Jean Delumeau

Chiar predicile sau fragmentele de predici ce se ocupă de supliciile „spirituale” ale celor respinşi deviază deseori spre detalii concrete, mai uşor de evocat decât cazna privării de vederea lui Dumnezeu: hidoasa companie a demonilor, disperarea blestemaţilor care se devorează singuri, supliciul lui Tantal, când îşi aduc aminte de petrecerile pământene etc. De aceea descrierea chinurilor „corporale” (chiar dacă ele afectează sufletele în aşteptarea judecăţii din urmă) a constituit întotdeauna proba de rezistenţă a predicilor despre infern, prima şi cea mai importantă fiind aceea a focului. Gaston Bachelard spune despre foc: este „un fenomen privilegiat ce poate explica totul…, doar el primind cu atâta claritate cele două valorificări contrare: binele şi răul. Străluceşte în paradis. Arde în infern. Este blândeţe şi tortură. Este bucătărie şi apocalips… Este un zeu tutelar şi teribil, bun şi rău”30. Civilizaţia noastră tehnică, stăpânind din ce în ce mai mult focul, a îndepărtat de noi prezenţa sa în asemenea măsură încât încercăm să-1 reînviem construind şemineuri în casele noi. Altădată, dimpotrivă, flăcările exercitau asupra oamenilor o veritabilă fascinaţie amestecată cu o imensă teamă. Luminau, purificau, încălzeau, dar şi distrugeau. Aneantizau păcatul ereticilor şi al vrăjitorilor, dar şi devastau frecvent oraşele şi ardeau complet ferme şi recolte. Cu greu ne dăm seama de frica îndreptăţită faţă de trăsnet, înainte de inventarea paratrăsnetului. Când citim în cantările pentru misiunile capucinilor anumite strofe asociindu-1 pe Dumnezeu cu tunetul şi trăsnetul, trebuie să ne maginâm şi impactul lor real asupra minţilor. „Dumnezeu care aruncă rasnetul/Astăzi se îndură să intre la mine”, citim într-un cântec ce pregătea împărtăşania31. O altă cântare îl pune în alertă pe „păcătosul adormit” spunându-i: „Tu îl vezi [= pe Dumnezeu] înarmându-se/Braţul sau apuca trăsnetul/Pentru a te face pulbere”32.

(. „otuşi> în „poca studiată în această carte, n-a fost complet uitat frigul ^. /ngerium al lui Tertulian) printre supliciile rezervate damnaţilor. Acesta t' 1OC ^ CinStG 'n AP°caliPsa lui Pavel Secolul III)33. Bernardin de situează în poziţia a şaptea (rigorfrigoris) printre cele optsprezece „chinuri extrinseci” ale condamnaţilor, „între incendiul care nu nimiceşte' şi „foamea care te face turbat„34. Teatrul, poezia şi cântările bretone din secolele XV-XVII oferă vreo şaizeci de trimiteri la „infernul rece„, la „abisul rece„ şi la „moartea rece„'„1. Frigul infernal apare şi în evul clasic în predicile lazariştilor36, în cele ale lui Bridaine („foame, sete turbată; frig ascuţit, căldură copleşitoare”5), în Le Chemin du ciel… (Calea cerului…) difuzată de „Biblioteca albastră” („din apele reci şi îngheţate vor fi aruncaţi în focuri pârjolitoare”38, în didahiile lui Girard („vor trece fără încetare de la o extremă căldură la un frig extrem”39. În mintea acestor autori, cea mai grea dintre torturi este, mai mult decât frigul sau căldura, trecerea de la una la cealaltă. Este interesant de remarcat că, pentru a justifica trecerea de la frigul extrem la căldura extremă, predicatorul lazarist şi Girard se sprijină amândoi pe Iov 24, 19, tradus în epocă prin „va trece deodată de la zăpadă la o căldură excesivă şi păcatul său îl va conduce până-n infern”40, pe când traducerea Bibliei de la Ierusalim este: „Cum sunt sorbite de secetă şi de căldură apele zăpezii, aşa înghite Locuinţa Morţilor pe cei ce păcătuiesc”.

Frigul rămâne, totuşi, episodic în infernul secolelor XVI-XVIII. Relatându-şi viziunea referitoare la locurile chinurilor veşnice, sfânta Tereza de Avila scria: „Mi-am simţit sufletul pârjolit de un foc atât de îngrozitor, încât cu mare greutate l-aş putea descrie, pentru că nici nu l-aş putea concepe… Mă simţeam arsă şi parcă hăcuită în mii de bucăţi… Să arzi pe lumea asta nu este nimic în comparaţie cu a arde în cea de dincolo”41. Într-adevăr, ceea ce contează în primul rând în predicarea de altădată privitoare la infern este tot ceea ce se raportează la foc şi la căldură: „fum dens”, „plumb topit”, „ulei clocotit”, „cazane încinse”42, „iazuri de foc… Fără margini şi fără fund”43 etc. În astfel de locuri, unde flăcările nu luminează, damnaţii plâng cu lacrimi de foc. Este ceea ce afirmă Godeau, când anunţă pe viitorii condamnaţi: „Atunci veţi geme…, atunci veţi plânge, atunci veţi suspina, dar lacrimile vă vor arde, căci vor fi de foc”44.

Focul infernului este el „metaforic”? Pe urmele multor altora, Nicole ne asigură că nu este „nici o nevoie, potrivit raţiunii, de a imagina un alt foc decât cel deja cunoscut, nici o altă durere decât cea simţită când acţionează asupra trupului nostru”4'. Bourdaloue afirmă, la rândul său, că-şi exercită activitatea „asupra spiritelor şi trupurilor” într-o „manieră pe cât de adevărată, pe atât de surprinzătoare'„16. Metaforic sau nu, focul este o creaţie a lui Dumnezeu, care „forţează legile naturii” – tot Bourdaloue ne spune – pentru a face din el instrumentul răzbunării sale47. Aşa încât „durerile cele mai ascuţite [de pe pământ], supliciile cele mai lente, torturile, caznele, cele mai neaşteptate feluri de a muri, comparate cu acest foc nici nu merită numele de chin”*. De unde efectele sale uimitoare. „El va acţiona, explică Nicole, asupra întregului corp [al damnaţilor], aşa cum acţionează asupra tuturor părţilor unui fier înroşit; absolut toţi nervii, toate fibrele şi tendoanele vor fi afectate şi vor produce o durere violentă „49-Ciudat acord între iezuit şi jansenist.

Locul deţinut de foc în imaginaţia de altădată explică, fără îndoială, tiradele despre infern ale predicatorilor, facile, dar impresionante. Pe stă tema, italienii au fost de neîntrecut şi merită să cităm câteva din radele lor. În predica despre infern a celebrului iezuit Paolo Segneri (cel Bătrân) citim mai ales:

Focul… Va sluji pentru toţi călăii şi va ţine locul tuturor supliciilor luate împreună. Te va face să simţi în acelaşi timp arşiţa jăratecului, răceala gheţii, înţepătura viperei, veninul dragonilor, dinţii leului, violenţa torturilor, smulgerea vinelor, dislocarea oaselor, grindina de pietre, potopul loviturilor de bici, lanţurile, cătuşele, pieptenii de fier, spânzură-torile, roţile şi caprele de tortură, pe toate acestea le va reuni, le va strânge împreună”10.

Se va fi remarcat ritmul din ce în ce mai accelerat al unei enumerări menite să ţină mulţimile fără suflare. Dar oratorul încă n-a terminat cu focul. Mai departe, adaugă: „Acest foc le va servi [damnaţilor] drept locuinţă, veşmânt, mobilier, pat, cuvertură, drept însoţitor sau orice altceva: el se va uni atât de strâns cu trupul lor, va intra, va pătrunde atât de bine în adâncul sufletului lor încât nu-1 vei putea deosebi pe damnat de foc, nici focul de damnat.”51

Qt despre Leonard de Port-Maurice, alt misionar italian foarte cunoscut, j jj el îşi începe astfel o predică asupra infernului, folosindu-se, desigur, de.] j repetiţii frapante pentru ascultători: \par „Focul, focul: asta este răsplata pentru perversitatea voastră, păcătoşi înrăiţi. Focul, focul şi focul din infern. Foc în ochi, foc în gură, foc în măruntaie, foc în gât, foc în nări, foc înăuntru, foc în afară; foc dedesubt, foc deasupra, foc în toate părţile. Vai, nenorociţilor, veţi fi ca nişte tăciuni în flăcări în mijlocul acestui foc”52.

Şi în Franţa a fost folosită pastorala focului, fapt dovedit de următoarea predică a lui Girard: „Damnaţii, ne asigură el, nu vor vedea decât foc; nu vor respira decât foc; îl vor avea din toate părţile într-un spaţiu imens. Focul va fi elementul lor; îi va hrăni; îi va păstra veşnic intacţi pentru a-i tortura veşnic. Li se va strecura până-n măduva oaselor; le va pârjoli toate părţile corpului şi le va pătrunde în întregime. Limba le va fi ca o bară de fier înroşit; buzele arzânde ca plăcile de cupru; cerul gurii ca un cuptor încins; dinţii ca nişte pătrăţele de oţel incandescent; plămânii ca nişte foaie de foc; stomacul şi pântecele ca un creuzet unde se rafinează cele mai dure metale”53.

Oare directorii de conştiinţă din Occident au exprimat astfel, transPunând-o, o frică de foc colectivă, ce le dădea multora coşmaruri? Aşa s-ar a crede. Dar, în afară de aceasta, cum să nu vedem în unii predicatori ăl„a. ţi „incendiatori„? Or, ne aduce aminte Gaston Bachelard, „psihiatria rna a elucidat psihologia incendiatorului. Ea a arătat caracterul sexual

Ce en. Lnâe'or lui… Focul mocneşte mai sigur într-un suflet decât sub foc * ' ncerK*'atorul este cel mai ascuns dintre criminali… Visurile despre j sev i num^lă printre cele mai clare, mai limpezi, cele a căror interpretare uala este cea mai sigură”54. I

I

Focul infernului este atroce, „imens' şl, mai mult, este „înţelept„. Un foc de pe lumea cealaltă „inteligent„: iată o idee străveche. Clement din Alexandria făcea distincţia, într-adevăr, între focul… Devorant şi nimicitor”, torturându-i pe cei de neîndreptat, de focul „prudent” şi „inteligent”, trecând prin sufletul păcătoşilor care pot fi iertaţpOrigene şi Meropius Pontius Paulinus au vorbit şi ei de acest foc „examinator” şi savant ce nu va arde decât partea rea a păcătosului, permiţându-i acestuia să-şi ia zborul către viaţa veşnică56. Or, ce-a devenit în secolul XVII focul „inteligent”? Din purificare a devenit pedeapsă şi a coborât cu o treaptă. Predica lazaristă despre „caznele corporale ale infernului” explică, sprijinindu-se pe Tertulian, pe sfântul Ioan Hrisostomul şi sfântul Augustin, că focul infernal „înţelept” şi selectiv „va şti să deosebească răutatea fiecărui păcat pentru a pedepsi cu rigurozitate partea corpului şi facultatea sufletului răspunzătoare de un păcat mai mare şi le va face să resimtă o durere mai vie decât cele care n-au fost atât de criminale… Va face deosebire între un paricid şi o crimă, între un incest şi un adulter”. Într-un cuvânt, va fi „comisarul deputat al justiţiei Domnului pentru a culege informaţii despre crimele păcătoşilor şi a le aplica tot atâtea chinuri pe cât merită fiecare simţ, fiecare parte a corpului şi fiecare facultate a sufletului”57. Acest foc nu poate fi aprins decât de Dumnezeu. Convingerea lui Pierre de la Font este că „însuşi Dumnezeu este principiul efectiv şi imediat al focului care-i arde [pe damnaţi]; el îl aprinde prin suflarea sa, aşa încât mai degrabă Dumnezeu este cel care-i va arde prin intermediul acestui foc, decât focul în sine”58.

În epoca clasică, predicile ce descriu în amănunt suferinţele „corporale” ale damnaţilor au abandonat prea bogata distincţie scolastică a sfântului Bernardin de Siena, care enumera optsprezece. Ei preferă să le regrupeze în funcţie de cele cinci simţuri pe care le pedepsesc, a) închisoarea infernală este întunecată, dar tenebrele „înspăimântătoare” nu-i împiedică pe condamnaţi să vadă demoni, spectre, dragoni şi multiple instrumente de tortură59, b) Auzul are „supliciul său particular”, pentru că în infern nu se aud decât urlete, blasfemii, reproşuri, batjocuri: concerte „triste” şi „incomode”, c) Mirosul este şi el chinuit, infernul fiind cloaca tuturor murdăriilor universului şi damnaţii degajând ei înşişi o „duhoare de nesuportat”. D) Gustul se vede afectat printr-o foame şi o sete de neînchipuit. Singurul vin băut de damnaţi este acela al „mâniei lui Dumnezeu preparat în cupa răzbunării sale”, e) Cât priveşte pipăitul, „cel mai puţin nobil din toate simţurile noastre trupeşti”, „cauza unei infinităţi de păcate foarte însemnate”, acesta va fi atacat de „chinuri îngrozitoare”, printre care, desigur, acţiunea multiformă a focului.

Autorii predicilor despre infern nu le oferă întotdeauna ascultătorilor această repartizare logică pe baza celor cinci simţuri. Un alt topos (ce se alătură finalmente celui de dinainte) constă în a explica, prin intermediul unor exemple terifiante, că supliciile infernale depăşesc tot ceea ce poţi suferi pe pământ din cauza bolilor, a calamităţilor naturale, a justiţiei sau răutăţii oamenilor. Sunt acumulate chinurile cele mai înspăimântătoare şi se

1 clară că, adunate, nu sunt decât o… schiţă palidă„ a ceea ce îndură, mnaţii, fiind adevărat, de altfel – declară Joseph Lambert invocându-1 pe sfntul Augustin – că „supliciile rezervate în viaţa cealaltă pentru cei răi sunt infinit mai mari decât pedepsele date de Dumnezeu în această viaţă celor care nu s-au supus legilor sale sfinte”60.

Când citim predica despre infern redactată de părintele Loriot, ne aândim la prezentarea detaliată a supliciilor, făcută cu amabilitate de Nashe61- Acelaşi sadism în evocarea detaliilor abominabile; aceeaşi dorinţă de a-i şoca„ pe cititori şi ascultători; aceleaşi viziuni de coşmar; acelaşi muzeu al ororii. După ce-a acumulat toate suferinţele a căror scenă sunt spitalele, Loriot îşi invită publicul să urce „pe eşafoade pentru a vedea diversele suplicii inventate de spiritul cruzimii, după cum spune Tertulian, pentru a-i chinui pe primii credincioşi, care-i făceau pe călăi să se înfioare şi storceau lacrimi din ochii tuturor participanţilor la spectacolele inumane şi barbare„62. Urmează o enumerare halucinantă de torturi unele mai înspăimântătoare decât altele, încheiată prin concluzia: „Adunaţi toate supliciile la un loc, alcătuiţi în minte un rezumat. Imaginaţi-vă că o persoană le suportă pe toate în acelaşi timp – fierul, focul, fiarele şi toate celelalte – şi cu asta nu veţi avea decât o schiţă grosolană şi foarte imperfectă a supliciilor infernului„. Astfel de enumerări sunt prezente şi în predicile lui d'Outreman63, de La Font64, Bridaine65, Giroust66, Girard67 şi ale multor altora. Această literatură nesănătoasă ne permite să întrevedem la autorii săi o violentă agresivitate ce se exterioriza prin ameninţări delirante la adresa păcătoşilor. „Există suficient infern pentru a-i pedepsi după cum merită?” se întreabă oratorianul Bouree68. O întrebare pusă şi de mulţi alţii.

Ultima constantă a predicării consacrate infernului este insistenţa asupra veşniciei chinurilor. „Veşnicie înspăimântătoare” este un clişeu în predicile de acest tip. E atât de banală încât ai fi tentat să nu-i dai atenţie. Dar Gerson, Burton şi toţi cei ce-au încercat să vindece boala scrupulului şi melancolia religioasă au pus în gardă împotriva reflecţiei constante asupra tulburătorului mister, mai ales atunci când este asociat cu evocarea supliciilor internului. Această asociere fiind frecventă, nu este neîntemeiată presupunerea conform căreia gândul eternităţii a traumatizat un număr important de creştini de altădată. Bourgoing, autor totuşi moderat şi ostil oricărei exagerări, meditează nu fără angoasă asupra infernului şi a eternităţii: „Ga un al treilea exerciţiu – este un sfat dat într-o predică – aş indica oioarea şi veşnicia chinurilor şi a închisorii infernului, pricinuită de un păcat greu, pentru că nenorocitul osândit nu va putea să ispăşească niciodată măcar un păcat şi după aceea nu va mai ieşi în veci. O, snrşit al tuturor nenorocirilor fără de sfârşit! O, început ce va dura veşnic! Vai, viaţă care va muri şi moarte care va trăi în veci! Ei bine, când yoi fi pe punctul şi în pericol de a comite un păcat ele moarte, să mu gmdesc la această veşnicie înspăimântătoare şi să am întotdeauna ln minte, împreună cu Dascălul hirotonisit, anii eterni”69.

Oratorii pioşi s-au istovit în comparaţii voit nepotrivite pentru a încerca să le explice ascultătorilor „durata infinită' a relelor din infern: un cerc căruia nu-i găseşti niciodată capătul, secole mai numeroase decât picăturile din apa mării, decât firele de nisip alejărmurilor, decât firele de praf de pe întregul pământ. Girare! Preferă totuşi să insiste asupra celor două imagini ce „par să fi dus imaginaţia cel mai departe pe marginea acestui subiect„. Prima este aceea a unui glob de un milion de ori mai mare ca al nostru şi pe care o pasăre ar veni să ia câte un fir de pământ la fiecare 100 000 de ani. A doua, aceea a aceluiaşi glob, dar din bronz, pe care o furnică s-ar munci să-1 tocească. Atât pasărea, cât şi furnica ar reuşi într-un timp nemăsurat de lung să „sfârşească globul terestru„. Dar „acest timp ar fi în continuare infinit de îndepărtat de veşnicie; pentru că între finit şi infinit nu există nici o proporţie„70. În acelaşi spirit, părintele Le Gali îl asigură pe păcătosul înveterat, viitor damnat:…„După ce vei fi fost în infern atâtea mii de ani, atâtea sute de milioane de ani câte clipe au existat de la începutul lumii, câte fire de iarbă există pe pământ, câte fire de nisip pe ţărmuri… Nu vei face decât să-ţi începi [suferinţa]… O, eternitate, o, eternitate! Nu te pot înţelege, dar dacă nu te putem înţelege, putem cel puţin să medităm puţin asupra ta. Gândiţi-vă, deci, fraţilor… la eternitate de mai multe ori pe zi. Mulţi păcătoşi s-au convertit reflectând la ea şi voi aţi putea face la fel dacă aţi vrea”'1.

Meditaţii şi o aritmetică de ne apucă ameţeala: acesta era şi scopul.

Purgatoriul, infern temporar

Către infernalizare în marea sa lucrare72, Jacques Le Goff a arătat cum s-a trecut în mod progresiv de la încercările care-i purifică pe defuncţi – o noţiune foarte veche în creştinism – la locul unde acţionează, acest loc fiind cu adevărat definit şi constituit de la sfârşitul secolului XII. El a subliniat şi funcţia iniţială a acestui dincolo intermediar: în locul unei retribuiri în negru sau alb, el oferea de acum încolo pedepse gradate, adaptate fiecărui păcătos pocăit şi tuturor categoriilor de „păcate veniale”. El constituia deci -măcar în teorie – o limitare a infernului. El deschidea calea spre paradis delincvenţilor de importanţă mică sau medie. Surplus de securizare şi adaos de speranţă: Biserica asigura că rugăciunile celor vii, pomenile, mesele, indulgenţele aveau puterea de a micşora timpul suferinţelor din purgatoriu.

Pierre Chaunu subliniază, la rândul său, toate „meritele” purgatoriului. El a avut o valoare înalt „pedagogică…, motivarea asupra lumii de dincolo evitând” – aş spune mai degrabă: trebuind să evite – „frica paralizantă de infern”. A fost un factor de progres social favorizând „dezlipirile” creştinătăţii occidentale. I-a apropiat pe cei vii de cei morţi şi a provocat o „compenetrare' ompenetration) a destinelor lor. A…prelungit” în timp biografia indivi-1 -ilă a celor defuncţi. A contribuit la avântul cazuisticii, deci la rafinarea sihologiei73- Totuşi – o altă remarcă pertinentă a lui Pierre Chaunu – atât olo„ii catolici, cât şi responsabilii protestantismului, poate din cauza unei itionalitâţi latine comune, n-au înţeles poziţia Bisericii orientale, care se a°ă pentru morţi fără a ţine, numai pentru atât, o contabilitate a faptelor'„1.

În ciuda intenţiilor afişate la cel mai înalt nivel, s-a produs o „infernalizare” a purgatoriului. Această formulă a lui Arturo Graf este reluată pe buna dreptate de jacques Le GofP5. Acest aspect ne va reţine în cadrul anchetei noastre asupra fricii.

Discursul despre chinurile purgatoriului a oscilat între două tendinţe, una încercând să minimalizeze, cealaltă să dramatizeze pedepsele provizorii de dincolo. Aceasta din urmă s-a sprijinit în primul rând pe o afirmaţie a sfântului Augustin: „Focul purgator este mai greu decât toate chinurile pe care le poţi vedea, simţi şi imagina în lumea asta”76. La autoritatea episcopului de Hipona ce polemiza cu „milostivii”, laxiştii timpului său77, s-a adăugat aceea a sfântului Toma d'Aquino, care şi-a însuşit tragica aserţiune78. În sens invers, sfântul Chirii din Alexandria (t444) scrisese referitor la cei care n-au fost mlădiţe neproductive: „într-o încercare neînsemnată le-au fost restituite abundenţa şi fecunditatea… Mic este necazul care ne purifică; totuşi, impunându-ne de sus disciplina sa, aceasta ne face preafericiţi”79.

Opinia sfântului Augustin n-a fost primită întotdeauna fără contestări. Dominique Soto a temperat-o într-o manieră neaşteptata: suferinţele purgatoriului, declară el, sunt atât de groaznice, dar rugăciunile Bisericii atât de eficace, încât nici un suflet, oricare i-ar fi greşeala, nu va zăbovi acolo mai mult de zece sau douăzeci de ani80. Bellarmino a respins aritmetica (relativ) consolantă, dar a considerat drept probabilă existenţa unui loc făcând parte din purgatoriu „în care sufletele nu mai trec prin chinurile simţurilor, ci doar prin cel al privării de vederea lui Dumnezeu: purgatoriu mult atenuat, închisoare onorabilă, parcă senatorială, în care totuşi sufletele nu sunt fericite şi suferă chiar de întârzierea adusă beatitudinii lor”81. El declară de altfel că nu acceptă formula sfântului Augustin şi a sfântului Toma potrivit căreia cel mai mic chin al purgatoriului este mai dureros uecit orice suferinţă îngrozitoare de pe pământ. Sigur, explică el, privarea de Dumnezeu este o suferinţă mare, dar „îndulcită, uşurată de speranţa garantată de a-1 cunoaşte; din această speranţă ia naştere o bucurie de necrezut, care creşte pe măsură ce se apropie sfârşitul exilului”. De semenea, teologul iezuit preferă să vorbească de „amânare” (dilation) mai degrabă decât de „privare”. De altfel, cum să crezi că nişte suflete re nu aveau, în momentul morţii, decât câteva greşeli minore pot fi epsite printr-un supliciu mai înfiorător decât toate chinurile de pe P'ământ82?

Ellarmino aparţine familiei de spirite ce se străduieşte să echilibreze murile şi bucuriile purgatoriului. Mai poate fi situat aici sfântul Bernardin

I de Siena care-şi însuşeşte tragica afirmaţie a sfântului Augustin, precizând însă că sufletele de dincolo, suferinde, dar salvate cunosc „bezna exterioară, dar nu interioară”; şi enumera cele douăsprezece bucurii resimţita de acolo şi care le „fac să cânte”*5. În secolul XVI, o mică lucrare consacrată apariţiei unui suflet venit din purgatoriu – acela al unei călugăriţe – aduce la rândul său indicaţii liniştitoare. Defuncta nu suferă în mod continuu. Ea simte mari uşurări în fiecare vineri, cu ocazia sărbătorilor Fecioarei şi în anumite zile, cum ar fi Crăciunul, Pastele, înălţarea, Rusaliile, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi pe 2 noiembrie. I-a fost chiar posibil din când în când să participe la bucuria sfinţilor*4.

Lucrarea cea mai importantă printre cele care nu fac din purgatoriu un infern temporar este, fără îndoială, cea a sfintei Caterina de Genova (1447-1510). „Marea doamnă a dragostei pure” descrie purgatoriul aşa cum 1-a simţit ea încă din timpul vieţii. Al său Trattato (Tratat) ^ exprimă o experienţă mistică alcătuită în acelaşi timp din durere şi bucurie. În mod semnificativ, ea îndepărtează anumite închipuiri potrivit cărora sufletele din purgatoriu sunt chinuite de demoni (Caterina de Siena, Dialog, cap. LXXXI) şi afirmaţia prezentă la Brigitte de Suedia (Revelaţii, IV, 8 şi VI, 66) cum că unele suflete nu sunt asigurate de mântuire. Sigur că ea nu neagă suferinţele purgatoriului. Ne încredinţează, dimpotrivă, că durerea suferită „este atât de mare, încât nici o limbă nu o poate exprima, nici o inteligenţă nu poate sesiza cea mai mică scânteie dacă Dumnezeu nu i-o descoperă printr-o favoare cu totul specială”86. Ea adaugă: „Chinurile de aici le egalează pe cele din infern”87. Dar declară totodată: „Nu cred să existe o mulţumire comparabilă cu aceea a unui suflet din purgatoriu, cu excepţia celei a sfinţilor din paradis”88. „Mulţumirea” creşte, în pJus, pe măsură ce sufletul se apropie de Dumnezeu prin purificare. Caterina de Genova nu menţionează (incidental) suferinţele, să zicem, fizice ale purgatoriului decât pentru a spune că acestea sunt mai puţin importante decât chinul moral89. Aici se exprimă experienţa mistică. Sufletul în aşteptare suferă pentru că îşi dă seama de imperfecţiunea sa în raport cu modelul divin şi aspiră cu pasiune la identitatea dintre el şi Dumnezeu. El este atras de un puternic „foc al dragostei”. Dar piedica păcatului ce subzistă în el îl împiedică să se lase în voia „atracţiei divine”. Nerăbdarea de a fi eliberat este deci o imensă durere. „Instinctul acesta arzător şi stăvilit”: iată purgatoriul90.

La câţiva ani după sfânta Caterina de Genova, doi teologi optimişti au scris despre purgatoriu. De Purgatorio al lui Cajetan (1518) şi cel al lui Jean Eck (1523) – amândouă îndreptate împotriva lui Luther – se străduiesc să dedramatizeze locul intermediar. Sufletele, spune primul, sunt asigurate aici de salvarea lor. Ele nu trăiesc în oroare perpetuă, căci „iubesc justiţia divină şi-şi suportă cu plăcere chinurile prin supunerea la această justiţie”. Eck arată la rândul său că suferinţă nu înseamnă teamă şi că Luther greşeşte când asimilează chinurile purgatoriului cu cele ale infernului, cel puţin în privinţa duratei91.