Jean Delumeau

Francois de Toulouse explică într-o predică despre virginitate cum că Adam, după săvârşirea păcatului, dorindu-şi urmaşi, „se apropie de soţia sa şi-şi pierdu acea puritate care îl făcea asemănător cu îngerii”28 – ceea ce ar însemna, păstrând rigoarea termenilor, că, în ciuda neascultărilor sale, Adam a rămas „curat” până în clipa când a cunoscut-o pe Eva. Loriot, într-o omilie cu aceeaşi temă, se face mai întâi avocatul diavolului şi se întreabă „dacă-i demn de laudă sau, mai degrabă, dacă nu cumva e o îndrăzneală trufaşă să pretinzi a trăi pe pământ aşa cum trăiesc îngerii în cer; a vrea, ca să zicem aşa, să tinzi spre eternitate şi, printr-o fericită nerăbdare, să doreşti încă din viaţa asta să fii ridicat la condiţia îngerilor şi chiar a lui Dumnezeu”. Răspunsul lui e clar. „Dorinţa de a ajunge la bunurile cerului,… Fie ea Şi criminală, e mai degrabă demnă de cele mai mari elogii; virginitatea… Aşază pe cei ce o profesează deasupra oamenilor; şi îi ridică până la condiţia de îngeri…; ei lasă pământul pentru cer…, [ei] vor să ajungă Pmă la starea şi natura îngerilor şi… Se apropie de Dumnezeu însuşi”29.

În acelaşi spirit şi reflectând opinia comună a oamenilor Bisericii, ^yacinthe de Montargon defineşte la rândul său cu claritate acest orizont angelic spre care duce virginitatea. Într-adevăr, prin mijlocirea ei, mii de persoane „s-au ridicat mai presus de condiţiile naturii lor şi au deven egale cu îngerii… Ce-i mai demn de slavă în Biserică decât această virtu^ ce pune stăpânire pe natură şi se răsfrânge în toate celelalte virtuţ-prefigurând de pe pământ starea din ceruri, făcând ceva pur din ceea ce s-născut din nelegiuire, un înger dintr-un om muritor, cea mai nobilă imagine-Divinităţii dintr-o creatură slabă şi fragilă, dintr-o creatură decăzută din gloria iniţială în josnica stare a animalelor lipsite de raţiune?”30

Cu deosebire revelator este Tratatul asupra fecioriei, publicat în I699 de către preotul Louis de Rougemont. Lucrarea recunoaşte căsătoria ca „bună” şi recomandă fecioarelor „să nu-i dispreţuiască pe cei căsătoriţi”, q „să se considere mai prejos de aceştia”. „O femeie căsătorită smerită e mai bună decât o fecioară înfumurată”. Asemenea concesii nu-1 împiedică pe autor să afirme că „virginitatea în sine e întotdeauna de preferat căsătoriei oricui, iar castitatea conjugală e întotdeauna inferioară castităţii virginale”. E deci folositor pentru cei căsătoriţi să citească acest tratat din care vor afla „diferenţele între starea de virginitate şi cea de om căsătorit”. „Ei nu vor putea înţelege fericita şi sfânta libertate de care se bucură fecioarele, fără a învăţa în acelaşi timp să simtă greutatea şi lanţurile condiţiei lor”. Rougemont explică în dezvoltările sale că „virginitatea e de preferat prin drept divin căsătoriei” căci „e mai presus de natură”. Ea e „mai veche pe pământ decât căsătoria”. Părinţii Bisericii au crezut pe bună dreptate că „n-ar fi existat nici căsătorie şi nici procreare în starea de nevinovăţie. Fecioarele îşi păstrează starea primară a creaţiei”31.

Influenţaţi de antropologia angelică exprimată prin tratate asemenea celui al lui de Rougemont, predicatorii şi autorii de imnuri au dovedit o inspiraţie nesecătuită în ce priveşte virginitatea şi castitatea. Părintele Lejeune a compus nu mai puţin de douăzeci de panegirice închinate Fecioarei Măria32. Unul dintre ele proclama: „Dacă bunul Dumnezeu răsplăteşte Actele de caritate Dacă îi plac supunerea, Blândeţea şi smerenia, Cel mai mult îndrăgeşte Virtutea castităţii”33.

La rândul lui, Grignion de Montfort îndeamnă fetele să intre în viaţa religioasă punându-le să cânte: „Oh, ce groaznică nenorocire '

Să-ţi pierzi curăţia!

Această pierdere e ireparabilă în vecii vecilor… -

Să ne păstrăm crinii cu teamă, în singurătate şi cu severitate… „3f.

Li s-a întâmplat unor predicatori ca Loriot să admită căsătoria în cazul unor oameni prea puţin curajoşi în a respecta regula abstinenţei, în speranţa că măcar copiii lor îşi vor păstra virginitatea. Astfel, citim într-una din predicile sale consacrate educaţiei copiilor: [Părinţi], dacă nu mai puteţi avea mândria fecioriei, încercaţi cel puţin să vă creşteţi copiii neîntinaţi, veghind cu grijă la castitatea lor: fie ca inocenţa şi sfinţenia copiilor voştri să-1 mulţumească pe Dumnezeu pentru rătăcirile vieţii voastre; oferiţi-i ca plată a necredinţei voastre supunerea sufletelor lor, astfel încât ei să-1 laude pe Domnul în locul vostru şi să-i slujească după moartea voastră”35.

Loriot ţine la această temă, întrucât revine, două piedici mai încolo.

— Rr-un îndreptar asupra căsniciei în care se pune în locul unui tată, spunând: Când voi muri sau chiar la bătrâneţe, nu-1 voi mai putea slăvi pe Domnul, nu-1 voi mai putea binecuvânta şi servi. Dar voi avea copii şi o vor face ei în locul meu. Voi avea copii care, ca buni preoţi sau călugări, vor aduce zi şi noapte laude Domnului şi-i vor sluji în mai multe alte feluri. Voi avea fete, iar ele, fecioare neîntinate, vor păstra în trupul lor integritatea virginală pe care eu n-am avut curajul s-o ţin neatinsă. Iar alţi copii de-ai mei vor servi ţara şi pe oamenii ei în diferite moduri”36.

Nici vorbă, din cât se vede, de copii care să devină, la rândul lor, părinţi. După citatele anterioare, se mai miră oare cineva de statornica admiraţie romană pentru vocea „îngerească” a castraţilor? A fost necesară instalarea ca papă a lui Pius X, la începutul secolului XX, pentru ca recrutarea de către Capela Sixtină a acestor cântăreţi celeşti să înceteze.

Oamenii Bisericii din secolele XV-XVIII n-au, evident, nici un fel de îngăduinţă faţă de cei ce încep să albească, dar se mai gândesc încă la dragoste. „Vai! Se vaită Jean-Pierre Camus, vedem prea multe lebede albe înhămate la carul zeiţei Venus, prea multe bărbi încărunţite deprinse cu necuviinţa, urât şi primejdios exemplu pentru tineri. Voi, armăsari bătrâni, nu puteţi oare, ca Socrate, mulţumi anilor mulţi pentru binefacerea de a vă fi eliberat de ardorile senzualităţii?”37 Girard, reamintindu-ne „ce-a păţit Suzana cea neprihănită”, exclamă la rândul lui: „Câte persoane nu-şi ascund sub părul alb focul cel negru şi blestemat al desfrâului! Câţi bătrâni fără minte, ca aceia despre care am vorbit,… Nu se dedau cu o ultimă furie celor mai mari excese ale necurăţiei!”38

Uimirea (urmată de aruncarea anatemei) în faţa desfrâului persistent ne ajută să înţelegem atitudinea constantă a predicatorilor faţă de cei recăsătoriţi, cu precizarea că atunci când atacă această temă, ei se adresează mai cu seamă văduvelor decât văduvilor. Desigur, nu uită niciodată să menţioneze că Biserica acceptă recăsătoria: e mai bine să te căsătoreşti, decât să fii „ars” de pofte. Această concesie o dată acordată, pastorala ncearcă, pe urmele lui Bernardin de Siena39, să convingă văduvele să se retragă din lume şi să fie un fel de călugăriţe în civil, asociind educaţia copiilor cu slujirea lui Dumnezeu. Francois de Toulouse consacră o pagină din predica despre virginitate îndepărtării văduvelor de recăsătorie'10. Montargon, care în mod vădit nu înţelege nimic din sentimentul matern, Propune o predică pentru „văduvele de rând” în care spune printre altele: „La ce se gândesc mamele când cer copii? Ele amestecă cerul în necazurile r

Lor; dar poate o fac spre pierzania lor. Doresc ostatici sortiţi fără îndoială morţii, mădulare prin care ele vor suferi poate martinul; doresc cu deznădejde un lucru a cărui înfăptuire e nesigură; doresc un lanţ ele suferinţe, indiferent că ele îi părăsesc pe copii sau că sunt părăsite de aceştia'„1'. Frumos exemplu de discurs împotriva naturii umane, a câruj concluzie e următoarea: „Dezordinile ce domnesc de obicei în societatea conjugală sunt motive stăruitoare pentru a le îndemna pe văduve să nu se gândească la recăsătorie'„*2. Se pare că văduvele model pentru Biserica învăţătoare de altădată erau Jeanne de Chantal şi Mărie Guyard care au luat drumul mânăstirii fără a ţine cont de lacrimile copiilor lor43.

În orice caz, văduvele trebuie să se retragă din societate. O conferinţa a preotului Chevassu „asupra căsătoriei şi a stării văduvelor” explica foarte clar: „Deşi starea văduvelor e inferioară celei a fetelor neprihănite, e totuşi un fapt că această stare o întrece în merit pe cea a persoanelor căsătorite. O văduvă se poate recăsători, zice apostolul, dar dacă rămâne văduvă, consider că va fi mai fericită: Beatior autem erit, şi sic permanserit (I Cor. 7, 40). Raţiunea este că văduvelor le e mult mai uşor şi au mai multe mijloace de a-şi asigura mântuirea. Cea care s-a căsătorit are inima împărţită; pentru că-i este greu să se îngrijească de cele ale lumii şi să placă soţului fără ca inima să-i fie împărţită între Dumnezeu şi creatura lui. Dar cel ce trăieşte în abstinenţă are toată libertatea să se ocupe numai de Dumnezeu şi de propria-i mântuire fi Cor. 7, 34)…

Ţi-ai pierdut soţul; ţi-ai pierdut soţia. Pe ce drum s-o iei? Pe acela al retragerii din societate. Pe când eraţi împreună, calea ducea spre unire şi societate; acum că moartea a pus capăt acestei legături, soarta celui ce a supravieţuit e singurătatea. Moartea 1-a smuls pe soţ de la pieptul soţiei; el nu mai e în tovărăşia ei. Ce-i de făcut după o despărţire atât de tristă? Să te închizi în familie şi printre copii…, să-ţi păstrezi castitatea văduviei; şi pentru aceasta să renunţi la frecventarea lumii şi a divertismentelor profane, la jocuri, la dansuri şi ospeţe… Pentru că o văduvă care trăieşte în desfătări şi plină de plăceri e moartă în ochii lui Dumnezeu chiar dacă pare vie în ochii oamenilor: Nam quae în deliciis est, vivens mortua est fi Tim. 5, 6) „.

Merită osteneala să comparăm îndemnul de mai sus cu textul sfântului

Pavel invocat în final. Apostolul paginilor îi cere lui Timotei să înscrie „între văduve pe cea care nu are mai puţin şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat”, adăugând ceva mai încolo: „Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case şi să nu dea potriv nicului nici un prilej de ocară” (I Tim. 5, 9 apoi 14). Cât despre primele două citate din I Corinteni, date de Chevassu, să amintim că fac parte dintr-o epistolă cu un puternic caracter escatologic („Vremea s-a scurtat”)-

Această consideraţie exegetică era total absentă din mintea predicatorilor de altădată care gândeau ca preotul Girard: Nu-i un rău să te recăsăto reşti. Totuşi vedem uneori lucruri atât de exagerate îneât pe drept cuvânt n zice că Dumnezeu mai degrabă le afuriseşte clecât le binecuvân-PU.-* Şi apoi, continuă Girard,., ce poţi zice… Despre acele căsătorii [6l persoane care n-ar trebui să se gândească decât la mormânt!' în „f-sf Nu-i oare de mirare să vezi persoane care ani îndelungaţi au ' Urat tot ce poate fi mai greu şi mai neplăcut în această stare [în. Afone]; bărbaţi care au suportat capriciile bizare ale unei neveste; f'rnei tratate în modul cel mai nedemn totuşi uită de toate şi îi privesc pe bărbaţi ca pe un vis; nu le mai stă gândul la copii; renunţă la liniştea lor şi „si riscă mântuirea pentru ca să înfrunte pericolele şi neajunsurile unei a doua căsnicii. Nu-i oare aceasta o nebunie foarte mare şi totuşi foarte răspândită”45? Trebuie să luăm în serios mirarea lui Girard şi a confraţilor săiei sunt într-adevăr confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţeleg. În materie de sexualitate, între ei şi publicul lor există o neîţelegere şi poate chiar o prăpastie.

Ei nu înţeleg mai bine nici frumuseţea trupului, în acelaşi timp capcana lui Satan şi iluzie trecătoare. În Pedagogul creştin, Philippe d'Outreman se străduieşte să le consoleze pe cele urâte şi diforme. A fi iubită pentru frumuseţea ta, spune el uneia dintre ele, înseamnă a fi iubită nu pentru tine, ci „pentru carnea ta, aşa cum mistreţul e îndrăgit de vânător, iar calul de stăpânul său…; cei care te-ar urmări şi te-ar râvni trupeşte pentru frumuseţea ta n-ar căuta decât satisfacerea plăcerilor lor în carnea ta şi nu s-ar gândi la tine sau la binele tău, căci nu le-ar păsa că veţi ajunge pentru totdeauna, trup şi suflet, în infern, numai să profite fie şi o clipă de hoitul tău muritor”46. Conform tradiţiei clasice a temei contemptus mundi, iezuitul din Valenciennes alungă astfel ispita frumuseţii printr-o evocare macabră. Apoi recurge la Ovidiu şi Seneca pentru e demonstra că „frumuseţea şi castitatea au fost întotdeauna vrăjmaşe”, că frumuseţea dă naştere tiraniei pasiunii, că-i o „ademenire a pierzaniei”, o sirenă „din cauza căreia mulţi dintre cei atraşi au naufragiat pierzându-şi onoarea şi mântuirea”47. Francois de Toulouse reia aceleaşi argumente într-o predică special consacrată „mormântului frumuseţii”. El ne învaţă „să dispreţuim frumuseţea pentru că, oricâtă strălucire ar avea, oricâte seducţii ne-ar face să simţim, oricâte satisfacţii ar putea promite şi oricât ne-am strădui s-o păstrăm, ea trece ca umbra şi fumul… Ea e zadarnică… Ea n-are nimic real şi definitiv”. În sfârşit, „ea e funestă pentru cei ce o privesc, pentru că dă naştere unor gânduri josnice şi unor dorinţe necurate”48.

Această excomunicare a frumuseţii ne duce la antipozii neoplatonismului Renaşterii care vedea în frumuseţe o imagine a lui Dumnezeu, lar într-un trup frumos semnul unui suflet frumos. Din raţionamentele concordante ale iezuitului şi ale capucinului se desprinde, dimpotrivă, dubla certitudine că frumuseţea e periculoasă şi că e falsă. Ea e un vis, ca viaţa însăşi. Numai eternitatea contează. Tot ce e efemer merită a fi „dispreţuit”. Este chiar termenul întrebuinţat de Francois de Toulouse.

Când episcopii, preoţii sau misionarii au de propus anumite modele CreŞtinilor obişnuiţi, un tropism nu neapărat conştient îi poartă irezistibil către asceţi, deci către apostolii antinaturii. Unii mărturisesc, desigur r astfel de eroi sunt greu de imitat, dar n-au alţii în schimb. Caracteristică

Biserica învăţătoare din secolele XVII şi XVIII a frecventat în mod constant Vitae Patrum, ceea ce s-a reflectat în predicare. Un document interesant în această privinţă îl găsim acolo unde ne aşteptam mai puţin: este celebra Hydrographie a iezuitului Fournier (1643). Adresându-se marinarilor, în capitolul intitulat „Despre cucernicia oamenilor mării”, autorul le ţine o autentică predică, ce este în acelaşi timp un foarte frumos elogiu (poate destul de îndepărtat de realitate): prin meseria lor însăşi, marinarii sunt nişte asceţi; ei duc o viaţă retrasă şi solitară; practică tăcerea şi abstinenţa: ce poţi face mai mult pe calea mântuirii?

„Dacă sobrietatea şi abstinenţa scot lemnele şi sting focul ce ne aprinde pasiunile şi ne conduce spre mii de dezmăţuri, felul vostru de a trăi e un post permanent; puţini din lume se mulţumesc cu un codru de pâine uscată, cu un pic de apă stătută şi cu o bucăţică de carne sărată şi totuşi voi sunteţi fericiţi când n-aveţi decât atât. Suferinţele voastre cotidiene le întrec pe ale celor mai austeri anahoreţi; păturile voastre sunt de regulă o rogojină sau un sac suspendat pe punte. Cele mai bune cabine ale voastre nu-s decât nişte morminte. Staţi de veghe cel puţin jumătate de noapte, afară, pe puntea principală sau pe dunetă, supuşi la toate încercările frigului, căldurii, ploii şi ale furtunilor…

Dacă o viaţă dusă departe de freamătul lumii este extrem de favorabilă pentru a-ţi păstra sufletul curat şi pentru a sta de vorbă familiar cu Dumnezeu, voi sunteţi atât de retraşi încât nu numai că nu staţi de vorbă cu oamenii, dar nici măcar cu animalele sau cu păsările… Unde sunt respectate tăcerea şi ascultarea mai bine decât pe o corabie? Îndeplinind conştiincios aceste reguli, voi sunteţi plăcuţi înaintea Domnului”50.

Modelul ascetic apare şi într-o predică duminicală a lui Pierre de la Font, consacrată fiului risipitor. Oratorul îi opune acestuia pe sfântul Antonie, apoi pe sfântul Arsenie, „care, după ce a renunţat la toate măreţiile lumii, s-a osândit să nu mai vorbească şi să nu mai vadă pe nimeni”, şi în sfârşit, „atâţia alţi sfinţi istoviţi de post şi de atâtea alte mortificări, ferindu-se ca de o mare primejdie să vadă vreo femeie sau să stea de vorbă cu ea”51.

Sfinţenie înseamnă ascetism, această ecuaţie era o evidenţă pentru predicatorii de altădată şi ea îi făcea să afirme în acelaşi timp că, fiind o căsătoria e. sfântă” şi că sfinţii trebuie să renunţe la căsătorie. Contradicţia ial ' jfestă într-o predică de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor ţinută de iezuitul

6 i care explică: „Căsătoria fiind prin ea însăşi aşa de sfântă (pentru că)

Hristos a ridicat-o la rangul de taină, de ce atunci sfinţii (cei despre a vorbit el) s-au abţinut de la ea şi de la avantajele ei, cum ar fi ecuvântarea unei familii numeroase, plăcerea de a fi încurajat la muncă 1 aândul că munceşti pentru copii şi, în sfârşit, consolarea de a supravieţui – posteritate; da, de ce să renunţi la asemenea foloase când le ai la „ndemână?” După ce a expus dificultatea cu o claritate demnă de laudă, Vieira o rezolvă referindu-se, după cum vom vedea, la modelul unei sfinţenii în mod necesar împotriva naturii: „O astfel de hotărâre [de a renunţa la căsnicie]… Nu-1 va mira decât pe cel ce nu ştie ce mare lucru e sfinţenia şi tot ce naşte dorinţa de un bine aşa de mare în cei ce ştiu să-1 aprecieze. Tot ce place firii noastre ne farmecă simţurile, ne desfată gustul, ne vrăjeşte inima, sfinţii au călcat în picioare; dimpotrivă, tot ce ne mortifică simţurile şi trăirile cele mai plăcute, ei au îndrăgit cu toată fiinţa; şi de ce? Pentru că ei au vrut să fie sfinţi”'2.

Dar Montargon merge mai departe: mortificarea e pentru toţi, în caz contrar infernul îi aşteaptă. Într-un model de predică despre respectarea postului, el îi atacă pe creştinii „laşi” care refuză postul pentru că „slăbeşte puterea fizică” şi le răspunde: „Trebuie să-ţi chinuieşti trupul pentru a-ţi întări spiritul, care nu se ţine niciodată mai bine ca atunci când trupul e schilod, zice apostolul.

— Dar postul îi slăbeşte forţele.

— Eu tot îl vreau. Ascultaţi ce zice Tertulian: nimic nu-i place mai mult lui Dumnezeu ca slăbiciunea trupului; cu cit va fi mai uscat de asprimea penitenţelor, cu atât mai puţin va fi supus stricăciunii în mormânt şi deci va învia mai plin de slavă„. Iar mai apoi, „nu-i cale de mijloc între a te abţine de la carnea însemnată de Biserică în timpul prescris şi a fi condamnat pentru veşnicie să cerşeşti o picătură de apă”53.

Faptul că oamenii Bisericii au avut neîncetat în minte modelul ascetic ne este demonstrat, printre miile de exemple demne de reţinut, de o cântare a Fraţilor din şcolile creştine: („Sfântul Ioan, divin înaintaş/S-a pocăit cu sufletul şi trupul. /în strai din păr de cămilă, /El nu mânca decât miere şi nu bea decât apă”54) şi de o predică a părintelui Reguis, repro-Şindu-le enoriaşilor lipsa de elan religios: „Cum? Un călugăr, îmbrăcat în ciliciu, culcându-se pe scândură, postind neîncetat, mâncând doar legume fără gust, trăind mereu în singurătate fără a vorbi decât lui Dumnezeu sau despre El, petrecându-şi o parte a zilei în rugăciuni şi cealaltă în săpatul pământului sau în alte munci grele, sculându-se în toate nopţile ca să aducă laude Domnului mai multe ceasuri la rând, un călugăr de la Trappe ce duce viaţa cea mai austeră şi mai sfântă nu încetează, cu toate acestea, să geamă şi să se roage: sunt un mare păcătos. Şi cei mai mari sfinţi grăiau la fel; toţi creştinii pe care-i vedem că au cea mai multă credinţă şi fervoare sunt de aceeaşi părere cu ei şi spun acelaşi lucru. Iar voi, cate n-aveţi nici fervoare, nici cucernicie, voi care nu faceţi nimic sau aproape nimic pentru mântuirea voastră; voi care nu sunteţi în faţa lui Dunine? Decât un pom fără roade, un slujitor netrebuincios, voi nu încetat' spune cu nepăsare: eu nu fac nici un rău'„.

Penitenta este consecinţa păcatului: „Ce e un păcătos?” întreab-Bridaine şi ne răspunde ca Tertulian: „E un om născut pentru pocăinţă s pentru mortificare… Aşadar, fraţilor, pentru că sunteţi păcătoşi, trebuie să plângeţi, să gemeţi şi să suferiţi”16. Toate predicile misionarilor de altădată cuprindeau cel puţin o rugăciune pe această temă'7. Argumentaţia lor comună este bine rezumată de Leonard de Port-Maurice care exclama, la începutul unei procesiuni în cursul căreia participanţii se flagelau: Ce sentinţă îngrozitoare! Ori penitenţa, ori infernul,… Cel ce a păcătuit să mă asculte bine: ori infernul, ori penitenţa!'°8.

Refuzul distracţiilor

Ameninţarea de mai sus reprezintă aspectul negativ al modelului ascetic propus celor păcătoşi. Partea pozitivă era constituită de elogiul retragerii din lume şi al unei singurătăţi liniştitoare în care uiţi de agitaţia şi de păcatele lumii, scapi de „divertisment” în sensul pascalian al termenului, pentru a-1 găsi pe Dumnezeu, singura fiinţă ce contează. Una dintre cele mai frumoase reuşite poetice ale lui Grignion de Montfort este o cântare „despre singurătate”, în care celebrează frumuseţea peşterii Mervent din Vendee, un loc de unde se aud „blânda armonie/A păsărelelor şi a ecoului, /Strigătele vietăţilor/Dar nu şi cele ale omului necredincios”. Aici pădurea şi stâncile „sunt sfinţi şi dascăli plini de înţelepciune. /Stâncile propovăduiesc statornicia, /Pădurea – rodnicia, /Apele – puritatea”. Refrenul i-ar fi bucurat pe părinţii din pustie. – „Departe de lume, în pustietate, /Să ne ascundem pentru a-1 sluji pe Domnul”59. În Culegerea de cântări a misiunilor din dioceza de Rennes, opt cânturi bucolice aduc, în mod asemănător, „laudă Domnului în singurătate”60.

Aceste referinţe, în pofida simplificărilor abuzive, demonstrează că refuzul „divertismentului” şi elogiul retragerii din lume n-au fost doar o exclusivitate jansenistă ilustrată de Cugetărileiui Pasca) şi de solitarii de la Port-Royal. Era vorba de o atitudine în acelaşi timp mai generală şi mai profundă, motivată de convingerea că teluricul e fără valoare în raport cu Dumnezeu. Un poet iezuit, cehul Bridel, a exprimat cu un talent excepţional această opinie, adresându-i-se lui Dumnezeu: „Tu eşti fagurele de miere. Tu eşti desfătarea grădinilor, Balsam, floare, verdeaţă, paradis.

De ce aş căuta lumină:

La soare şi la lună?

De ce aş căuta deliciile în fiere şi ierburi amare, Vinul şi celelalte plăceri, BenchetuieliJe, bucatele alese şi muzica…?

Paca doresc lapte, smântână, plăcinte şi fructe zaharisite?

La sânul tău eu pot găsi

Şi dulciurile lumii şi conandrul”61.

M îndoielnic, în preajma carnavalului, pastorala chema la luptă împotriva lor a… bacanalelor„ şi a „destrăbălării”. Ea condamna neîncetat teatrul,

111, s Me şezătorile, cântecele profane, frecventarea cabaretelor şi a jocurilor oroc Toate aceste divertismente, în sensul obişnuit al cuvântului, luceau cu ele desfrâul, beţiile, înjurăturile, pierderea de timp şi de bani, rturi în familie etc. E suficient să amintim într-o frază această constantă predicării duminicale sau misionare. În schimb, e necesar să aprofundam problema şi să înţelegem motivele esenţiale ale refuzului sărbătorii. Isus s-a dus la nunta din Cana, dar numai pentru că ştia că toţi comesenii se vor comporta în limitele unei stricte decente. La modul mai general, Biserica admite destinderea, dar numai pentru refacerea forţelor slăbite. A depăşi această terapeutică, necesară din cauza păcatului, înseamnă a prefera pământul cerului, mai ales dacă un divertisment excesiv are loc în ziua

Domnului.

Avem atunci dreptul de a râde? Să ne reamintim de spusa lui Nicole, reluată de Bossuet şi de Rance: „Isus n-a râs niciodată”62. Afirmaţia uimitoare de mai înainte nu-i oare decât reflecţia marginală a unor spirite întristate, puternic marcate de augustinism sau a pătruns cumva şi în pastorală? Ei bine, da, şi-a făcut un drum într-acolo, nu fără a-1 pune în încurcătură pe un Camus, care-şi mărturiseşte nedumerirea într-o predică despre „orbirea lumii”, unde sfârşeşte prin a reabilita râsul: „Râsul nu-i un lucru chiar aşa de condamnat… E zahărul amărăciunii vieţii, sarea şi piperul oricărei destinderi nevinovate şi, de-ar fi să dăm crezare filosofilor, o calitate specifică omului.