Jean Delumeau

Ne lipseşte deocamdată un istoric al trăirii confesiunii. Dar cel care se va lansa în această mare aventură va trebui în mod necesar să plece de la un dat psihologic fundamental: şi anume, diferenţa de natură „dintre mărturisirea voluntară şi spontană făcută de un subiect în dificultate unei persoane alese de el şi căreia îi solicită sprijinul amical, poate chiar iertarea eliberatoare, şi confesiunea obligatorie în faţa cuiva care dispune neîndoielnic de puterea de a absolvi, dar a fost impus de autoritatea bisericească”14. Pentru că n-a făcut această deosebire, Biserica catolică s-a angajat într-o luptă extraordinară contra tăcutei şi încăpăţânatei reticenţe a populaţiei. Există o jenă evidentă între preot şi enoriaşii săi. La mijlocul secolului XVIII, Chevassu o recunoaşte cu claritate. Făcând întrebările şi răspunsurile, el declară într-o predică: „Sunt prea cunoscut de preotul meu şi de preoţii din parohia mea: trebuie să aştept un confesor străin. In aşteptare, amânam mărturisirea păcatelor de pe o zi pe alta şi, pentru a ascunde jalnicele lanţuri ale unei îndelungate obişnuinţe de care nu vrem să ne dezbărăm, schimbăm confesorul… Ne dorim nişte confesori care văd şi se fac că nu văd, care ascultă fără să înţeleagă”15.

Godeau refuza să ia în considerare stinghereala penitentului în faţa preotului său, atunci când spunea publicului: „Un confesor străin (de exemplu un misionar aflat în trecere) care rnJ vă cunoaşte şi nu ştie din ascunzişurile inimii dumneavoastră decu ceea ce îi descoperiţi dumneavoastră acum nu vă poate sfătui decât vag şi orbeşte; şi, din experienţă, se ştie că cei ce fug de propriu' pastor nu fac niciodată o penitenţă adevărată şi nu se îndreaptă deloc-Ruşinea de a mărturisi aceleiaşi persoane aceleaşi păcate e un obstaco

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII 167 e-i poate reţine pe păcătoşi. Nu-1 poţi înşela la fel de repede pe tul t; -iu Cil pe unul străin, nici nu-i poţi ascunde împrejurările ce favorizează greşeala; iar străinul nu poate găsi aşa uşor mijloacele de aaie evita„16.” raţionamentul lui Godeau n-a întâlnit o adeziune a epocii sale ne dovedit şi prin înmulţirea congregaţiilor de misionari „din interior”. E* ştia veneau înainte de toate în parohii, pentru a obţine confesiuni „ctetoate strădaniile aveau acelaşi scop pentru care ei nu se cruţau, trecând câte şase ore pe zi şi chiar mai mult în confesional17. „Lei în von ei trebuiau să devină plăcuţi şi blânzi ca nişte mieluşei„ atunci când * ascultau pe penitenţi, ascunzându-şi cât mai mult faţa, spre a le uşura mărturisirile18. Convingerea – evidentă – a misionarilor era că a te confesa unor preoţi aflaţi în trecere, pe care nu o să-i mai vadă, poate, niciodată, era o experienţă mai puţin traumatizantă pentru credincioşi decât dezvăluirea celor mai intime secrete ale lor în faţa cuiva întâlnit în fiecare zi şi care nu oferea în schimb propriile sale confidenţe. În afară de asta, misionarii precizau întotdeauna, de la primele predici, că aveau „puterea de a ierta tot felul de crime, de a da penitenţe şi de a stabili vinovăţia uneori chiar în numele Domnului şi al Sfântului Scaun” şi că aduceau cu eipe gratis – dezlegări de jurăminte sau de legăminte, reabilitări de căsătorii şi indulgenţe plenare, dobândite în urma unei confesiuni corecte şi a unei comuniuni fervente19.

Pentru a învinge obstacolul psihologic enorm constituit de dificultatea mărturisirii obligatorii, predicarea n-a uitat niciodată să insiste asupra „îngăduinţei fără de margini a lui Dumnezeu”20 şi asupra certitudinii că „dacă vom face penitenţă vom fi negreşit salvaţi”21. Jean-Pierre Camus îşi încurajează auditoriul spunând că „nici o muzică nu-i mai plăcută lui

Dumnezeu decât tânguirile vrednice de milă ale unei sfinte confesiuni”22.

Într-o predică bretonă redactată la mijlocul secolului XVIII, rectorul se adresează publicului într-un mod ispititor: „Apropiaţi-vă cu toţii, enoriaşi din Irvillac, păcătoşi şi păcătoase cu inima uscată de sete, grăbiţi-vă şi veniţi cu toţi la izvorul vieţii, al binecuvântării; poarta Raiului e deschisă, rănile lui Isus sunt deschise, veniţi să cumpăraţi fără bani vin şi lapte, adică iertarea pentru păcatele voastre… Ah! Cât e de plăcut, de blând, de frumos, ae mcântător şi de minunat să fim invitaţi de Isus să ne apropiem de zvorul vieţii pentru a ne spăla de păcate”23. Un alt preot breton reia

Proape cuvânt cu cuvânt o predică a lui Bourdaloue pentru a expune „ °'oasele confesiunii”. „Adesea li se atrage atenţia creştinilor, spune el,

^upra îngrozitorului pericol şi asupra crimei unei confesiuni mincinoase -

I evidenţiem, în treacăt, această constatare -; dar poate că nu li se arată eajuns cât de utilă le poate fi o bună confesiune pentru îndreptarea eâ'i lor şi pentru a înainta pe calea lui Dumnezeu”24.

Iot cu scopul de a-1 ajuta pe penitent în dificila lui mărturisire, predicile

Petă de-a lungul secolelor că „orice confesor e obligat la un secret atât lr>violabil încât niciodată nu poate face cunoscut, nici direct nici indirect, ce a aflat la confesiune”^, că a învăţat totul despre nestatornicia fjj umane, că el însuşi e capabil,. Să cadă în aceleaşi excese pe care le -j f' i în confesional'2'1; şi, în sfârşit, că. În sfântul tribunal al confesiunii, fel] C; în acelaşi timp tată, frate, prieten, medic, avocat, judecător, dar? Judecător al îndurării, stăpân şi pastor”-7.

Aceste asigurări ale lui Girard sunt şi cele date – un alt exemplu prinţ-multe altele – de canonicul regular Jean-Baptiste Le Vray, prior la Sai -Ambroise de Melun: „Mărturisindu-vă păcatele unui preot, spune el j înfăţişaţi prietenului vostru. Ce fericire! Spune Seneca, să întâlneşti chipu credincioase în faţa cărora să-ţi poţi descărca inima cu încredere'. Şi ap0 „voi vă confesaţi unui păcătos ca voi. De ce vă temeţi să-i spuneţi ceea ce şi el spune, poate, altuia?„28 Inconştient, Le Vray atinge o mare dificultate psihologică a confesiunii obligatorii: trebuie să spui totul despre tine cuiva pe care nu l-ai ales şi care, cel mai adesea, nu-i „prietenul„ tău Prietenia nu se decretează, nu se impune. În plus, ea presupune reciprocitatea, împărtăşirea grijilor şi a slăbiciunilor, a secretelor. În epoca baroca, scrie părintele Rey-Mermet, „tâmplari, sculptori şi ebenişti se vor strădui din răsputeri să facă din confesional o operă de artă. Dar nu un loc de dialog!„29. În lipsa dialogului în care fiecare se destăinuie celuilalt, cuvintele cele mai încurajatoare şi „blândeţea„ preotului din confesional -”maternă„, cum zic lazariştii30, „paternă”, după Girard31 – riscau să se izbească de zidul unei tăceri profunde ascunse îndărătul perdelei de banalităţi şi de repetări inutile.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât discursul pastoral despre confesiune insista asupra inegalităţii de statut între preot şi penitent, îl transforma într-un acuzat în faţa unui judecător dintr-un „tribunal”. Limbajul juridic şi realitatea pe care o desemna nu facilitau mărturisirea. Nu numai rigidul Pierre de la Font declara că „taina penitenţei este, după Părinţii Bisericii, o judecată la care penitentul trebuie să ţină loc, împotriva sa, de judecător, de acuzator, de martor şi chiar de călău”32. Preotul Reguis, mai puţin rigorist decât La Font, punea totuşi următoarea întrebare: „Ce este un creştin la picioarele lui Isus Hristos în tribunalul penitenţei? E un criminal care se prezintă în faţa judecătorului său pentru a se acuza el însuşi, ca să obţină astfel izbăvirea şi mântuirea”33. Iar Girard confirmă: „în acest tribunal, preotul îndeplineşte rolul de judecător, iar penitentul e în acelaşi timp acuzatorul, criminalul şi martorul”311.

Această severitate ne ajută să înţelegem un fapt global: în ceea ce priveşte confesiunea, pastorala se exprimă în două feluri; ea era în acelaşi timp încurajatoare şi ameninţătoare, dând cu o mână şi luând cu cealaltă-Una dintre temele traumatizante era aceea a „recăderii”. Cine nu cade din nou în aceleaşi păcate? Dar Godeau îi ameninţa cu „ultima mânie a li” Dumnezeu pe păcătoşii care cad mereu în păcatele lor„, iar episcop0' insistă asupra „nerecunoştinţei lor dezgustătoare„, a „neruşinării lor turbate, şi a „respingătoarei lor făţărnicii”. „Dacă suntem atât de nerecunoscător' încât ne întoarcem la păcat, după ce am primit iertarea lui Dumnezeu, DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII i că nu mai există ostie pentru absolvirea păcatelor”3'. Logic cu el i11- LOCieau se războieşte cu preoţii care dau prea uşor dezlegarea (tm). JnsuŞ'. ^ violent jg^ţeoratorianul Bouree îi califică drept Jupi sângeroşi„, lnC'. Ju_j ca fac o „necruţătoare măcelărie ele suflete„, întrucât laxismul: lCU 1 îce la damnare3”. Discurs de tip jansenist? Poate. Dar un asemenea Sanostic nu-i prea departe.

Cântarea „despre taina penitenţei” intonată de Fraţii din şcolile creştine reună cu elevii lor conţinea ordinul: „El [păcătosul] trebuie să stea la ' ioarele preotului/în postura criminalului”38 şi avertismentul: „Un nfesor prea blând nu le aduce nici un folos nepăsătorilor”39! În realitate, „n planul pastoralei, jansenismul n-a constituit decât un sector particular al unui rigorism mult mai amplu decât el. Într-un Discurs către preoţi cu privire la confesiune, preotul Girard îşi avertiza confraţii contra excesului de îngăduinţă în acordarea iertării: „Care confesor n-ar avea motive de a se teme? Întreba el. Unde e preotul care poate aştepta liniştit judecata aspră a Domnului, fără ca o firească teamă să-i zguduie întreg sufletul, după ce a pronunţat zece mii sau poate o sută de mii de absolviri de păcate”40? Această întrebare neliniştită trimite la frica resimţită în primul rând şi mai ales în elitele clericale, ea însăşi sursă a fricilor difuzate în mase.

O altă temă de predilecţie a pastoralei penitenţiale, alături de cea a căderii: necesara smerenie a penitentului. Concret, aceasta era adesea prezentată credincioşilor în chip respingător, însoţită de ameninţări. „Dacă [păcătoşii], întreabă Lambert nu pot lua asupra lor sarcina de a-şi dezvălui păcatele în faţa confesorilor lor, cum vor da ochii cu lumea în ziua judecăţii când ceea ce au ascuns faţă de un singur om va fi cunoscut de toţi?”41 Acelaşi argument revine, într-un mod mai detaliat, în predica-tip a lazariştilor despre „ruşinea cea rea”: „Iubiţilor creştini, exclamă sfântul Bernard, de ce v-ar fi ruşine să mărturisiţi ceea ce nu v-a fost ruşine să faceţi? Pentru ce roşiţi la o mărturisire sinceră în faţa lui Dumnezeu, voi care ştiţi că nu vă puteţi ascunde privirii divine? Dacă această nenorocită ruşine va împiedică să vă mărturisiţi greşelile unui om păcătos ca voi, gândiţi-vă cu toată seriozitatea la ruşinea de nesuportat pe care o veţi sorbi pe îndelete în ziua judecăţii când aceste păcate atât de umilitoare vor fi scoase la vederea întregii lumi'„*2. De fapt, aici avem de a face cu un loc comun şi o repetiţie, fiecare orator adueându-şi totuşi nota personală în tratarea temei: Cum? Strigă Chevassu, nu îndrăzniţi să spuneţi la urechea unui preot ceea ce nu v-a fost frică să comiteţi în prezenţa lui Dumnezeu însuşi? Şi nici să mărturisiţi în secret ceea ce nu v-a fost ruşine să faceţi în prezenţa, rnultora?… Din două una, trebuie ori să vă aduceţi voi înşivă păcatele n raţa tribunalului penitenţei, ori Dumnezeu vi le va reproşa în veci şi le a arăta întregului univers în marea zi a revelaţiilor şi a răzbunărilor„43. Reotul din Rousses îl compară pe păcătosul schimbător cu fata care, după, >a uitat de sine”, îşi ascunde apoi greşeala, dar e constrânsă s-o facă ea saŞi cunoscută prin durerile facerii.

„Nu vă fie ruşine să vă spovediţi preotului”: acesta-i sfatul dat mai sus, r e' a fost dublat tie un îndemn care-1 depăşea şi chiar îl contrazicea: şi anume, că ruşinea e necesară penitentului. Reguis se plânge de frecv ei absenţă: „Tu ştii, Doamne, iar noi am ascultat aceste confesiuni ani-1' luate de falsul credincios drept un supliciu, făcute cu vădită scârb-” ^ numai într-o doară. Nu-i vorba de un criminal acoperit de ruşine şi patr, *' de durere care se umileşte, se acuză, cere iertare, deşi se crede nede de ea; ci de un om care-şi spune povestea (şi povesteşte rău), denaturea faptele, le bagatelizează, le colorează şi caută întotdeauna să pară m puţin vinovat decât este„4”1.

Fericită aişinea penitentului sincer! Priorul Le Vray din Melun o recomand' ascultătorilor săi: „Dacă aveţi vreo dificultate în a vă mărturisi păcatele unui om păcătos ca voi, înseamnă că aţi meritat-o”. Ruşinea penitenţilor „face să dispară… Stinghereala ce le era rezervată în ziua judecăţii Lacrimile [lor] sting focurile mistuitoare ale infernului destinate păcatului”4' Trebuie aşadar să căutăm ruşinea, iar preoţii trebuie s-o stârnească. Este ceea ce susţinea Bourdaloue: „Această ruşine pricinuită de ea [confesiune] vă umileşte în faţa lui Dumnezeu; iar ceea ce vă umileşte în faţa lui Dumnezeu e ceea ce trebuie să căutaţi în penitenţă. Ceea ce te-a pierdut, o, fratele meu, zice Ioan Hrisostomul, ceea ce a fost izvorul nefericirii tale este că nu te-ai ruşinat îndeajuns… Este deci de datoria predicatorilor şi a confesorilor… [să inspire] ei înşişi această ruşine celor ce n-o au”46.

Biserica romană, juridică, minuţioasă şi cazuistică a crezut că ruşinea salutară nu putea ţâşni decât dintr-o mărturisire scrupuloasă a greşelilor. Totuşi Biserica de Răsărit, acordând aceeaşi importanţă umilului sentiment de culpabilitate în faţa lui Dumnezeu, nu le-a impus niciodată credincioşilor confesiunea detaliată pe care Conciliul de la Trento47 a instituit-o ca obligaţie divină {de jure divina). Citim în Ritualul roman aprobat în I6l4: „Pentru a fi salutară şi a face parte din taina penitenţei, ea [confesiunea] trebuie să fie însoţită de o durere sfâşietoare şi de o adâncă umilinţă şi, mai ales, să fie cât mai deplină cu putinţă, astfel ca penitentul să explice clar confesorului felul păcatelor de moarte comise de la botez sau de la ultima confesiune, numărul lor, atât cât îşi va putea aduce aminte, împrejurările ce-i schimbă natura, sporindu-i simţitor gravitatea… Cel ce ar omite din confesiune vreunul din aceste lucruri, în mod deliberat, de ruşine, de frică, dintr-o neglijenţă studiată sau pentru că nu s-a cercetat îndeajuns, ar comite un sacrilegiu care i-ar anula confesiunea şi l-ar obliga s-o ia de la capăt”48.

Iată-ne ajunşi în inima dramei istorice a confesiunii pe teren roman, clerul fiind convins că orice confesiune incompletă, determinând omisiunea unui singur păcat de moarte, constituia un „sacrilegiu” şi era pasibil de pedeapsa cu moartea veşnică. Textele cu această temă abundă îndeosebi între secolele XV şi XIX. Pentru sfântul Bernardin de Siena, „confesiunea nu-i întreagă dacă păcătosul ascunde vreun păcat de moarte şi atunci Dumnezeu nu-1 iartă… A opri în conştiinţa ta vreun păcat de moarte e d şi cum ai primi în casa ta un trădător care te va da pe mâinile duşmanilor-îi displace Domnului, îi e urât să locuiască împreună cu trădătorul prietenilof

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII 171

49 Acelaşi Bernardin consacră o întreagă predică capcanei diabolice SI' Ţaciturnitas (tm) ', datorită căreia răii penitenţi, ca vrăjitoarele (compa-Unl~ ' aparţine), tac în faţa judecătorului. Maillard consacră şi el tăcerii -ia…vi/; -m7as) ° predică duminicală şi afirmă: „Nu trebuie să speri iertarea

(. Cânci ia confesiune ai trecut ceva sub tăcere”1'.

C'„l -m-Pierre Camus enumera astfel cele 17 calităţi ale confesiunii bune: ebuie să fie „simplă, umilă, curată, fidelă, adevărată, frecventă, fără f n rituri discretă, sinceră, ruşinată, deplină, secretă, înlăcrimată, scurtă, aioasă, acuzatoare, supusă„. În legătură cu a cincea condiţie („adevăă„) ej precizează: „Adevărul e îndeosebi trebuincios [în confesiune], ltminteri degeaba îţi pui tăciuni aprinşi pe cap, transformi judecata în absint şi-ţi atragi propria damnare înşelând îndurarea divină. E un sacrilegiu ce ţine de ateism acela de a minţi în faţa înfricoşătorului tribunal… A ascunde astfel adevărul în faţa lui înseamnă a-1 nega pe Dumnezeu, adică adevărul prim. Înseamnă a trimite spre cer un scuipat care va cădea până la urmă peste nasul celui ce 1-a trimis„52. Trâmbiţa cerului… A părintelui Yvan ne asigură că „nu trebuie să tăinuieşti păcatele, pentru că Dumnezeu le vede şi le va arăta la toţi oamenii„ şi că „Dumnezeu scoate la iveală pe căi miraculoase păcatele secrete, atunci când le zăvoreşti cu şiretenie”53.

Misionarii, ca Loriot, consacră adesea o predică întreagă „ruşinii ce-i face pe oameni să ascundă păcatele la confesiune” şi spun în legătură cu aceasta povestiri cu strigoi ce urcă din iad pentru a recunoaşte tăcerea asupra unui singur păcat de moarte pricinuindu-le damnarea'4. În corpusul omiliilor lazariste, o predică specială abordează „ruşinea rea”, dar, în rest, insistenţa asupra necesarei exactităţi a confesiunii revine în mai multe astfel de instrucţiuni: „Ah! Iată o chestiune importantă, strigă predicatorul, căci puţini se achită cum se cuvine de această obligaţie! Câte sacrilegii sunt comise de creştini indiferent de stare, vârstă şi de sex!”55. Am putea apropia exclamaţiile misionarului de lamentaţiile oricărui preot vorbind despre aceeaşi problemă de la amvon. „Pentru ce sunt osândiţi, întreabă Chevassu, acest bărbat şi această femeie? Doar s-au spovedit de Paşte ca toţi ceilalţi şi poate chiar mai des; şi totuşi, iată-i în iad, striviţi sub Picioarele demonului. De unde le vine această îngrozitoare nenorocire? Ue la greşita stare de spirit cu care s-au apropiat de taine. În loc să vină cu mima deschisă, ei au adus un suflet făţarnic, un suflet plin de ascunzişuri şi de înşelătorie”56.

Cum se justifică obligaţia strictă de a spune totul confesorului? Un preot breton, reluându-1 textual pe Bourdaloue, opune justiţia oamenilor §' Justiţia lui Dumnezeu. Primii „nu pedepsesc decât ce iese la iveală. Dar n justiţia divină nu există pedeapsă şi ispăşire decât pentru ceea ce se cunde”. Urmarea predicii lui Bourdaloue (nereluată de rectorul Omnes) sista asupra necesităţii unei „discipline umilitoare” – ruşinea izbitoare. În a) udecăţii, Dumnezeu „va scotoci şi va pătrunde în toate ascunzişurile letului nostru”. Acesta e „modelul pe care confesiunea noastră îşi

°PUne să-1 imite… Întrucât ne mărturisim păcatele nu numai în faţa lui

Dumnezeu, ci şi în faţa omului considerat drept trimisul lui Dumntv unui om care nu ne poate cunoaşte de la sine, dar căruia îi înfăţişăm te- ' slăbiciunile noastre, toate laşităţile noastre, toate vicleniile noastre? Ce-i stricat şi corupt în inima noastră: obligându-ne să ascultăm de tot c ' ce râvna îi va dicta, să suportăm toate pedepsele ce ni le va impune -respectăm toate regulile de viaţă pe care ni le va prescrie. Căci ce s„ toate acestea, dacă nu un exerciţiu eroic al disciplinei umilitoare de c-i vorbeşte Tertulian”57.

Bourdaloue merge în profunzimea lucrurilor şi a observat bine r~ Biserica catolică propunea, cel puţin anual, un „exerciţiu eroic” milioanelor de credincioşi, în funcţie de „modelul” constituit de confesiunea de la judecata de apoi. O altă raţiune imperativă a mărturisirii complete către confesor e precizată de predicatorul lazarist care-1 invocă pe sfântul Toma pentru a afirma că „nu putem vorbi de iertarea unui păcat fără a vorbi în acelaşi timp de iertarea altuia, pentru ca nu poţi fi în acelaşi timp prieten şi duşman al Domnului, plăcut şi urât lui, iertat şi în păcat”58.

În asemenea situaţii, atenţie la confesiunile incomplete din neglijarea examenului! O cântare lasalliană îi învaţă pe copii că „trebuie să ne cercetăm încetişor… Ţinând cont de faptele bune, dar şi de lipsurile clin jjj comportarea noastră”'9. Grignion de Montfort, vorbind în numele lui Isus, „, ' le cere „copilaşilor„ să meargă „în fiecare lună la confesiune„60. Astfel va fi j mai uşor să „nu ascundă nimic„ confesorului. Desigur, „dacă îţi scapă ceva

| sau nu-ţi dai seama de o greşeală… După ce te-ai examinat suficient nu te faci vinovat de nimic„61. „Confesiunea nu-i o tortură a sufletelor„62. Dar, „trebuie să ştiţi, fraţii mei, avertizează preotul misiunii, că dacă-i un groaznic sacrilegiu acela de a ascunde în mod voluntar un păcat de moarte de care vă amintiţi prea bine, tot păcat e şi acela de a nu mărturisi ceva ce nu vă amintiţi, pentru că n-aţi vrut să vă folosiţi de mijloacele necesare pentru a vă aminti„63. Tot aşa, Girard le cere enoriaşilor săi să se examineze „îndelung şi cu mare atenţie„. „Ce-i cu îndrăzneala atâtor păcătoşi, exclamă el, care merg la tribunalul sfânt al penitenţei aproape fără nici o pregătire? Câţi sunt aceia care, văzându-l pe preot în confesional, cred că-i mai bine să profite de ocazie pentru a se confesa fără examen? Câţi alţii care, în loc să se cerceteze, îşi spun rugăciunile sau citesc ceva fără nici o legătură cu acest examen ce trebuie să preceadă confesiunea „ Repetarea avertismentelor, a reproşurilor şi a ameninţărilor adresate de clerici credincioşilor nu-1 pot lăsa indiferent pe istoric. Dimpotrivă, ea u dezvăluie un fapt capital: în era creştină, confesiunea obligatorie, cu mărturisirea detaliata a greşelilor, a fost primită ca o povară de cea mal mare parte a oamenilor. Biserica învăţătoare a fost conştientă de inerţia manifestată în acest sens, în rândul maselor şi a denunţat-o de nenumărate ori. O „vicioasă pudoare„ împiedica mărturisirea. De unde următoarea constatare a unui capucin ce predica la Sixt în Savoia, în 1644: „După atâtea mustrări pline de blândefe date penitenţilor cu ocazii confesiunii, pentru a le inspira o mai mare încredere în confesori înti” r

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII lvarea sufletelor şi, în sfârşit, după o sumedenie de şiretlicuri folosite

— Acest scop. Încă se mai găsesc mulţi care, în cursul misiunilor, între louâ spovedanii făcute în faţa unor confesori pe care nu i-au văzut şi n-i vor mai vedea, poate, niciodată, comit sacrilegii ţinându-şi păcatele

— Scunse, neîndrăznind să le mărturisească din cauza periculoasei

— Uşini a enormităţii lor61.

Părintele Reguis nu se temea, desigur, că va fi contrazis de către iaşii săi când constata melancolic că lumea se confesează cât mai târziu bil în ultimile două săptămâni înainte de Paşti. „Ce înseamnă aceasta? Mentează el. Nu vă faceţi iluzii şi nu vă lăsaţi orbiţi, vedeţi lucrurile aşa m sunt, judecaţi după dreptate! Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă. Focă aceste două săptămâni s-ar prelungi până la Rusalii, eu nu m-aş spo vedi decât la Rusalii; că dacă Pastele ar veni o dată la zece ani, eu nu sp m-aş confesa decât o dată la zece ani; că dacă Biserica n-ar ordona în mod explicit ca lumea să se spovedească o dată pe an, eu nu m-aş mai spovedi decât înainte de moarte”66. Ca toţi confraţii săi din cler, Reguis confunda credinţa creştină cu supunerea la preceptul confesiunii anuale şi detaliate a greşelilor. Această confuzie a dus departe. Câţi oameni nu s-au îndepărtat de catolicism, atunci când lumea creştină s-a divizat, din cauza obligaţiei de a face o mărturisire „exactă” a păcatelor unui confident pe care nu şi-1 aleseseră!

Aici trebuie să aprofundam investigaţia şi să ne întrebăm ce anume bloca în mod deosebit confesiunea. Răspunsul poate fi formulat astfel: unele persoane se temeau, cu siguranţă, că vor fi obligate, după o confesiune lipsită de îngăduinţă să se împace cu cineva cu care erau certate sau să restituie un bun dobândit pe căi necinstite. Totuşi, raţiunea principală a tăcerilor voluntare din confesional era ruşinea de a mărturisi păcatele de ordin sexual. Când predicatorii evocă motivele ce provoacă blocajul penitenţilor, ei pun în general în capul listei încălcarea regulilor curăţiei. „Cum, zice în sinea ei această falsă credincioasă – citez aici o predică a canonicului Le Vray – să-mi declar necurăţia unui confesor care mă crede atât de neprihănită şi de cuminte? Cu ce obraz, îşi zice acest enoriaş, să îndrăznesc a-i spune preotului meu că am furat sau că mi-am însuşit bunul altuia? Că am vândut cu greutăţi şi cu măsuri false? Că am dat oani cu camătă…?”'17 Regăsim aceeaşi prioritate dată sexualităţii într-o Predică lazaristâ trattnd despre „teama de confesional”: „Câte persoane °sindite nu vedem, se plânge predicatorul, şi de toate categoriile, pentru ca Şi-au ascuns la confesional păcatele lor mari şi demne de ocară! Unii îşi rturisesc neînsemnatele desfrâuri, micile minciuni, dar se vorbeşte oare e Ştiutele bestialităţi, incesturi, sodomii, adultere, furturi sau de cămă-arier1'* Sauvageon, priorul de la Sennely, explicând la rândul său oroarea lrnită de confesional în sufletele enoriaşilor săi, menţionează ca primă auză dificultatea de a mărturisi păcatele sexuale. „Un băiat care a necinstit o atâ înainte de a se căsători aşteaptă moartea pentru a mărturisi păcatul, la e §i ea; hoţii, sperjurii, incendiatorii şi, în general, cei ce au comis crime