Jean Delumeau

O afirmaţie importantă, comună predicilor asupra celor două judecăţi, este că, viaţa noastră pământeana o dată terminată, îndurarea lui Dumnezeu ia sfârşit. Această teologie este exprimată într-o predică lazaristă în modul următor: „Atotputernicia sa [a lui Dumnezeu] şi-a dat întreaga măsură în creaţie, iar îndurarea – în mântuire; se cuvine deci ca şi justiţia sa să aibă una care să-i aparţină, pentru a răzbuna ofensele…”38 După ce ai murit, răscumpărarea nu mai contează. În ziua „luminii” şi „rigorii” „judecăţii inexorabile”, ne învaţă Godeau, „pentru noi nu va mai exista speranţa graţiei, nici a îndurării”39. Loriot accentuează afirmând că Scriptura are dreptate să-1 numească pe Isus Hristos and miel, când leu: „La prima sa venire, este un miel; la a doua, e un leu”40. În parafraza la Dies ii'aepe care-o cântau elevii fraţilor din şcolile creştine putem citi mai ales. – „Suveranul stăpân al cerurilor/Insensibil la strigăte şi lacrimi/Ne va judeca în locurile astea de jos. /Ce cruntă îi va fi înfăţişarea!”41

Părintele de la Versailles, Hebert, îşi previne la rândul său auditorii că într-o zi, Isus va fi „un judecător sever, inflexibil, neîndurător; atunci nu va mai ierta”. Din clipa judecăţii individuale, „sufletul părăsit de toată lumea, fără ajutor, fără sfat, fără sprijin, este examinat cu asprime, judecat fără preferinţă şi fără milă”42. Pe păcătoşii care-1 ascultă, Chevassu îi anunţă că în ziua judecăţii vor vedea „un Dumnezeu devenit om pentru mântuirea voastră care-şi va măsura răzbunările în funcţie de mărimea binefacerii”1„ sale; şi care, după ce v-a iubit atât de mult altă dată, se va înfăţişa din nou pentru a nu vă mai acorda mila”43. Reguis le spune la fel enoriaşilor săi: „Aveţi grijă: dacă toate astea nu sunt deloc achitate, plătite, reparate, voastre nu sunt încheiate. Mă voi afla în curmei în faţa acestui

SOCO – 11'

I câtor teribil, iar el îmi va fi cântărit pină şi hămintările cele mai tainice 'l| inimii mele, îmi va reproşa totul, se va răzbuna pentru toate, va fi în st caz neînduplecat, fără milă, fără inimă. Fie ca acest gând să fie ' ltirnul pe care să-1 aveţi seara înainte de culcare; să vă tulbure somnul; să vă ească tresărind; să fie primul pe care să-1 aveţi atunci când vă treziţi”41.

Nu numai că Judecătorul va fi fără milă şi inimă (el „îşi va bate joc de năcătoşi”, profetizează Reguis45), ci mai mult, sprijinitorii noştri de aici vor deveni în cadrul procesului nostru asesori fără indulgenţă. Jean-Pierre Camus o spune clar în predica sa despre „semnele judecăţii…”: „. Toţi sfinţii, protectorii noştri, care se roagă pentru noi la timpul potrivit al acestei vieţi, în marea zi a judecăţii universale care va fi un potop al tuturor apelor sau mai degrabă al tuturor flăcărilor, vor tăcea nerespirând decât justiţia sa, după cum în prezent nu fac decât să-i solicite îndurarea”46. Un secol mai târziu, părintele Girard foloseşte acelaşi limbaj în faţa oiţelor sale din Lyonnais: „Cui ne vom adresa noi? Sfânta Fecioară nu va mai fi refugiul păcătoşilor, luna aceasta frumoasă va fi eclipsată cu totul pentru ei şi nu-i va mai face să-i simtă tandreţea; ea nu-şi va mai răspândi asupra lor biândele influenţe. Îngerii vor fi executorii ordinelor Judecătorului suprem. Sfinţii de prim rang vor sta pe tronuri pentru a servi de asesori Judecătorului de temut”47. „Nebuni ce sunteţi, le declară Fontana păcătoşilor care-1 ascultă, cine ne va sprijini în diefuroris Dommi? Nu vor exista pentru voi nici sfinţi, nici avocaţi, nici protectori. Toţi vor lua partea lui Dumnezeu împotriva voastră. Vă puneţi speranţa în îngerul vostru păzitor? Imposibil. În ziua aceea el va avea sabia în mână pentru a executa sentinţa. Aţi apela la ajutorul Fecioarei? Nici atât. Luna aceasta strălucitoare îşi va ascunde razele şi în această zi funestă non dabit lumen suum”4H. Un astfel de discurs era altceva decât iconografia bisericilor medievale care o înfăţişa uneori pe Fecioară jucând rolul de intermediar pe lângă fiul său în ziua judecăţii de apoi.

Predicatorii epocii clasice profetizează de asemenea că preoţii, având Pe pământ misiunea de a-i ajuta pe oameni pe plan spiritual, vor deveni acuzatorii acelora care nu i-au ascultat: „Voi cere să fiţi pedepsiţi pentru nesupunerea şi dispreţul vostru” îi anunţă Godeau49. „Dacă cei respinşi, eclară la rândul său Girard, invocă neştiinţa lor, pastorii, confesorii, misio-nani le vor închide gura şi-i vor face să vadă că n-a ţinut decât de ei să se ruiască >0. O cântare misionară despre judecata de apoi cere chiar şi

Pentru cei mai învârtoşaţi pedeapsa finală: „Veniţi, focuri, furtuni funeste/omnului să-i slujiţi mânia. /Oamenilor vinovaţi să le nimiciţi rămăşiţele. / unul să nu scape de loviturile voastre năprasnice”51.

N Marea Zi a lui Dumnezeu, crucea – în felul acesta se traducea în

: a c'asică expresia „semnul Fiului Omului” – va deveni instrumentul

^ > eiUnii, explică Bourgoing, „vor vedea în ea semnul înspăimântător cru amnării lor; ceilalţi, stindardul triumfător al mântuirii lor”52. „Puterea > spune în mod asemănător Beurrier, [va] constitui tribunalul lui Isus

Hristos'„3. „Ea va cere răzbunare/împotriva duşmanilor săi, /Bucuria s îngăduinţa/Tuturor bunilor săi prieteni„, se cântă în cursul misiunilor lUj Grignion de Montfort'„1. Într-o altă cântare misionară, autorul anonim atribuie lui Isus următorul anunţ dramatic, adresat păcătoşilor: „ [în această zi] terifiantă, Zi a dreptăţii şi a spaimei, Acest semn august şi vizibil Va fulgera totul în faţa mea.

Munţilor, colinelor

Le veţi spune: zdrobiţi-ne.

Dar printre ruinele lor

Crucea îşi va împărţi loviturile”5'.

Ţinând cont de importanţa acordată în cateheză judecăţii individuale, sigur că predicatorii s-au întrebat de ce să continue a sta de vorbă cu credincioşii o dată sau de două ori pe an despre judecata de apoi. Raţiunii biblice – prezenţa textelor escatologice în Scriptură – ei i-au adăugat două motive suplimentare. Primul este că judecata universală va fi marea „operaţiune adevărul”. Grâul se va alege în sfârşit de neghină'6, tatăl putând atunci să se afle despărţit pe vecie de copiii săi, iar femeia de soţul său. Toate acţiunile bune rămase neştiute, dar şi toate greşelile ascunse, mai ales necurăţiile secrete şi toate omisiunile vinovate vor fi dezvăluite. În această zi a „luminării”, „nu ne vom putea ascunde nicicum nerecunoştinţa”57.

„Care vă va fi ruşinea în ziua aceea, asigura Fontana, când nu unul, ci toate păcatele voastre vor fi declarate în prezenţa nu a câtorva persoane, ci a întregului univers, în faţa prietenilor, concetăţenilor, nobililor, cavalerilor, rudelor, soţului, tatălui, superiorilor, într-un cuvânt în faţa lumii întregi: şi aceasta în sunetul trâmbiţelor infernale, în mijlocul strigătelor diavolilor şi prin însăşi gura lui Dumnezeu. Câte nelegiuri veţi fi comis, tot atâtea vor fi făcute publice”58.

Girard îi face pe enoriaşii săi să înţeleagă în mod clar ruşinea pe care-o vor resimţi păcătoşii atunci când vor fi scoase la iveală mârşăviile ascunse: „Dacă în acest moment un înger coborât din cer ar scrie pe zidurile bisericii o crimă ruşinoasă şi secretă a vreunuia dintre voi şi ar arăta-o întregii adunări, în ce încurcătură s-ar găsi nenorocitul? N-ar alege el mai degrabă să fie închis într-o temniţă pentru tot restul vieţii decât să sufere o astfel de ruşine? Vai! Care va fi atunci aceea a condamnaţilor în ziua răzbunărilor, când secretele conştiinţei lor vor fi dezvăluite în faţa tuturor îngerilor şi sfinţilor, în faţa tuturor demonilor şi condamnaţilor? De aceea citim în sfânta Evanghelie că aceşti nefericiţi vor spune munţilor şi colinelor: prăbuşiţi-vă peste noi şi ne ascundeţi”1

A doua mare justificare a judecăţii de apoi – şi al doilea mare motiv de a le vorbi credincioşilor – Marea Zi a lui Dumnezeu va vedea totul pus 'a locul său. Valorile lumii vor fi în cele din urmă înlocuite cu valorii eternităţii. Această răsturnare de situaţie va constitui ocazia unei dut”e

— Bunări„. Dumnezeu „va răzbuna' insultele primite din partea oamenilor, 'r aleşii vor fi „răzbunaţi” pentru jignirile suferite din partea celor păcătoşi: ia, stea sunt cele două aspecte ale judecăţii de apoi reţinute de Hyacinthe

A. jViontargon mai ales din predicile de advent ale lui Bourdaloue asupra estei chestiuni, dând respectivele omilii ca modele predicatorilor care buie să se ocupe de ea60. Dumnezeu, explică Pietre de la Font, nu lasă epedepsite „atentatele” comise împotriva lui. „El nu este deloc atât de ndiferent în ce priveşte gloria sa” ca să nu facă să-i răbufnească „resentimentul”61- Acesta se va manifesta nu numai prin sentinţa împotriva damnaţilor, ci şi prin „reparaţia publică” pe care Isus Hristos „o va face sfinţilor săi… Pentru toate persecuţiile îndurate din partea condamnaţilor. Reparaţie pentru toate calomniile cu care au fost ponegriţi. Reparaţie pentru toate insultele, pentru toate batjocurile, pentru toate afronturile pe care le-au suportat”62. Tema răsturnării situaţiilor de pe pământ revine cu insistenţă în predicarea şi cântările consacrate judecăţii de apoi. Pentru Grignion de Montfort: „într-o zi, ei [damnaţii] îi vor vedea cu uimire

Pe oamenii cucernici şi pe înţelepţi

Cărora nu le arătaseră decât dispreţ.

Şi atunci vor striga plini de mânie:

Cum! Pe ei îi luam în zeflemea, Pe ei îi dispreţuiam?

Cum! Cei a căror viaţă altădată

Ni se părea o nebunie

Sunt copiii lui Dumnezeu, sunt regi

Cu slava nesfârşită drept podoabă?

Vai nouă, la ce ne gândeam noi oare

Când îi luam pe înţelepţi drept nebuni?”63

Cine râde vineri va plânge duminică. Profitorii de pe pământ vor fi nenorociţii de dincolo de mormânt. Se spune într-o cântare a fraţilor din şcolile creştine: „Cei ce se desfată în petreceri, Beţivii şj mâncăcioşii

Vor avea de băut, dar acelea vor fi lacrimi, Sufletele astea negre vor fremăta de durere…

Neruşinaţii şi mondenii

Plini de intenţii rele, Pentru ofensele lor vor fi cu toţii în chinuri

Şi suferinţe în ziua judecăţii”61.

Dint ' a^' Va> 'e va sPune Isus damnaţilor la judecata de apoi – cităm acum trăi r~° Pudică lazaristă – „uitaţi-vă la omul acesta sfânt! Voi spuneaţi că Iată l – ă cinste, voi, care făceaţi o figură atât de frumoasă; ei bine! Şarm mcununat de glorie, iar pe voi acoperiţi de ruşine. Uitaţi-vă la na 'emeie pe care-o dispreţuiaţi, la bieţii meseriaşi, la bieţii servitori pe care-i trataţi ca pe nişte sclavi, la cei pe care i-aţi adus la sapă de lemn la cei din care-aţi făcut obiectul batjocurii voatre,… Să ştiţi că vor fi p… vecie în ceruri, mai puternici decât regii, mai onoraţi decât toţi prinţii şi niaj marii lumii, în timp ce voi veţi urla în flăcări împreună cu bogaţii cei râj”f”

Judecata de apoi va vedea deci sfârşitul lumii pe dos. Aici, pe pămârit nu se cuvine să te revolţi împotriva nedreptăţii. Dar bogaţii cei răi nu pierd nimic aşteptând. Se va vedea atunci care era adevărata bogăţie, o vom spune din nou mai departe'6: Biserica n-a încetat niciodată să protesteze împotriva exploatării celor săraci. Dar ea păstra pentru „Marea Zi a lui Dumnezeu” pedepsirea nedreptăţilor sociale. Înainte de asta, trebuie să te înarmezi cu răbdare. De aceea discursul său era „demobilizator”. Totuşi, ameninţându-i pe cei păcătoşi – inclusiv pe bogaţii cei răi -cu fulgerele Celui Atotputernic, ea spera să determine convertiri. Evocarea anticipată a judecăţii de apoi părea deosebit de potrivită să suscite revenirile dorite. De unde scenele impresionante imaginate de către Fontana:„…Cine este ceastălaltă? E cea care era precedată de servitori cu capul gol în timpul frigului aspru al iernii… Iar acela care se înfăţişează în faţa Tribunalului tremurând şi plin de frică, cine-i? E cavalerul a cărui trufie a sporit prin acordarea nobleţii… Iar cel ce era atât de bogat pe pământ şi care umblă acum gol-goluţ, ce sentinţă va primi? Una foarte aspră, pentru că le-a refuzat celor săraci mici ajutoare şi pentru că nu posedă un capital de fapte bune”67.

Răsturnarea de situaţii şi reabilitarea celor oprimaţi la vremea judecăţii universale vor avea drept consecinţă logică faptul că aleşii se vor bucura de pedeapsa damnaţilor. La Girard, necesara restabilire a dreptului capătă aspectul revanşei sociale şi are iz de milenarism. Publicul rural căruia i se adresa trebuie să fi resimţit oarece satisfacţie ascultând asemenea profeţii răzbunătoare. Cu condiţia să fie răbdători, ei vor fi într-o zi marii triumfători în faţa exploatatorilor: „Sărmani ai Domnului, bogaţii cei răi vă oprimă, se îngraşă din substanţa voastră, clar va veni o zi în care veţi avea o satisfacţie deplină, veţi vedea răzbunarea cerului asupra duşmanilor voştri şi vă veţi bucura; vă veţi spăla mâinile în sângele păcătoşilor” (Ps. 58, 11)- „Ce satisfacţie vreţi să vi se dea, aleşi ai Domnului? Vreţi ca damnaţii să vă ceară iertare, să mărturisească în faţa cerului şi pământului că v-au nedreptăţit? Vreţi să fie umiliţi şi să fie puşi sub picioarele voastre pentru a fi călcaţi precum noroiul şi ţărâna? Asta se va întâmpla; la asta vor fi reduşi nefericiţii aceştia. Sărmani cerşetori, ciobănaşilor, zilierilor, voi care sunteţi priviţi ca oameni ai neantului, dacă veţi trăi în sfinţenie, dacă veţi avea răbdare în chinurile voastre, dacă vă veţi duce bine crucea, dacă veţi suferi umilirile cu resemnare şi dragoste, în ziua judecăţii îi veţi vedea la picioarele voastre pe mai-marii lumii, capetele trufaşe care au abuzat de grandoarea lor, de bogăţiile şi demnităţile lor”6s.

Bunătăţii divine

— Un cuvânt, Girard promite revoluţia. Ea va avea loc cu siguranţă… la rsitul lumiiPredicile asupra judecăţii de apoi nu au întotdeauna această alitate socială. În schimb, inspirându-se mai ales din Ps. 58 citat de r'rard, ele afirmă frecvent că membrii curţii celeste şi cei aleşi se vor cura (je pedepsirea păcătoşilor. În predica dedicată problemei respectve Pe care lazariştii o duceau cu ei spre sfârşitul secolului XVII şi începutul elui de-al XVIII-lea, se spune că Fecioara şi sfinţii „vor simţi plăcere, după expresia profetului, să vadă dreptatea lui Dumnezeu îndeplinită şi onoarea lui Dumnezeu… Satisfăcută prin pedepsirea necredinciosului, aşa cum îţi place, în timpul unei călduri extreme, să-ţi speli mâinile într-o apă răcoroasă: Manus suas lavabit în sanguine peccatoris (Ps. 58, II)”69. Grignion de Montfort profeţeşte în mod asemănător cu referire la cei aleşi:

Ce plăceri meritate vor avea… /De a-i vedea condamnaţi la infern/Pe toţi mondenii universului! /Să-i audă suspinând: /Vai! Nenorociţi ce suntem…„70 Arhiepiscopul de Lyon Montazet (11788) crede, şi el, că cei predestinaţi vor exercita împreună cu Hristos judecata de apoi şi-i vor fi instrumentele active: „Noi vom judeca împreună cu el popoarele: vom pune în fiare tot ce-a fost mai mare şi mai teribil în veac. Vom executa sentinţa de temut care va fi pronunţată împotriva celor nelegiuiţi„. Astfel sunt „promisiunile consolante„ propuse de prelat sufletelor „credincioase„71. Deja sfântul Francois de Sales prevedea că „preafericiţii vor vedea cu bucurie procesul damnării celor respinşi, ca şi mântuirea celor aleşi„72, înaintea lui, sfântul Toma d'Aquino se întrebase dacă „preafericiţilor le este milă de suferinţele damnaţilor„ şi „dacă se vor bucura de chinurile celor nelegiuiţi„. În răspunsul său erau citaţi Psalmul 58, 11 şi Isaia 66, 24:„…Vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea„. Doctorul angelic accepta la acest din urmă verset o traducere inexactă. Sensul actualmente reţinut este: „Şi vor fi un dezgust pentru orice făptură„. Oricum ar fi, în Summa theologiae7i, el se situa în retragere în raport cu cele două texte citate, trăgând totuşi concluzia că pedepsele internului le vor procura celor aleşi „satisfacţia de a contempla manifestarea justiţiei lui Dumnezeu şi de a-şi da seama că au scăpat de aceste Suterinţe„. Dar celebrul iezuit italian Paolo Segneri cel Bătrân a extras mtr-un Opusculum de-al sfântului Toma un text cu mult mai uimitor pe care l~a folosit în felul următor într-o predică: >, Cu cât cei damnaţi vor fi mai înfiorători prin sluţenia crimelor lor, cu atât mai mult vor părea frumoşi şi încântători în ochii lui Dumnezeu Prin echitatea chinurilor pe care-i va face să le suporte.

— Ei vor fi, spune sfântul Toma, ca tot atâtea stele prinse în această zonă de foc-; Şi ei vor constitui aici, prin supliciile lor, un spectacol mai normal şi mai plăcut decât îl constituie acum cerul prin marele număr ele stele pe care le etalează în timpul nopţii. Da, osândiţii nu vor fi o podoabă mai mică în infern decât sunt stelele pe firmament”74.

, t

Toate textele citate mai sus, care limitează mila lui Dumnezeu până j momentul morţii noastre, ne permit să întrevedem o teză importanta propovăduită în mod curent credincioşilor din vremea aceea: anume c-îndurarea divină nu va influenţa justiţia. În Ghidul păcătoşilor, atât de des reeditat, Luis de Granada le spunea păcătoşilor: „Repetaţi întruna că vă bizuiţi pe îndurarea divină. Iar eu… Vă repet că îndurarea divină nu face ca numărul damnaţilor să fie mai mic şi nici nu va face să nu fiţi unul dintre ei dacă perseveraţi pe calea aceasta… [EaJ suferă că infernul îşi dilată adâncurile; suferă că mii de suflete coboară aici în fiecare zi; n-ar putea ea suporta să coboare şi al vostru, dacă nu-şi îndreaptă conduita?”75 Să nu vedem în astfel de afirmaţii doar o ameninţare tactică, pentru că ele corespundeau şi convingerii celei mai profunde a oamenilor Bisericii: Dumnezeu nu este mai puţin drept decât îndurător. De unde următoarele afirmaţii ale sfântului Bernardin de Siena, într-o predică asupra infernului: „Gloria lui Dumnezeu este proporţională cu mulţimea damnaţilor. Ilustrarea justiţiei divine va fi cu atât mai mare cu cât vor apărea mai bine viciile celor pedepsiţi… După cum nesfârşitele proslăviri şi acţiuni de graţie ale celor aleşi vor clama îndurarea divină, tot aşa plânsetele, lamentaţiile, suspinele, răcnetele, strigătele şi urletele celorlalţi îi vor clama dreptatea. Iată de ce infernul va cânta în urechile slăviţilor paradisului cu o suavitate inefabilă. Farmecul şi perfecţiunea concertului paradisiac n-ar fi complete dacă i-ar lipsi cântului proclamând îndurarea divină contrapunctul cântului infernal care-i proslăveşte justiţia”76.

Spre deosebire de sfântul Bernardin de Siena, predicatorii s-au străduit să-i facă pe credincioşi să înţeleagă că nu trebuiau să conteze pe bunătatea lui Dumnezeu până acolo încât să uite de necesara sa severitate. N-am mai termina cu enumeratul declaraţiilor pe această temă. Beurrier îşi invită enoriaşii de la Saint-Etienne-du-Mont să ia în considerare faptul că „Dumnezeu este un judecător drept al propriilor săi copii, după cum este şi un părinte îndurător; el răzbună crimele, după cum răsplăteşte acţiunile bune şi n-are preferinţa pentru nimeni în această privinţă”77. Într-o cântare a misiunilor din secolul XVIII, penitenţii spun: „Un părinte trebuie să-i arate blândeţe

Copilului său, când ştie prea bine

Că e sperjur şi înaintează în răul pe care-1 detestă?

Văd aprinzându-se mânia

Tatălui ceresc, încă mai supărat”78.

Bridaine le declară ascultătorilor: „Dumnezeu nu v-a adus pe această lume pentru a vă condamna; dar nici pentru a-1 huli, pentru a fi beţivi, răzvrătiţi, blasfematori, neruşinaţi… Dumnezeu nu i-a adus pe lume pe turci şi pe necredincioşi pentru a-i condamna: totuşi ei se condamna”79. Leonard de Port-Maurice îi interpelează în termenii următori pe „păcătoşii înrăiţi” care-1 ascultă: „Ce nebunie e asta a voastră!… Pentru a face un Dumnezeu clement şi îndurător, voi confecţionaţi un Dumnezeu ori ept, ori neputincios, care nu vrea sau nu poate să vă pedepsească 11 jignirile aduse'*0. Încă şi mai categoric, Girard îşi avertizează

Pe. Aşjj jin Lyonnais: Dumnezeu este infinit de bun, drept şi îndurător; efl ă îndoiţi, sunt tot atâtea articole ale credinţei noastre. Totuşi, Dumnezeu „V nit de drept, bun şi îndurător, acest Părinte plin de tandreţe şi dragoste, ndamnă o persoană la infern pentru un singur păcat de moarte, pentru oând necurat voluntar, pentru o dorinţă criminală, pentru o acţiune rea, are n-au durat decât o clipă, pentru neîndeplinirea voită a unei datorii.

Nţjale. Da, pentru acest singur păcat, pentru această singură insultă extrem de gravă mai scurtă ca un fulger, care nu i-a dat făptuitorului ei decât o satisfacţie de moment, nelăsându-i decât regrete şi mustrări de conştiinţă, Dumnezeu o condamnă pe acea persoană care este chipul său, creaţia sa, copilul său, lucrarea sa, preţul sângelui Mântuitorului, o condamnă la înfern”81.

În predicile şi elementele de predică pe care le furnizează predicatorilor, Hyacinthe de Montargon revine de mai multe ori la dificila conciliere a justiţiei şi îndurării divine, făcând mereu să încline balanţa de partea celei dintâi. „Dumnezeu, scrie el, îi pedepseşte cu severitate pe cei care nu-1 iubesc”82. Şi încă: „Pretinzând că dai un impuls îndurării, scrie el, decreditezi* [sic] religia”83. Mai departe, citim în Dictionnaire apostolique, „răbdarea cu care Dumnezeu îl menajează pe păcătos trebuie să-1 facă pe cel din urmă să se teamă de justiţia sa… Pe cât de îndurător va fi Dumnezeu, pe atât va fi sever”. Cel mai semnificativ text al lui Montargon în această chestiune mi se pare a fi următorul:„…Întinderea pe care i-o dăm bunătăţii puţin cunoscute [a lui Dumnezeu] limitează atât de mult ideea de justiţie, încât nu mai lasă decât o impresie foarte palidă. Şi aici este, îndrăznesc să spun, sursa fecundă, nu zic a strâmbătăţii păcătoşilor, ci chiar a abaterii celor drepţi de la calea mântuirii”84. Poate că în predica lui Julien Loriot se află prezentarea cea mai pătrunzătoare a dialecticii îndurare-justiţie. Ca şi sfântul Bernardin de Siena, oratorul îl interpelează la persoana a doua singular pe un păcătos înveterat din auditoriu: „Da, nenorocitule, Dumnezeu este bun, Dumnezeu este îndurător şi infinit mai bun şi mai îndurător decât îţi imaginezi tu sau ţi-ai putea imagina. Dar află în acelaşi timp că acest Dumnezeu atât de bun şi de îndurător este cel care i-a aruncat din înaltul cerurilor până-n cel mai adânc infern pe a treia parte din îngeri, aceste frumoase şi nobile creaturi, pentru că au păcătuit preţ de o clipă cu gândul, fără a mai avea timp să facă penitenţă. Că acest Dumnezeu atât de bun este cel care 1-a alungat pe Adam din paradisul terestru pentru că a mâncat din fructul oprit; care 1-a condamnat la o infinitate de rele şi că, din cauza acestui păcat demult comis, au existat şi vor exista atâţia din descendenţii săi condamnaţi la flăcările infernului. Că acest Dumnezeu atât de îndurător şi-a condamnat propriul fiu să moară pe o cruce pentru ispăşirea păcatelor pe care nu el le comisese; dar mai ales că acest în franceză, decrediter, în loc de discrediter – n.tr.

Dumnezeu atât ele bun este cel care va vedea pe parcursul întreoj-eternităţi un număr aproape infinit de sărmane suflete întinse n cărbuni încinşi, scoţând strigăte groaznice şi urlete fără de sfârşit fânj. Avea vreodată gândui de a le elibera, fără a simţi vreun pic de milă faM de ele, pentru a te învăţa, dacă n-o ştii, că atunci când spui că Dumnezeu este bun, spui adevărul, dar nu spui totul, pentru că trebuie să adauo.

— Că este drept; că măsura bunătăţii sale este măsura dreptăţii; că aşa cum este infinit de bun, la fel este şi infinit de drept şi că severitatea acestei dreptăţi se exercită în primul rând asupra acelora care-au abuzat de bunătatea sa, s-au servit de aceasta pentru a-1 ofensa şi care vor avea de suportat o îndurare dispreţuită şi o dreptate mâniată. Nu, nu trebuie să-i atribuim lui Dumnezeu o îndurare inferioară, fără discernământ şi fără lumină, pe care n-ai vrea să i-o atribui nici măcar unui înţelept, ca şi cum s-ar purta cu toţi oamenii la fel, fără a-j diferenţia pe cei vinovaţi de cei inocenţi, pe cei pe care i-a făcut demni de favorurile sale de cei nedemni de acestea”81.

Pentru că o astfel de imagine a lui Dumnezeu le era oferită creştinilor obişnuiţi, era logic şi normal sa li se vorbească şi despre numărul mic al aleşilor. Totuşi, unii predicatori s-au întrebat dacă era necesar să împărtăşească mulţimii convingerea tragică pe care-o avea în această privinţă elita religioasă. Nu riscau ei să descurajeze masa credincioşilor şi să provoace în ei un sentiment de neputinţa în faţa inevitabilei repetări a greşelilor lor? Bourdaloue este unul dintre cei ce ne fac să cunoaştem interogaţia pastoralei asupra ei însăşi în legătură cu această dificilă problemă, într-o scriere în care le dă sfaturi autorilor de predici, el spulberă ezitările predicatorilor timoraţi:„…E o întrebare mereu pusă de predicatori, anume dacă este bine să i se explice poporului acest adevăr [numărul mic al aleşilor] şi să fie predicat din amvon, pentru că e în stare să tulbure sufletele şi să le arunce în deznădejde. Mi-ar plăcea la fel de mult să fiu întrebat dacă este bine să-i explicăm poporului Evanghelia şi s-o predicăm din amvon… Să predicăm Evanghelia şi s-o predicăm fără a tăia nimic şi fără a atenua ceva; s-o predicăm în toată întinderea sa, în toată puritatea sa, în toată severitatea sa, în toată puterea sa. Nefericit e cel ce se va scandaliza; va purta singur, în el însuşi, chinul primejdiei de a cădea în păcat”86.