Dilema veche, nr



Yüklə 21,48 Kb.
tarix02.08.2018
ölçüsü21,48 Kb.
#66165

DILEMA VECHE, nr. 12 din saptamana 2-8 aprilie 2004


Cristi DANILEŢ

Dinăuntru



- din viaţa unui judecător care aşteaptă reforma -

Nu este foarte dificil să faci o radiografie a sistemului judiciar. Noi, cei care lucrăm înăuntru, ştim cel mai bine problemele acestuia. Dar fie nu avem timp, fie nu avem curaj să o facem, fie ne-am convins deja că nimeni nu-i interesat de soarta lucrătorilor din justiţie. "Aveţi salarii mari, ce vă mai trebuie?!", ni se replică. Am impresia că intenţia celor cu putere de decizie politică este de a ascunde toate neregulile sau chiar a nega existenţa acestora, pentru a închide odată nenorocitul de capitol 24 de negocieri. Vom mai vedea noi pe urmă...

Noroc însă că sînt foarte mulţi tineri intraţi în sistem după 1989, o parte din miile de absolvenţi scoşi pe bandă în fiecare an de facultăţile de drept - adevărate vînzătoare de iluzii, interesate doar de cîştig, nu de buna pregătire a studenţilor şi de cerinţele pieţei. Dar sîntem printre cei mai bine pregătiţi în domeniu. Mulţi însă trăim adevărate dezamăgiri: aproape toţi am intrat în justiţie pentru că într-adevăr ne-a plăcut această funcţie; nu pentru bani sau putere, ci pentru "acel ceva" pe care l-am putea defini ca "vocaţie, chemare".

Ajungem însă să fim dezgustaţi de ceea ce este în interior. Mulţi dintre cei cu ani buni de experienţă gîndesc deja că nu se mai poate schimba nimic; ei nu au nevoie de complicaţii, ei au încetat să mai lupte şi aşteaptă pensia. Unii, mai îndrăzneţi, părăsesc magistratura şi trec în notariat sau avocatură. Cu mulţi te întîlneşti apoi şi afli că unii au onorarii de mii de euro şi că le merge excelent. Iar tu aştepţi chenzina ca să-ţi poţi plăti chiria şi întreţinerea la bloc, gazul-curentul-cablul-telefonul, grădiniţa copilului, taxa pentru studiile postuniversitare pe care te chinui să le faci ca să ai ce să mai adaugi în C.V., rata la bancă şi, desigur, împrumuturile de la rude pe care, cu toată ruşinea, a trebuit să le faci luna trecută.

Unii sînt şefi toată viaţa lor; alţii descoperă că nimeni "acolo sus" nu-i iubeşte. Cine are curajul să ridice deschis anumite probleme primeşte stigmatul de "rebel" şi fie este taxat la notele date la sfîrşit de an, fie nu primeşte aviz de la şefi pentru a participa la concursurile de promovare, fie, dacă a primit totuşi acest aviz şi a luat gradul superior, i se refuză transferul la instanţa corespunzătoare.


Arătăm ca nişte zombi

Pentru cei mai mulţi, în special pentru cei care lucrează în instanţele mari, e foarte greu. Am ajuns să arătăm ca nişte zombi: oboseala cronică şi bolile profesionale le întîlnim în cazul fiecăruia dintre noi. Majoritatea avem ulcer din cauza stresului profesional, purtăm ochelari şi sîntem plini de eczeme sau facem alergie la praful de pe dosare. Pe nimeni nu interesează şi nimeni nu este responsabil. Sînt colegi grav bolnavi, unii chiar de cancer în formă avansată, care vin la serviciu pentru că ar pierde la salariu dacă ar rămîne în concediu. Sînt colegi care leşină la locul de muncă şi sînt luaţi cu Salvarea. Sînt magistraţi care consultă în mod regulat psihologi; sînt unii care chiar au contractat boli psihice şi au părăsit sistemul. Rezişti sau pleci, căci are cine te înlocui.

În ziua cînd ai şedinţă de judecată, îţi vine să plîngi: de fiecare dată numărul de dosare de soluţionat este mai mare. La statistici nici nu ar trebui să fii întrebat cîte cauze ai pe rol, ci cîţi metri cubi de dosare. În sală, o mulţime de cauze te împiedică să judeci: poştaşul nu a dus citaţiile la părţi sau martori; dacă aceştia le-au primit şi nu vor să vină, ar trebui să-i amendezi, dar degeaba o faci, că nişte norme de la Administraţia Financiară spun că ai nevoie de toate datele de identificare plus C.N.P. (de unde să le obţii, dacă ei au lipsit?!); dacă dai ordin poliţistului să îi aducă cu mandat de aducere, din lipsa personalului acesta se rezumă doar la a-i pune să semneze un proces-verbal de înştiinţare, întocmai ca şi poştaşul; procesomanii ştiu deja modalităţile de a te face să amîni cauza cel puţin de 5 ori consecutiv. Te întîlneşti cu vreo parte care, cu lacrimi în ochi, se declară mulţumită pentru hotărîrea dată, în timp ce altul năvăleşte în biroul tău, nepăzit de nimeni, şi te ia la bătaie, ori te trezeşti cu el în sala de judecată unde te acuză de faţă cu toţi că eşti corupt.

Unde nu există personal auxiliar suficient, magistraţii îşi aduc computerele de acasă şi îşi dactilografiază singuri hotărîrile. Nu există un număr suficient de robe, aşa că le împrumutăm unii de la alţii. Nu avem legitimaţii. Zilele trecute m-a sunat o colegă de la o instanţă dintr-un oraş mic ca să mă întrebe ce s-a mai modificat în procedura penală, că ei nu au cum să se informeze. Eu însumi am lucrat cîţiva ani într-o judecătorie unde nu exista legislaţie dinainte de 1994 şi trebuia să merg la primărie pentru a face rost de Monitoare Oficiale mai vechi. Iar unde lucrez acum, ministerul a livrat doar două Coduri de procedură penală - ediţia oficială, în condiţiile în care în instanţă sîntem 30 de judecători, din care 7 sîntem specializaţi în penal; din cele două coduri, unul a fost dat şefului, iar celălalt s-a pus la păstrare, ca nu cumva noi, ceilalţi, să ne certăm... "Faceţi justiţie!" - nu contează cum.

Totul trebuie făcut rapid, cu "celeritate"; ce contează este "să stăm bine la statistica de sfîrşit de an". Imaginaţi-vă, chiar ni se spune fără nici o reţinere să intuim (?!) soluţia şi să soluţionăm cît mai repede cauzele, să nu le ţinem mult pe rol, ca - vezi, Doamne - justiţiabilii să nu facă reclamaţii pe la ministere sau instituţii internaţionale cum că procesul ar dura prea mult... Altfel se declanşează vreun control şi cine ştie ce se poate descoperi. Tuturor ne este frică de controale. Dar nimeni nu se gîndeşte că scopul acestora nu trebuie să fie timorarea magistratului sau găsirea de "noduri în papură" pentru a-i închide gura "rebelului", ci semnalarea eventualelor greşeli, pentru a-l ajuta ca pe viitor să fie mai atent.

E frustrant că nu mai avem timp să mergem în bibliotecă să citim ultimele apariţii legislative (şi pe an apar 2.000 de acte normative!), manuale sau reviste de specialitate. Dar tot timpul ni se cere o "bună pregătire profesională şi calitate a hotărîrilor". Interesant este că în politica ministerială se prevede necesitatea unei pregătiri continue prin Institutul Naţional al Magistraturii, dar seminariile durează doar 2-3 zile şi sînt obligatoriu de urmat... o dată la 5 ani. Dacă accesezi programul legislativ şi cauţi hotărîrile CEDO contra României, nu vei găsi vreuna. De asemenea, nu sîntem informaţi despre activitatea şi hotărîrile Consiliului Superior al Magistraturii, unde lucrează "reprezentanţii" noştri. La o recentă adunare a liderilor filialelor Asociaţiei Magistraţilor din România, unde s-au întîlnit reprezentanţi a 30 de judeţe, la întrebarea cîţi dintre cei prezenţi cunosc ce fac aleşii noştri în CSM, doar 5 au ridicat mîna. Justiţia e izolată. Sîntem o putere? - nici nu intră în discuţie.

Am văzut politicieni vorbind de problemele din justiţie: că sînt, că se rezolvă, că multe provin din fosta guvernare, că Europa nu cunoaşte chiar exact situaţia de aici... Nimic mai fals: nu am auzit un singur ales al poporului să spună concret care sînt acele probleme şi cum se pot ele rezolva. Iar că Europa nu ar cunoaşte situaţia de aici, asta e complet eronat. Ar trebui să afle cei "de sus" că sistemul judiciar din România a fost evaluat de un grup de magistraţi care au întocmit un raport pe care l-au trimis în luna februarie 2004 la Bruxelles, semnalînd disfuncţionalităţile din sistem şi paşii greşiţi în reforma "de formă" a justiţiei. Acest raport l-am dat publicităţii pe 11.02.2004 de faţă cu reprezentanţi ai Parlamentului, ONG-urilor, presei, ambasadelor şi ai Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti. Ei bine, nimeni de la Ministerul Justiţiei nu a catadicsit să vină. Ei, cei din minister, nu se coboară la nivelul nostru...

Mai mult, în timp ce eu citeam la Bucureşti părţi din acel document, doamna ex-ministru se afla la Cluj, la şedinţa de Bilanţ pe anul 2003 a Curţii de Apel. Şi în momentul în care am afirmat că sînt magistraţi în ţară care se plîng că sînt supravegheaţi de serviciile secrete, că telefoanele le sînt ascultate, că le este interceptată corespondenţa, doamna a primit un bileţel de la cel care a însoţit-o în vizită, după care a izbucnit faţă de colegii mei: cum de îndrăzneşte un judecător clujean să facă o asemenea declaraţie?! De unde izbucnirea doamnei, cînd de fapt ar fi trebuit să se declare îngrijorată de o asemenea afirmaţie şi să ceară verificări, informaţii? Măcar de ochii lumii. Cînd m-am întors la Cluj, colegii m-au apostrofat: "S-a supărat doamna ministru de cele spuse de tine. Toţi ştim că e adevărat ce ai zis, dar ştii că nu putem dovedi!". Ca să completez tabloul, săptămîna trecută am stat de vorbă cu o doamnă magistrat care, la sfîrşitul discuţiei, a început să meşterească ceva pe masă; atunci am realizat că îşi monta acumulatorul înapoi în telefon; telefoanele mobile nu pot fi ascultate cît timp cele două corpuri sînt separate... No comment. Nu există justiţie independentă dacă magistraţii nu se simt independenţi.




Nu e ca în filmele americane

Şi mai este pînă să fim şi să ne simţim independenţi. Dacă dă nenorocul peste tine să judeci cauze implicîndu-i pe mai-marii locali, atunci e atunci. Cine zice că nu se gîndeşte la eventualele consecinţe în cazul în care vreunul este nemulţumit minte. Şi nu spun mai mult.

Cetăţenii se plîng de justiţie, dar majoritatea nu au un minim de cunoştinţe juridice. Cei care nu au intrat niciodată într-o sală de judecată sînt surprinşi că nu purtăm perucă, nu avem ciocănel şi nu există juraţi, ca în filmele americane. Cei care intră însă în sediul unei instanţe habar nu au ce trebuie să facă, încotro să o apuce. Nu este nimeni care să-i îndrume; nu există un simplu ghid informativ în acest sens. Cu puţină educaţie juridică, ei nu s-ar mai lăsa fraieriţi de avocaţi care le cer onorarii de 10% din suma pretinsă, fără a elibera chitanţă (vă daţi seama ce înseamnă aceasta la un simplu partaj pentru un apartament, care în Cluj se ridică la suma de un miliard de lei?); unii mai au tupeul de a susţine că o parte din sumă va fi dată judecătorului, pe care pretind că îl cunosc foarte bine. În fine, ar şti ce să facă după ce rămîne definitivă o hotărîre civilă pe care ai pronunţat-o în favoarea lui şi nu s-ar mai lăsa înduioşat de executorul judecătoresc care îi spune că foarte greu se poate intra în posesia bunurilor de executat ori că îi este frică să înceapă executarea din cauza "spatelui" pe care îl are partea ce a pierdut procesul, făcîndu-l pe amărît să avanseze alte sume de bani... neimpozabile.

Respect? Pe culoare trecem printre oameni care nici nu se sinchisesc de noi. Pe vremuri, povestesc bătrînii, judecătorul mergea pe stradă însoţit de un poliţist şi trecătorii se dădeau la o parte din faţa lui. E drept, nici noi nu ne respectăm. Sînt o jignire atenţia şi servilismul care i se arată unui ministru cînd vizitează vreo instanţă. Şi noi facem parte, ca şi el, din una dintre cele trei puteri în stat, dar cînd mergem la Guvern sau la Parlament nici nu sîntem băgaţi în seamă. De cîte ori nu ni se întîmplă să mergem la Ministerul Justiţiei şi să nu putem intra din cauza unui simplu subofiţer de la poartă? Sau atunci cînd mergem în minister pentru a da examene, cîţi dintre noi nu au cunoscut umilinţa aşteptării pe holuri ore întregi, fără să ne întrebe nimeni nimic, sub privirile arogante al funcţionarilor care treceau ţanţoşi pe lîngă noi?...



Care reformă, deci?! Justiţia ar trebui să fie responsabilă, eficientă şi independentă. Dar deocamdată, aceste noţiuni ţin de domeniul S.F.-ului. Dacă lucrurile vor continua astfel, mulţi dintre noi vom părăsi sistemul.

Cristi Danileţ este judecător la Judecătoria Cluj-Napoca şi membru în Asociaţia Magistraţilor din România.





Yüklə 21,48 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin