Jean Delumeau

Pierre de la Font expune într-un mod impresionant lupta dată în inima Domnului. „îmi imaginez, declară el, inima Părintelui veşnic, ca să spun aşa, ca împărţită între două mişcări contrare: dragostea pentru Fiul său şi ura faţă de păcat. Dragostea îi cere viaţa; ura îi porunceşte moartea. Dragostea invocă faptul că-i Fiul său, că este nevinovat; ura spune că el este reprezentantul păcătoşilor şi că trebuie, ca atare, să îndure toate suferinţele destinate acestora… Vedem, totuşi, că în luptă ura învinge dragostea, că Dumnezeu pare să renunţe la calitatea lui de Părinte, pentru a se înveşmânta doar în cea de judecător”139. Altădată, justiţia divină era (aproape) întotdeauna mai presus de îndurare. Dovada, pentru Julien Loriot, este că „acest Dumnezeu atât de îndurător şi-a condamnat propriul Fiu la moarte pe cruce pentru ispăşirea unor păcate pe care nu le comisese”140. Într-o predică de penitenţă, Leonard de Port-Maurice detaliază într-o zi în faţa mulţimii groaznicele exigenţe ale justiţiei divine. Evocându-1 pe Isus „răstignit” şi „masacrat”, el pune întrebarea: „Cine 1-a condamnat pe Isus la o moarte atât de atroce? Pilat? Scribii şi fariseii? Nu, fraţii mei, nu. Dar cine atunci? A fost justiţia divină, care n-a vrut niciodată sa spună: destul, atâta timp câc nu 1-a văzut dându-şi sufletul pe cruce. Bunul Mântuitor agoniza, atârnat în aer de trei cuie, vârşa lacrimi de sânge, sângele îi curgea clin toate părţile, clar justiţia implacabilă zicea: Nondum satis, încă nu este destul. Blinda sa mamă plângea la picioarele crucii, femei pioase hohoteau, toţi îngerii şi spiritele fericite gemeau şi ele la vederea cumplitului spectacol; dar justiţia, fără a se lăsa emoţionată, repeta: Nondum satis, încă nu este destul. Şi atâta timp cât nu 1-a văzut dându-şi ultima suflare, n-a spus niciodată că este destul. Ce mai spuneţi acum, fraţii mei? Dacă justiţia divină 1-a tratat cu atâta severitate pe unicul Fiu al Tatălui, doar pentru că luase asupra sa păcatele noastre, sau mai degrabă umbra păcatelor noastre, cum ne va trata ea pe noi, nenorociţii, care suntem adevăraţii păcătoşi?”141 în aceste condiţii se înţelege că sunt puţini aleşi şi că Hyacinthe de Montargon a inserat în modelele de predici… Pentru Crăciun formule comparabile cu cele de mai sus: „Lui Dumnezeu îi trebuia, spun Părinţii, o victimă demnă de dânsul: sfântă, pentru a o privi fără a întuneca strălucirea gloriei sale; suverană, care să poată primi până la capăt loviturile teribile ale răzbunărilor lui; infinită, pentru ca, prin întinderea imensă a meritelor sale, să poată ispăşi chiar şi ofensa adusă de păcat perfecţiunilor infinite ale lui Dumnezeu”. „Dumnezeu îşi datora sieşi o victimă; iar propriul său fiu, aşa nevinovat cum era, a trebuit să se dedice durerii, din momentul în care dragostea 1-a făcut să ia asupra lui nedreptăţile noastre”142. Într-o predică din Vinerea mare, un preot breton, după ce-a relatat pătimirile lui Isus, pune întrebarea: „E destul, Tată veşnic, justiţia ta este mulţumită acum?”143.

Din extrasele de mai sus reiese o realitate: teribila doctrină care-1 înfăţişează pe Tatăl înverşunat împotriva Fiului său n-a rămas izolată la treapta superioară a Bisericii. Ea a coborât până la nivelul pământului, al credincioşilor de rând. Pastorala a dat-o în vileag pe larg. Catehisme144 şi cântări („Miezul nopţii, creştini…”) au afirmat şi ele altădată, la unison, că nu ar fi fost suficient ceva mai puţin decât sacrificiul lui Isus pentru ca „mânia” Tatălui său să fie domolită.

Doctrina numărului mic al celor aleşi şi cea a unui Dumnezeu justiţiar care-şi pedepseşte propriul fiu trimit împreună la o imagine a tatălui pe care oamenii Bisericii o împărtăşeau, fără îndoială, cu o parte importantă a Publicului. O imagine a tatălui care nu mai este şi a noastră. Pentru noi, „tată” evocă mai degrabă „bunătate”, „afecţiune”, „tandreţe” şi „iertare”, şi acesta este de altfel şi sensul evanghelic. Dar, în ciuda Evangheliei, oare „tată” nu semnifica mai degrabă, pentru înaintaşii noştri, sau cel puţin pentru 0 parte notabilă dintre ei, „maiestate”, „putere”, „justiţie” şi „onoare”? Imaginea lui Dumnezeu şi imaginea tatălui au evoluat împreună. Ele s-au Umanizat în mod progresiv.

Păcat de moarte şi păcat venial

Odinioară Dumnezeu se mânia uşor şi ceea ce-1 supăra era păcatul. Predicatorii au fost inepuizabili pe această temă. Reveneau la ea cu orice ocazie. Mântuirea, rătăcirile păcătosului, răgazurile lăsate pentru pocăinţă, sfârşiturile de pe urmă, numărul mic de aleşi, năpasta recăderii în ispită, categoriile mai deosebite de păcate şi chiar Patimile lui Isus le furnizează nenumărate ocazii de a explica pricinile şi modalităţile „răzbunării divine”. Ei le repetau ascultătorilor cum creştinii vor fi judecaţi mai aspru decât idolatrii şi decât evreii, întrucât au primit harul credinţei1; ei vedeau păcatul ca pe ceva etern, pe demoni şi pe damnaţi blestemându-1 neîncetat pe Dumnezeu, iar pe oameni îndurând suplicii fără sfârşit. Această absolutizare a păcatului s-a tradus printr-o pastorală care, punând la îndemâna publicului conceptualizarea teologică de un înalt nivel, se exprima asupra păcatului în general în termeni şocanţi şi cu ajutorul unor comparaţii destinate să impresioneze.

Olivier Maillard şi Bernardin de Siena n-au ezitat să insiste asupra „infinitei răutăţi a păcatului de moarte”2: această lepră „incurabilă [fără harul divin], contagioasă şi care te desparte de Dumnezeu”3. Unul din cele mai frumoase texte despre păcat din câte cunosc, atât prin calitatea imaginilor utilizate, cât şi prin perspectiva oferită asupra căinţei, îi aparţine lui Jean-Pierre Camus. „Dacă păcatul, scrie el, este o iarnă… Bogată în brume, în necredinţă, în geruri, în insensibilitate, în îngheţuri, în încăpă-ţânare, în nori şi ceţuri de orbire, vlăguindu-ne conştiinţele, doborând florile, frunzele şi fructele dorinţelor şi faptelor noastre bune, cât de plăcută e căinţa care, ca o floare timpurie nespus de frumoasă ce cheamă zefirii blândelor suspine şi rouă lacrimilor de iubire prevestind florile pornirilor pline de evlavie, căldura sfintelor fervori şi fructele faptelor pioase, împrăştie toate rigorile acestui anotimp friguros şi nesuferit”4. Dar predicile asupra păcatului n-au decât destul de rar prospeţimea şi optimismul discursului salesian*. În schimb, ele subliniază enormitatea păcatului de moarte şi deci şi a unui singur păcat de moarte. În Ghidul păcătosului, Luis de Granada declară cititorilor şi ascultătorilor săi: de la sfântul Franţois de Sales – n.tr.

Creştinul trebuie să se convingă cu toată fiinţa, şi acesta e un adevăr neîndoielnic, că dacă toate calamităţile, toate dezastrele şi toate relele ce s-au abătut vreodată asupra pământului din ziua creaţiei şi se vor mai abate până la sfârşitul veacurilor, toate caznele infernului ar fi puse laolaltă pe un talger al balanţei şi doar un singur păcat de moarte pe celălalt talger, mai greu ar înclina balanţa de partea acestuia”1.

Poate că la acest text se gândea Philippe d'Outreman, dar mai sigur, la De Perfectionibus… De Lessius atunci când scria – spre folosul predicatorilor: „Teologii… Spun că toate pedepsele, inclusiv principala care-i veşnică, n-ar putea vreodată egala râul adus de un singur păcat de moarte, chiar dacă am îndura toate caznele tuturor damnaţilor. Motivul este acela că răul adus de păcat e infinit pentru infinitatea Maiestăţii ofensate”6. Godeau îşi îndeamnă credincioşii din dioceză, la începutul postului Paştelui, să se considere „ca nedemni, din cauza păcatului, de a mai mânca orice fel de carne de animal” şi să recunoască „bunătatea şi indulgenţa Bisericii prin aceea că ea vă permite totuşi să vă hrăniţi cu peşte şi cu vegetale”7, într-o altă predică, Godeau, asemeni altor predicatori, califică păcatul de moarte drept „nelegiuirea întristării”8.

Instruindu-i pe oamenii de la ţară, Chenois le explică prin trei raţiuni veşnicia chinurilor din infern: „1) Cum întâlnim o nesfârşită răutate în cel mai mic păcat de moarte; 2) cum nu poţi găsi o infinitate de moduri de a fi în cel mai răsărit dintre păcătoşi; 3) cum fiecare păcat de moarte merită un supliciu infinit”, e logic şi necesar ca supliciile din infern să dureze veşnic9. Referindu-se la „insulta pe care păcatul i-o aduce lui Dumnezeu”, Loriot ne asigură că „dacă am şti ce e [păcatul], ne-ar îngheţa sângele în vene şi ni s-ar ridica părul de pe cap numai cât l-am auzi numit: am căuta singurătăţile profunde, peşterile şi cavernele din pustie, ca primii creştini, ca să fim cât mai departe de marile pericole şi de ocaziile de păcat, atât de frecvente în lume”10.

Într-o predică ad boc pe care lazariştii de la sfârşitul secolului XVII şi începutul celui de-al XVIII-lea o purtau întotdeauna cu ei, raţiunile pentru care păcatul e „un monstru, o lepădare de credinţă atât de îngrozitoare, mrât numai Dumnezeu singur e în stare să-i cunoască enormitatea” erau puse la îndemâna oamenilor de rând, cărora li se spunea că păcatul e insulta cea mai gravă ce poate fi făcută întrucât ea e adusă lui Dumnezeu care-i astfel dispreţuit. Două comparaţii ne permit să înţelegem aceste cuvinte. A-l insulta pe omul de la ţară pe străzile Parisului, este o acţiune blamabilă. A-i da o palmă „unuia dintre cei mai de vază orăşeni e deja un afront mult mai mare. Dar dacâ-1 pălmuieşti pe un rege, opinia unanimă consideră că această faptă merită cea mai grea pedeapsă. A păcătui nseamnă a-l pălmui pe Dumnezeu prin dispreţul pe care-1 manifeşti”. Entru a măsura gravitatea acestui dispreţ, predicatorul recurgea la o a doua comparaţie: un rege ordonă, în sunetul trâmbiţelor, locuitorilor unui Oraş să-şi lepede armele sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Or, „un iert de oră mai fârziu, o zi sau o lună după aceea, oamenii tot înarmaţi sunt: vedeţi dar că aceşti oameni nu fac decât să râdă atunci când sâm avertizaţi că acţionează contrar ordinelor regelui”. Aşa fac oamenii. rânie” care dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu11.

Predicarea s-a extins irezistibil asupra marilor categorii de păcate, dar citatele date mai sus fac parte din predici special consacrate păcatului luat ca atare. Un subiect frecvent tratat în cursul misiunilor şi al retragerilor la mânâstire12, chiar în cântări bisericeşti asupra „păcatului de moarte” sau a „obiceiului de a păcătui”13. În plus, parohii consacră deseori o întreagă omilie duminicală „enormităţii păcatului”: printre autorii citaţi, aşa fac preoţii Hebert, Symon, Chevassu şi Reguis14. În sfârşit, merită să ne oprirn la ce anume susţine predicarea despre păcatul venial. Desigur, se face întotdeauna deosebirea între acesta şi păcatul de moarte. Dar el rămâne important pentru că ţine de răutatea păcatului în general: în afară de aceasta, el diminuează harul şi constituie o treaptă pe scara ce coboară către abaterile grave. Într-o omilie duminicală pe tema „Feriţi-vă de cea mai mică greşeală”, Monseniorul Camus îi îndeamnă pe ascultători să urască „păcatele veniale mai mult decât moartea”15. Căci „chiar dacă nu duc în sine la pierderea harului, ele o coboară şi o diminuează în mod considerabil”16. „Aşadar să evităm şi să urâm păcatul venial nu pentru că ne-ar duce în infern, ci pentru că ne duce spre poarta lui”17. În mod asemănător, Fulvio Fontana consacră o predică din postul paşteku „marii vigilenţe necesare pentru a ne feri de micile păcate care cel mai adesea deschid calea către marile prăpăstii”18. Şi Loriot compune o predică despre păcatul venial19.

O dată cu Pascal, pastorala cea mai obişnuită a insistat asupra „consecinţelor şi urmărilor… Îngrozitoare ale celor mai mici greşeli”. Iată câteva dovezi din multele pe care le-am putea reţine. Preotul Girard îi învaţă pe enoriaşi că „păcatul venial e un râu mai mare decât celelalte rele ce pot exista şi că doar păcatul de moarte e deasupra lui; ca rău, păcatul venial întrece binele pe care-1 pot face toate fiinţele; de aceea, nu-i permis să faci niciunul singur”20. Această inflaţie a discursului ecleziastic privitor la cele mai mici păcate apare şi mai bine într-o piedică a Iui Francois de Toulouse despre „enormitatea păcatelor veniale”. Capucinul se ridică hotărât contra anumitor filosofi şi eretici ce nu fac diferenţa „între o cădere şi o mică alunecare” şi care susţin că toate greşelile noastre sunt „la fel de criminale”. Dar, aşa cum am văzut-o cu privire la numărul mic al celor aleşi, Francois de Toulouse are obiceiul să ia cu o mână ceea ce dă cu cealaltă. Tot aşa face şi aici. E greu, precizează el, să spui dacă un păcat e venial sau de moarte. A lipsi de la slujba de duminică e un păcat de moarte. Dar când vorbeşti în timpul slujbei, e păcat venial sau de moarte? „A comite o faptă necinstită cu o femeie e un păcat de moarte”. Dar „a atinge cu mâna, a da sau a primi un sărut” sunt păcate veniale? Greu de ştiut. Oricum, Dumnezeu pedepseşte încă de pe pământ păcatele veniale: „Pentru o greşeală măruntă care nu putea fi rânduită decât printre păcatele veniale”, un profet a fost devorat, ca pedeapsă, de către lei.

Dar toate aceste pedepse, deşi foarte mari, rigoarea lor făcându-ne să cunoaştem enormitatea păcatului venial precum şi cât de mult îi displace el lui Dumnezeu, nu sunt comparabile cu cele date de el pe lumea aceasta; şi acolo va cântări el nu numai munţii, cum zice un profet, ci şi micile coline, nu numai marile, ci şi micile păcate veniale… Acolo… Vom da seamă şi de cuvântul nelalocul lui sau de dispreţ, de râsul sau privirea cu vinovăţie, de o vorbă sau de un gest de mânie ce ne scapă şi pe care noi le uităm repede; atunci, în ultima zi a vieţii, când va trebui să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, aceste păcate ce ni s-au părut fără importanţă şi pe care le-am comis cu uşurinţă vor apărea aşa cum sunt, înfricoşătoare… [şi] vor părea ca nişte munţi înalţi”21.

Logica unei astfel de dramatizări ducea la examenul de conştiinţă asupra păcatului venial pe care-1 preconiza Leonard de Port-Maurice în cursul misiunilor sale. Predicatorul îi sfătuia pe pocăiţi: „1. Examinaţi dacă aţi avut întotdeauna o idee corectă despre păcatul venial, privindu-1 ca fiind un rău foarte grav prin natura lui.

Examinaţi şi cântăriţi temeinic ce este un păcat venial pentru că n-aveţi în nici un caz voie să-1 comiteţi chiar de-ar fi să salvaţi lumea.

Examinaţi dacă aţi calculat bine răutatea unui păcat venial pentru ispăşirea căruia e nevoie de sângele lui Isus Hristos, ceea ce, într-un fel, e un păcat mai mare decât infernul însuşi.

Examinaţi dacă aţi cântărit vreodată efectele nocive pe care le are câteodată un păcat venial.

Examinaţi dacă aţi căutat vreodată remediul cel mai eficace pentru a obţine iertarea atâtor păcate veniale pe care le faceţi zi de zi.

Examinaţi dacă v-aţi gândit vreodată că păcatul venial poate fi într-un anume fel păcat de moarte, pentru că există două moduri de a face păcate de moarte, direct şi indirect.

Examinaţi dacă v-aţi gândit vreodată cu câtă severitate pedepseşte

Dumnezeu păcatul venial în viaţa aceasta şi în viaţa de apoi.

Examinaţi dacă aţi recurs vreodată la un remediu eficace pentru a vă elibera de păcatele veniale”22.

Acest model de examen de conştiinţă asupra păcatului venial propus de un predicator celebru din secolul XVIII trebuie situat în interiorul unui discurs ecleziastic mai vast tinzând la „supraculpabilizarea” credincioşilor. Predicile sunt bogate în formule de acest gen. Bridaine le sugerează ascultătorilor săi să-şi numere păcatele veniale: „Număraţi-le, dacă acest lucru e posibil. Ah! Veţi fi surprinşi, vă veţi înspăimânta şi veţi striga, ca Javid, că sunt mai multe decât firele de păr de pe capul vostru (Ps. 40, 13). IJa, numai să căutaţi în adâncul conştiinţei voastre şi veţi găsi un hău, un abis, o mare imensă plină cu atâtea reptile şi insecte, vreau să zic păcate Ver”iale, încât mulţimea lor e parcă fără de sfârşit (Ps. 104, 25) „21. În afară ^e asta, ne asigură părintele Yvan, „cele mai mici greşeli sunt sursele unor Păcate mari şi ale unor mari pedepse”24.

Predicarea catolică a afirmat în mod constant, în contradicţie cu protes tantismul şi jansenismul, că ispita nu înseamnă păcat. Dar ea a declarat (a fel de ferm, cu părintele Yvan, că… Ispitele nu constituie o scuză pentru păcătos„25. Tema potrivit căreia creştinul nu are scuză revine adesea îr, pastorală. Mirându-se de păcatele „înfricoşătoare„ comise de ascultătorii săi, Godeau le aminteşte că, într-o zi, vor fi „cercetaţi cu o asprime de neimaginat„ (de către Dumnezeul şi că atunci „nu vor mai putea aduce nici o scuză„26. Într-o predică lazaristă citim că „un creştin nu se poate prevala de nici o scuză atunci când calcă poruncile lui Dumnezeu„27 Preotul Reguis îşi pune şi el în gardă enoriaşii contra indulgenţei faţă de ei înşişi spunându-le: „Intenţia celui ce comite un păcat de moarte nu e să-şj piardă harul. Îl pierde mai puţin dacă-i mai puţin vinovat?… Intenţia creştinilor aflaţi azi în infern nu era aceea de a se osândi. Asta înseamnă că-s mai puţin damnaţi?”28 Aşadar, să nu ne adormim conştiinţa cu prea mare uşurinţă.

Montargon nu ezită să scrie că „nici un rău nu-i mai mare pe pământ ca falsa conştiinţă curată”. Pentru că rolul conştiinţei „în calitate de judecător” este acela de „a pune laolaltă tot ce-1 poate înspăimânta pe păcătos”29. De unde şi această concluzie formulată de La Font: „Oricât de riguroasă a fost examinarea vieţii voastre, oricât de vie e durerea cauzată de păcatele voastre, feriţi-vă să fiţi încredinţaţi că aţi obţinut iertarea”30. Astfel de formule contraziceau avertismentele contra excesului de remuşcări întâlnit uneori în predicarea curentă31. Aceasta exprimă, prin Godeau, convingerea că „toată lumea se află în păcat; oamenii sunt păcătoşi şi nu-s decât păcat”32. Amintind de viziunea lui Ezechiel, o predică lazaristă explică: „Oasele răspândite ici şi colo pe întinsa câmpie” reprezintă „starea în care se află, în aceste sate şi, de ce n-am spune-o, adesea şi în oraşe, cea mai mare parte a creştinilor, fiecare la locul său. Prin păcatul de moarte în care au nefericirea de a trăi, aceştia nu mai fac nimic viabil pentru eternitate”33. De unde necesitatea examenului de conştiinţă, misionarii venind anume pentru a face cunoscute oamenilor „gravitatea şi mulţimea”34 păcatelor lor.

Greşelile noastre sunt aşa de mari şi aşa de numeroase încât am meritat tot felul de pedepse. „Mărturisiţi, le strigă Chenois sătenilor, că necazurile voastre nu vin decât de la dezmăţul şi vinovăţiile voastre”35. Şi le demonstrează în trei puncte 1) „că păcătoşii sunt morţi vii”; 2) „că păcătoşii sunt animale mânate de pasiuni”; 3) „că păcătoşii sunt diavoli cu chip de ora* Philippe d'Outreman îşi îndeamnă cititorii şi ascultătorii să mediteze la „marile rele comise de noi şi la cele pe care le-am meritat… De n-am fi comis decât un singur păcat, maiestatea lui Dumnezeu, căreia i s-a adus astfel atingere, este atât de însemnată încât nu există pedepse destul de mari pentru a-i da satisfacţia cuvenită. Nu există nici piatră, nici gută, nici ciumă, nici război, nici foamete care să dea satisfacţie lui Dumnezeu pentru ofensa adusă, oricât de mică„37. Înţelegem acum sfatul lui Pierre de la Font de „a exagera mai curând decât de a micşora greşelile„38. Această invitaţie la „supraculpabilizare” explică şi unele strofe din cântările religioase

1isionarilor în care păcătoşii pocăiţi recunosc că au meritat supliciile a f nului şi, preafericiţi că scapă de ele, cheamă asupra lor pedepsele ti p

Mi-am meritat supliciul

Un iad (bis) e pentru mine prea puţin”?<).

,. Întrucât crima mea-i fără de margini

Nici nu pot fi pedepsit îndeajuns.

Pentru ispăşire, sângele meu e prea puţin, Trebuie adăugat şi sângele lui (al lui Isus) „40.

„O, Doamne, fii fără milă, Loveşte-mă, (bis) în îndurarea ta”41.

„Când suportaţi durerea

Gândiţi-vă la ofensele ce le-aţi adus.

Meritaţi a Domnului

Veşnică răzbunare

Şi fiţi prea fericiţi că prin suferinţa voastră îi mai potoliţi mânia”42.

Învăţăceii Fraţilor din şcolile creştine cântau şi ei: „Chinurile mele sunt prea uşoare, Dumnezeule Mare, loveşte-mă mai tare, Pentru că sufletul decade Dacă nu-şi urmează soţul”43.

Cât despre preotul Reguis, el ia locul şi vocea păcătosului penitent strigândântr-o predică: „Loveşte-mă, Dumnezeule Mare, loveşte-mă, ia-mi averea, ruinează-mi sănătatea, înmulţeşte-mi necazurile, taie şi arde, nu mă cruţa deloc aici pe pământ, numai să ştiu că faptele mele rele sunt răscumpărate şi că pot merita îndurarea ta în viaţa de apoi”44.

Clasificarea păcatelor

Numeroasele predici cu caracter general consacrate păcatului, păcătosului, confesiunii şi penitenţei nu permit întotdeauna identificarea categoriilor precise de greşeli pe care oratorii le au în vedere. Această identificare e totuşi importantă. Pentru că ea explica atât viaţa de zi cu zi a maselor, cât Ş.1 grila etică potrivit căreia Biserica învăţătoare judeca purtarea credincioşilor. Dezvoltările de mai jos vor încerca (în mare) să aducă lumina necesară pe baza unei documentaţii omogene, adică pe baza piedicilor, „ecare dintre acestea fiind consacrată unui anume subiect al eticii religioase. Totuşi multe alte predici consacrate temelor celor mai diverse incriminau incidental un anumit comportament vinovat fără a fi în mod expres centrate asupra lui. Idealul (care ar necesita o enormă investiţie de timp) ar ii să cumulăm într-un corpus de predici fiecare rând referitor la un păcat anume Dată fiind imposibilitatea unei întreprinderi atât de dificultuoase, cuantificarea de mai jos va aduce, sperăm, unele clarificări utile.

S-au ales mai întâi, ca element de referinţă, predicile sfântului Bernardin de Siena, atât în latină, cir şi în limba vorbită, consacrate unor teme pastorale concrete. Am reţinut apoi aceleaşi teme: a) din şase grupări de predici datorate unor misionari din secolele XVH-XVffi (Francois de Toulouse Lejeune, Loriot, Segneri cel Bătrân, precum şi din Buchetul Misiunii şi predicile lazariştilor); b) din enciclopedia pentru predicatori a lui Hyacinthe de Montargon; c) în sfârşit, din patru culegeri de predici pentru cele 52 de duminici ale anului, tot din secolele XVII-XVIII (redactate de Camus Chevassu, Girard şi Reguis). Obţinem astfel, pe de o parte, un bloc de 70 de predici ale sfântului Bernardin de Siena, pe de alta, un corpus de 259 de predici. Cea mai mare parte dintre acestea din urmă se datorează misionarilor (198 din 255). Într-adevăr, predicile pentru cele 52 de duminici ale anului iau adesea ca temă Evanghelia pentru ziua respectivă şi nu insistă decât rareori asupra unui viciu anume (desfrâul, calomnia etc). Astfel, culegerile lui Bourgoing, La Font, Bouree, Hebert, Symon nu conţin nici o predică specială consacrată celor şapte păcate capitale sau subiectelor adiacente. Rezultatele acestei mici investigaţii sunt rezumate în tabelul de la p. 123.

Nu minimalizăm imperfecţiunile clasificării şi nici ale procentajelor din tabel. Cea mai importantă constă în a grupa sub o aceeaşi etichetă predicile având ca subiect desfrâul şi cele ocupându-se de căsnicie. Într-adevăr, acestea din urmă sunt departe de a zăbovi exclusiv asupra unor chestiuni de curăţie şi necurăţie. Ele expun mai pe larg condiţiile unei bune uniuni şi datoriile reciproce ale soţilor. Dacă excludem deci din rubrica nr. 1 predicile referitoare la căsnicie, la castitate şi la văduvie, ne rămân 7 predici ale lui Bernardin de Siena (10%) şi 21 de predici la cei unsprezece autori din secolele XVII-XVIII (8,10%). Am considerat nimerit să nu includem predicile referitoare la pomană din totalul omiliilor consacrate problemelor legate de bani. Izolăm în acest caz 23 de predici la sfântul Bernardin de Siena (33,30%) tratând stricto sensu despre avariţia sub toate formele ei şi 29 (10,10%) la ceilalţi predicatori. Această detaliere statistică nu face totuşi decât să confirme ceea ce evidenţia deja o contabilitate mai superficială:

Trei păcate îi preocupă în mod prioritar pe clericii cu responsabilităţi pastorale: patima pentru bani, desfrâul şi invidia (aceasta manifestându-se adesea sub forma clevetirii). Trufia, deşi situată în fruntea păcatelor capitale, nu-i pentru predicatori decât o ţintă secundară.

Deşi s-a exprimat cu vehemenţă împotriva „spiritului părtinitor”, a sodomiei şi a exceselor din toaleta feminină, sfântul Bernardin de Siena a combătut înainte de toate cămătăria. Piedicile respective, în versiunea latină remaniată care ne-a parvenit, constituie adevărate tratate despre diferitele forme de împrumut cu dobândă. În secolele XVII-XVIII, predicarea rămâne foarte vigilentă în ce priveşte problemele financiare, dar ea manifestă preocupări mult mai diversificate şi acordă mai multă impor tanţă decât călugărul franciscan clevetirii, amorului propriu, blasfemiilor, beţiei, neglijării îndatoririlor duminicale, abaterilor de la respectul pentru om şi mai ales îndatoririlor reciproce ale părinţilor şi copiil0. Ale stăpânilor şi servitorilor. Sfântul Bernardin de Siena îşi îndreaptă tiri] i necruţător asupra câtorva obiective ce trebuiau neapărat atinse în Ita] j. secolului XV, îndeosebi cămătăria, sodomia, luxul toaletelor feminin şi spiritul părtinitor. Succesorii săi din perioada clasică, mai cu seama francezii, vor să cuprindă totalitatea comportărilor cotidiene. Este motivul pentru care insistă atât de mult asupra exemplului bun pe care părinţii şi stăpânii trebuie să-1 dea copiilor şi senatorilor. În plus, ei sunt confruntaţi cu persistenţa tenace a beţiei la sate şi cu blasfemiile. În sfârşit, ei trebuie să ţină cont de o gamă întreagă de comportamente suspecte faţă de puterea religioasă: neglijarea îndatoririlor duminicale delăsarea, ipocrizia, lipsa de cucernicie în biserici etc.