainte. Cu aceste suflete, cum spune Petru, este zidit Templul

lui Dumnezeu, adunarea lui Hristos făcută din pietre vii. Căci

biserica creştină este adunarea tuturor celor cu adevărat credincioşi

şi copii ai lui Dumnezeu, care laudă numele Domnului şi îl

proclamă. Numai cei credincioşi au loc în această biserică, căci

noi ştim că, din fire t o ţ i oamenii sînt fără pricepere în lucrurile

duhovniceşti. Numai prin Cuvînt ei ajung la o adevărată credinţă,

la cunoştinţa despre Hristos. Scriptura nu ne arată nici o altă

cale. Deci pentru a aduna pe t o ţ i oamenii şi de a-i aduce la cunoşt

i n ţ a de Dumnezeu şi la biserica Sa, trebuie mai întîi, după părerea

noastră să li se facă posibil să audă Cuvîntul lui Dumnezeu, care

este izvorul credinţei. Apoi ei devin copii ai lui Dumnezeu şi pot

fi recunoscuţi ca membri ai sfintei biserici...

179

.... vine apoi sfîntul botez pentru zidirea bisericii. El este

uşa de intrare în sfînta biserică, astfel că, după porunca lui Dumnezeu

nimeni nu poate intra în biserică fără ca să fi trecut prin botez.

Cine este primit în sfînta biserică sau în adunarea celor care cred

în Hristos, trebuie să fie mort faţă de diavolul, de lume, de pompele

c i , ca şi de mîndrie şi de orice poftă a cărnii. Trebuie ca el să se

lepede de toate aceste lucruri de tot. Apoi el trebuie să mărturisească

cu gura sa credinţa sa mîntuitoare prin care el a crezut din

tot sufletul său. Apoi el trebuie să fie botezat în Numele lui Dumnezeu

sau în Numele lui Isus Hristos, adică să fie botezat pe baza,

că printr-o pocăinţă şi o credinţă sinceră, el este c u r ă ţ i t de păcatele

sale, şi adus în starea de a se merge în curăţie şi în ascultare de

Dumnezeu în Hristos. Iată deci rostul botezului : prin el credincioşii

se unesc în mod vizibil în sfînta biserică şi sînt admişi în

sînul ei.

„Prăznuirea cinei are un dublu obiect. în primul rînd ea manifestă

unirea membrilor sfintei biserici creştine prin aceea că îi

menţine în unitatea credinţei şi a dragostei. în al doilea rînd ea

manifestă excluderea din sfînta biserică a lui Hristos a oricărei

nelegiuiri, a oricărui lucru care este contrar duhului creştin şi care

ar deveni o pricină de poticnire".

Autorul acestor rînduri, Pilgram Marbeck era un inginer distins.

Originar din Tirol, el a executat importante lucrări în valea

inferioară a Inn-ului şi el a primit din partea guvernului semne

de distincţie, care arată că serviciile lui au fost apreciate. Nu se

ştie exact cînd s-a alipit de fraţi. însă în 1528 mărturisirea credinţei

sale 1-a făcut ca să piardă avantajele sale materiale. El

scria la această epocă : „crescut în papism de către părinţi evlavioşi,

cu am părăsit această religie şi am devenit predicator al Evangheliei

la Wittenberg. Descoperind că acolo unde Cuvîntul lui

Dumnezeu era propovăduit în felul luteran, exista de asemenea

şi o libertate firească, eu am început să mă îndoiesc şi nu am găsit

nici o doctrină în acest loc. Atunci eu am acceptat botezul ca semn

al ascultării credinţei şi nu mă mai uitam decît la Cuvîntul lui

Dumnezeu şi la poruncile Sale".

Marbeck a trebuit să părăsească tot ceea ce poseda, bunurile

sale fiind confiscate, el a trebuit să plece în s t r ă i n ă t a t e cu soţia

şi copilul. însă oriunde a mers, el a putut face faţă nevoilor alor

săi, graţie capacităţii sale. La Strassburg el a îmbogăţit oraşul

prin construirea unui canal pentru transportul lemnului din Pădurea

Neagră. Caracterul său curat şi zelul său spiritual au cîştigat inimile

numeroşilor fraţi din acest oraş şi reformatorii Bucer şi Capiton

au fost atraşi prin sinceritatea şi darurile sale spirituale şi intelec-

180

tuale. Cu toate acestea el şi-a făcut în curînd şi duşmani, prin

predicarea curajoasă a botezului celor credincioşi. Bucer s-a întors

împotriva lui şi el a fost închis. Capiton nu se temea de a-1 vizita

in închisoare. însă după lungi discuţii Consiliul cetăţii a declarat

că el nu consideră botezul copiilor ca anti-creştinesc. în consecinţă

i s-a dat lui Marbeck trei sau patru săptămîni pentru a-şi aranja

problema bunurilor sale şi în 1532 el părăsi oraşul.

Sectarism înseamnă limitare. El cuprinde un anumit adevăr

scriptural, unele părţi ale descoperirii divine la care inima lui

răspunde şi se ataşează de aceasta. Acest aspect al adevărului,

f i i n d expus, apărat şi pus în lumină, frumuseţea şi forţa sînt întotdeauna

foarte apreciate. O altă parte a aceluiaşi adevăr, un alt

aspect al descoperirii, tot biblic, pare să-1 slăbească şi chiar să

contrazică adevărul pe care l-am găsit a t î t de eficace şi atunci se

încearcă o teamă geloasă pentru doctrina acceptată şi adevărul

complementar este subestimat, micşorat sau chiar respins. Astfel

pe un fragment al unei descoperiri divine se întemeiază o sectă

bună şi utilă, pentru că ea propovăduieşte şi pune în practică

Cuvîntul lui Dumnezeu, însă limitat şi fiind lipsit de echilibru

deoarece nu arată tot adevărul şi nu acceptă în mod sincer t o a t ă

Scriptura. Membrii sectei sînt lipsiţi nu numai de deplină întrebuinţare

a întregei Scripturi, însă ei sînt încă excluşi dela părtăşia

celorlalţi sfinţi mai puţin limitaţi ca ei sau limitaţi într-o altă

direcţie.

Sînt în adevăr de regretat aceste despărţiri ale poporului l u i

Dumnezeu, deoarece unitatea fundamentală, esenţială, este întunecată

prin aceste sciziuni exterioare şi aparente. Cu toate acestea,

această libertate a bisericilor de a pune accentul asupra aceea ce

ci au î n v ă ţ a t şi experimentat, are o înaltă valoare şi chiar conflictele

sectare î n t r e bisericile pline de rîvnă pentru un oarecare aspect

al adevărului, au condus sufletele ca să cerceteze Scripturile şi

să descopere în ele comorile ascunse. Dacă însă aceste conflicte

pun în pericol dragostea creştinului, atunci pierderea este mare.

Totuşi mai rea decît luptele sectare este uniformizarea care se

face cu preţul libertăţii sau coaliţia (unirea) care este posibilă

numai prin indiferenţă.

7) REÎNNOIREA PERSECUŢIILOR

Un edict al ducelui Jean de Cleves, Jiilich, Berg şi Mark, se

exprimă după cum urmează : „Cu toate că se ştie ce trebuie să se

1)81

facă anabaptiştilor... noi voim acum, de acord cu arhiepiscopul

din Colonia, de a reaminti printr-un edict, pentru ca nimeni să

nu poată să se scuze că nu ştie. De acum înainte t o ţ i aceia care

rebotează sau se rebotează şi toţi aceia care învaţă că botezul

copiilor este fără valoare, vor fi pedepsiţi cu moartea... Noi nu

tolerăm nici pe aceia care cred sau învaţă că adevăratul trup şi

sînge al Domnului nostru Isus Hristos nu sînt prezente ci numai

simbolice în prea sfintele taine (sacramente) pe altar. Ei vor fi

izgoniţi din principatele noastre şi dacă nu vor părăsi teritoriul

nostru în decurs de trei zile, ei vor fi pedepsiţi cu moartea aşa ca

şi anabaptiştii. S-au primit rapoarte asupra supliciilor ce vor

urma după acest edict şi anume : prin foc, înecări şi decapitare.

La Colonia adunarea ţinea întruniri secrete într-o casă zidită

pe un zid al cetăţii care avea două intrări, pentru a putea scăpa

nai uşor în caz de urmărire şi de arestări. In 1556 Thomas Drucker

din Imbroek, doctor evlavios şi capabil, în vîrstă de douăzeci

şi cinci de ani, a fost condus dela un turn la altul şi torturat în

mai multe rînduri, însă în zadar, iar la urmă decapitat. El a scris

în închisoare scrisori frumoase şi cîntări, care împreună cu mărturisirea

lui de credinţă au ajuns la credincioşi. Ele au fost t i p ă r i t e

şi răspîndite, ceea ce a făcut ca să se cunoască adevărul. Soţia l u i

i-a scris sub formă de versuri : „Scumpe prieten, lipeşte-te de

adevărul curat şi nu te lăsa să f i i î n s p ă i m î n t a t ; adu-ţi aminte de

juruinţele tale; crucea să-ţi fie scumpă I Hristos şi toţi apostolii

au urmat această cale". Biserica din Colonia nu a fost descurajată

p r i n moartea lui Drucker. în 1561, trei fraţi au fost î n e c a ţ i ; în

anul următor, doi au fost închişi, din care unul a fost înnecat şi

celălalt a fost lăsat liber în momentul execuţiei şi izgonit. întrunirile

au continuat pînă în 1566, cînd prin trădarea unuia din

membri casa a fost înconjurată şi toţi fraţii au fost arestaţi. Au

fost înscrise numele lor şi ei au fost repartizaţi în diferite închisori.

Matthias Zerf ass a declarat de bună voie că el a învăţat pe ceilalţi.

El a îndurat tortura statornic şi cu răbdare şi apoi a fost decapitat.

El a scris în închisoare : „Scopul principal al t o r t u r i i era, de a ne

face să spunem numele şi adresele conducătorilor noştri. Mi s-a

cerut să declar că autorităţile erau creştine şi că botezul copiilor

era drept. însă eu am strîns buzele şi mă încredinţai lui Dumnezeu,

apoi am suferit cu răbdare, gîndindu-mă la aceste cuvinte ale

Domnului: „Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva

viaţa pentru prietenii săi. Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce

vă poruncesc Eu". Eu cred că voi avea încă mult de suferit, însă

eu sînt în mîna Domnului şi nu fac altceva decît să-I spun: „Voia

Ta să se facă".

182

S-a mai publicat încă ordinul următor: „Pentru ca să fie

a r e s t a ţ i conducătorii, învăţătorii, predicatorii în aer liber sau

ascunşi de către sectanţi, funcţionarii vor trimite spioni în desişuri,

landuri (stepe) şi terenuri mlăştinoase, în special în apropierea

sărbătorilor mai importante şi cînd străluceşte luna din

plin, pentru a descoperi reuniunile lor secrete". Cu toate acestea

în 1534, episcopul din Munster, într-o scrisoare adresată papei

mărturisea despre excelenta comportare a anabaptiştilor.

Hermana V arhiepiscop de Colonia (1472—1552) a văzut

necesitatea unei reforme a bisericii catolice şi a făcut un serios

efort în această privinţă. La vîrsta de cincizeci de ani, el a devenit

decan al bisericii din Colonia şi mai tîrziu arhiepiscop. El

•era un om bun, liberal în idei, foarte iubit de către fermierii săi,

dar care se interesa mai mult de vînătoare decît de afacerile bisericii

şi era puţin versat în latină şi în teologie. El s-a opus l u i

Luther şi a făcut ca să fie arse lucrările lui. Curtea sa eclesiastică

a condamnat doi martori. El a constatat totuşi ignoranţa şi supers

t i ţ i a poporului, lipsa de disciplină, incapacitatea clerului, care

dirija bisericile şi delapidarea veniturilor bisericii. El a văzut încă

profanarea euharistiei (Mesei Domnului) şi inutilitatea eforturilor

depuse pentru readucerea membrilor corupţi ai clerului la respectarea

regulilor canonice. Cu ajutorul elitei marilor demnitari ai

bisericii, el a încercat de a face o reformă catolică după ideile l u i

Erasmus. Nereuşind acest lucru, el încercă o reformă evanghelică

cu ajutorul lui Bucer şi al lui Melanchton, însă eforturile sale au

lost nimicite prin opoziţia clerului, universităţii şi a oraşului Colonia

sub inspiraţia iezuitului Canisius. Lipsîndu-i sprijinul, e 1

a renunţat la t i t l u l său de arhiepiscop şi s-a retras la moşia sa.

8) SCHWENCKFELD

A existat la acea epocă un om care a rămas în afara bisericii

catolice ca şi în afara bisericilor luterane şi reformate, fără a se

ataşa nici de anabaptişti. Acesta a fost nobilul silezian Gaspard

de Schwenckfeld (1489—1561) care a exercitat o mare influenţă

în ţ a r a sa şi peste hotare. Fiind în relaţii de afaceri cu mulţi mici

suverani germani, el nu se ocupa deloc de Scripturi. însă la treizeci

de ani el a fost scuturat de indiferenţa sa prin „minunata trîm -

b i ţ ă a lui Dumnezeu", Martin Luther. El s-a lăsat pătruns de

lumina cea clară a cercetării lui Dumnezeu prin har, şi deven i

sufletul reformei în Silezia. în acest timp, foarte repede el se s i m ţ i

183

constrîns de a critica anumite puncte ale doctrinei lui Luther, în

primul rînd în ceea ce priveşte Sfînta Cină. Reformatorul I-a.

atacat atunci cu violenţă şi făcu uz de autoritatea sa, făcîndu-1

sectar şi eretic. însă Schwenckfeld nu a încetat de a recunoaşte

datoria sa de mulţumire faţă de Luther din punct de vedere spiritual.

După ce suferise timp de ani atacul reformatorului şi pastorilor

luterani, el a dat sfatul acelora care simpatizau cu el".

„Să ne rugăm fără încetare pentru ei : va veni vremea cînd ei v o r

recunoaşte tot aşa ca şi noi ignoranţa noastră în prezenţa învăţătorului

unic Hristos".

El a făcut din studiul Scripturii plăcerea sa. El a calculat că

citind patru capitole pe zi, se poate parcurge t o a t ă Biblia î n t r - u n

an. El şi-a făcut mai întîi o regulă, însă mai tîrziu el a lăsat Duhului

Sfînt grija de a dirija citirea sa şi nu s-a mai străduit să citească

atîtea capitole pe zi. Hristos, a spus el, este rezumatul întregii

Biblii, şi scopul principal al Scripturii întregi, este de a ajunge

ca noi să cunoaştem deplin pe Hristos Domnul. Pentru el credinţa

în exactitatea şi în inspiraţia Bibliei întregi, nu era numai simpla

adeziune la o dogmă învechită şi îndoielnică, ci o descoperire

plină de posibilităţi nelimitate, nici o superstiţie veche ci un progres

modern. El descrie lectura sa biblică, ca fiind o meditaţie

prelungită, o căutare, un sondaj, o lectură fără încetare reînnoită,,

rumegînd, întorcînd şi reîntorcînd fiecare cuvînt în gîndul său.

Căci aici se găseşte o comoară fără amestecătură, descoperită

credinciosului; mărgăritare fine, aur şi pietre preţioase. Adresîndu-

se acelora care propovăduiau Scripturile, el le indică o regulă

sigură : „Dacă se întîlnesc pasagii, subiecte de discuţii, trebuie

să se ţină seama de orice text, să explice Scriptura prin

Scriptură, atasînd la totalitate versete izolate, comparîndu-se un

pasagiu cu celălalt şi să se găsească o aplicare, care că nu depindă

de ţinerea unui singur text şi acordînd cu sensul pe care îl dă

întreaga Scriptură.

Schwenckfeld a studiat ebraica şi greaca şi în lucrările sale el

a întrebuinţat nu numai traducerea lui Luther ci încă şi „vechea

Biblie" (pe care o foloseau anabaptiştii) şi cea „Vulgata". El a

găsit cheia multor părţi din Vechiul Testament care erau ca simboluri

pentru ceea ce este spus în Noul Testament. El a hotărît

de a se lăsa călăuzit în întregime de către Scripturi, atît pentru

practică cît şi pentru doctrină. „Dacă noi nu înţelegem totul,

spunea el, să nu blamăm Biblia, ci mai degrabă ignoranţa noastră".

Opt ani după prima sa „cercetare" aşa cum o numeşte el, a

făcut o nouă experienţă, care pare a avea o influenţă încă şi mai

adîncă asupra vieţii sale. Pînă atunci el predicase cu rîvnă Scrip-

184

turile şi luteranismul. însă ceea ce el a crezut cu capul, a devenit

atunci o convingere intimă a inimii. El a recunoscut acum vocaţia

lui, cerească, a primit o siguranţă a mîntuirii într-o măsură supra

abundentă şi s-a predat lui Dumnezeu ca o jertfă vie. Un sentiment

adînc despre păcatul său şi o înţelegere a suferinţei răscumpărării

îndeplinite prin moartea şi învierea lui Hristos, a cuprins

voinţa lui, a transformat duhul său şi l-au adus la o ascultare în

care el a găsit libertatea de a îndeplini voia lui Dumnezeu.

El a mai descoperit încă ceva : că Scriptura nu este numai o

călăuză fără greşeală în ceea ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea

personală ci şi un izvor de învăţături foarte curate în ceea ce priveşte

biserica. Pentru a reforma biserica, spune el, noi trebuie să

ne folosim de cartea Faptele Apostolilor, care ne arată în mod

lămurit cum s-au petrecut lucrurile la început, ceea ce este adev

ă r a t şi ceea ce este fals, ceea ce este vrednic de laudă şi acceptabil

de Dumnezeu şi de Domnul Hristos". El vede că biserica din

timpurile apostolilor şi succesorilor lor imediaţi era o glorioasă

adunare nu numai într-un loc ci în mai multe. El se întreabă unde

s-ar putea găsi astfel de adunări în zilele noastre, apoi adaugă :

„Scriptura nu recunoaşte decît pe aceia care îl primesc pe Hristos

ca conducător, acei care se predau Duhului Sfînt şi îndrumărilor

L u i , pentru a primi dela El, daruri şi cunoştinţe spirituale". Domnul

Isus însuşi conduce prin darurile spirituale pe care le acordă,

nu numai întregii biserici ci chiar şi fiecărei adunări separate. în

aceste adunări darurile duhovniceşti sînt folosite pentru binele

tuturor. Acelaşi duh le dă fiecăruia, dar ele se manifestă în fiecare

din membri. Libertatea duhului este nelimitată. Dacă unul,

mînat de Duhul se scoală, cel care vorbeşte trebuie să tacă imediat.

Bisericile nu sînt desăvîrşite ; întotdeauna se pot strecura făţarnici,

însă de îndată ce se constată prezenţa lor ei trebuie să fie excluşi.

Schwenckfeld nu putea să recunoască, ca biserică, religia reformată,

deoarece marea majoritate a creştinilor botezaţi nu aveau

Duhul lui Hristos şi luau sacramentele fără harul lui Dumnezeu.

El consimţea să primească ajutorul organizaţiilor misionare cu

condiţia ca ele să nu ia locul bisericilor lui Hristos. „Biserica naţională,

spunea el, este o biserică ce s-a întors dela nivelul atins

în Vechiul Testament".

„Este perfect clar", spunea el încă, „toţi creştinii sînt chemaţi

şi trimişi în scopul de a lăuda pe Domnul şi Mîntuitorul lor Isus

Hristos, de a proclama virtuţile Celui ce i-a chemat din întuneric

la lumina Sa minunată şi de a mărturisi Numele Său înaintea

•oamenilor. Orice restricţie, cît de mică a preoţiei universale a

tuturor credincioşilor, înseamnă o limitare a Duhului Sfînt. Dacă