Jean Delumeau

Aceste cuvinte se alătură celor ale lui Lessius şi Tronson „despre mărimea harurilor”130 şi constituie întru câtva mărunţişul pentru marele public. Vine un moment când Dumnezeu, obosit de păcătos, nu-i mai dă ajutor. La închiderea unui an jubiliar, într-o predică despre păcătoşii îndărătnici, Leonard de Port-Maurice le declară auditorilor: „Nu mă pot convinge că un păcătos învederat, după ce şi-a bătut joc de Dumnezeu, ajunge ulterior, ca în schimbul atâtor trădări, să smulgă un miracol din mâinile lui Dumnezeu. Nu pot să cred că Dumnezeu vrea să facă miracole pentru a converti un păcătos de felul acesta. Nu adunaţi păcat peste păcat şi nu spuneţi: mare e îndurarea Domnului, căci mânia lui are ochii pironiţi asupra păcătoşilor”131.

Deducem însă o obiecţie la asemenea discursuri ce limitau cu autoritate îndurarea divină. La ieşirea de la predică, ascultători anonimi nu obiectau prin cazul tâlharului bun? Bridaine răspunde energic: „Dacă este adevărat, după cum pretindeţi, că Dumnezeu dă destul de frecvent harul convertirii, de ce în toate cărţile sfinte Dumnezeu a îndepărtat această speranţă?… Or, vă provoc să-mi aduceţi câteva exemple. Vai! După ce a parcurs toate cărţile, sfântul Bernard nu găseşte decât unul singur, cel al tâlharului de pe cruce… Nu vă lăsaţi amăgiţi; exemplul acesta nu pentru voi era… [El] a fost un mare păcătos, recunosc; dar este un păcătos care şi-a amânat până la moarte convertirea şi penitenţa? Câtuşi de puţin…”132

De aceea nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de buna moarte aparentă a unor mari păcătoşi. „Dar, îmi veţi spune – tot Bridaine prezintă întrebările şi răspunsurile – vedem zilnic atâţia alţi păcătoşi care sfârşesc bine, după ce au început prost, şi mor ca nişte sfinţi, după ce au trăit în desfrâu”. Bridaine nu rămâne niciodată fără replică. El răspunde cu uşurinţă: „Iar eu ^a spun, cu sfântul Augustin, că în cea mai mare parte, ei mor ca osândiţi.

' oameni neştiutori ai secretelor de temut ale lui Dumnezeu, dacă aţi şti ce s-a pertrecut atunci în inimile pretinşilor penitenţi, ah, v-aţi da seama ca moartea pe care o numiţi sfântă, creştinească nu-i în fond decât moarte unestâ şi nefericită!… Veţi vedea că sunt nişte Iuda nelegiuiţi, care umblă

Pa preoţi şi pontifi şi restituie banii, dar a căror veşnică damnare nu este mai puţin sigură sau mai puţin infailibilă”133.

Într-o omilie (din care s-au păstrat o versiune franceză şi una bretonă), un predicator breton din secolul XVIII expune la rândul lui – şi îndelung -„acelaşi adevăr înfricoşător'. „Scopul meu. Spune el ascultătorilor, este acela de a vă face să înţelegeţi că păcătosul ce îşi amână convertirea până la moarte nu se va converti nicicând, şi aceasta din două motive: 1) pentru că nu va fi dispus să se convertească; 2) pentru că Dumnezeu va refuza păcătosului harurile necesare…„134 Dar, obiectează unii, păcătosul „nu va fi „f'WW lăsat în voia lui; se va găsi o persoană plină de caritate care îl va ajuta să-şi pună toată încrederea în Dumnezeu. El însuşi va da semne sigure ale încrederii lui în Dumnezeu şi astfel va muri cu mari simţăminte pioase. Am văzut murind mai mulţi păcătoşi care, deşi îl uitaseră pe Dumnezeu pe când erau sănătoşi, şi-au dat duhul cu cele mai frumoase sentimente şi ne-au edificat în ceasul morţii”13'. Răspunsul predicatorului: asemenea convertiri de ultimă oră nu sunt sincere. Când unii libertini se credeau pe patul morţii, dădeau semne de căinţă. Însă de îndată ce revin la viaţă, se întorc la viciile lor. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, chiar dacă unii mari

| păcătoşi mor „în cele mai frumoase sentimente religioase”136. Şi sfântul

Ambrozie afirmă că „dintr-o sută de mii ce vor fi amânat să se consacre lui

Dumnezeu până în ultima clipă, abia unul dacă va fi mântuit„137. La lipsa de sinceritate în pocăinţă se adaugă faptul că Dumnezeu va refuza păcătosului harurile necesare fără de care nu se va converti nicicând138. Desigur, Dumnezeu i-ar putea acorda harurile. „Dar mă tem că n-o va face”.

„Să ţinem minte că bunătatea lui nu e fără înţelepciune şi fără raţiune. Or, fraţii mei, a crede că Dumnezeu va fi întotdeauna dispus să ierte pe cel care şi-a bătut joc de el pe când era sănătos şi care nu-i cere iertare pentru greşelile sale decât pentru că vede că nu le mai poate săvârşi, nu înseamnă să presupunem în Dumnezeu o bunătate fără înţelepciune şi fără raţiune… Dar dacă gloria şi înţelepciunea îl obligă să-i pedepsească şi să-i lase pe păcătoşi în seama morţii, justiţia îl obligă la aşa ceva încă şi mai mult. E sigur că Dumnezeu îşi trage tot atâta glorie din dreptatea sa cât din celelalte perfecţiuni ale sale. Vreau să spun că Dumnezeu este la fel de glorios dacă îl pedepseşte pe păcătos sau îl răsplăteşte pe cel drept. Or, asupra cui îşi va exercita justiţia dacă nu asupra păcătoşilor care şi-au bătut joc de el toată viaţa…”139

Dar – nouă obiecţie – chiar lucrătorii de la ceasul al unsprezecelea au fost răsplătiţi de proprietarul viei. Acest exemplu, răspunde predicatorul, nu este „în favoarea” voastră. Căci „lucrătorii” n-ar fi dorit nimic altceva decât să lucreze mai devreme. De cum au fost chemaţi au venit140. Să conchidem: „în ultima fază a bolii, păcătosul va striga către Dumnezeu şi nu-i va fi îndeplinită ruga. Îi va face lui Dumnezeu cele mai frumoase promisiuni, dar Dumnezeu îi va răspunde că nu mai e vreme'141. În spatele acestui discurs categoric, ghicim o absenţă: noţiunea de circumstanţe atenuante. Iezuitul Jacques Giroust nu dăduse unei culegeri de predici titlul semnificativ Păcătosulfărăscuze (Lepecheursans excusesj142?

Infernul

Chinurile agoniei şi descompunerea corpului mort sunt preţul plătit pentru păcat. O dată acceptată această pedeapsă, dacă decesul deschide calea spre beatitudinea veşnică, atunci nu putem decât s-o dorim. În schimb, dacă îl face pe păcătos să cadă în gura căscată a infernului, această nenorocire este mult mai dramatică decât sfârşitul, chiar dureros, al vieţii terestre. Pedagogia macabră a Bisericii s-a ocupat întotdeauna de sfârşiturile de pe urmă. Totuşi descrierea infernului este inegal prezentă în predici. De la sfântul Bernardin de Siena la sfântul Leonard de Port-Maurice, trecând pe la lazarişti, predicatorii profesionişti, în cursul misiunilor şi al seriilor de predici de advent sau din postul mare, insistă asupra evocării înspăimân-tătoare a supliciilor de dincolo de mormânt. Invers, culegerile de predici duminicale sunt mai discrete asupra acestei teme, mai ales cele ale lui Jean-Pierre Camus, Francois Bourgoing, Edme Boure, din corpusul reţinut aici. Chiar şi rigorişti ca Antoine Godeau şi Paul Beurrier se feresc să ajungă la descrieri prea tulburătoare.

Totuşi, ne-am înşela dacă am crede că preoţii de parohie lasă tema exclusiv pe seama predicatorilor veniţi pentru „efecte speciale”. În prima duminică după Bobotează, Pierre de la Font le declară enoriaşilor săi: „De vreme ce predicatorii apostolici şi care au înfăptuit cele mai miraculoase schimbări din lume întotdeauna au făcut din chinurile infernului subiectul cel mai comun.al predicilor lor, ştiind din experienţă că nu există un adevăr mai potrivit să-i sperie pe cei mai mari păcătoşi şi să-i aducă la Penitenţă, am hotărât să încep cu acest subiect predicile duminicale pe care vi le voi ţine peste an…”1 îl putem considera drept un clasic pe părintele Symon de Rennes care consacră omilia din prima duminică a adventului judecăţii de apoi, cea din a 3-a duminică din postul Paştelui „învârtoşării şi focului din infern”, iar cea din a 24-a duminică după Rusalii) uclecâţii individuale. Girard se ocupă mai mult de infern de vreme ce îi onsacră trei predici pe an cu ocazia duminicii a 2-a şi a celei de a 3-a de acvent §i a duminicii a 3-a din postul Paştelui. În primele două, insistă asupra universalităţii chinurilor infernului şi a imposibilităţii de a le înţelge; ln cea de a treia, asupra „duratei lor infinite”.

Ah, condamnare! Ah, reprobare!

Ah, sentinţă de pe urmă! Ah, mânie! Ah, disperare!

Ah, Separare! Ah, mâhnire!„- în sfârşit, să nu fim surprinşi să întâlnim o apăsătoare insistenţă asupra infernului în lucrările menite să ofere materiale de predicare în acelaşi timp misionarilor din interior şi preoţilor de parohie. Referindu-se la „memoria infernului şi a eternităţii„, Philippe d'Outreman apreciază că în republica creştină ar trebui să existe doar două închisori: una pentru atei, iar cealaltă pentru „nebuni„. În prima ar trebui băgaţi cei ce nu cred că „există un infern destinat pentru supliciile păcătoşilor„, iar în cea de a doua, adică „în casa de nebuni şi alte căsuţe„, cei ce cred în infern, dar se încăpăţânează „să zacă în păcat de moarte„3. În articolul despre „Infern„ din a sa Bibliotheque des prâdicateurs, Vincent Houdry susţine că sfârşitul de pe urmă „este unul din aspectele esenţiale ale credinţei noastre„4. La rândul lui, Hyacinthe de Montargon consideră că acesta este un subiect esenţial tratat „aproape de toţi predicatorii vechi şi moderni şi în toate cărţile de pietate”5. De aceea, le aduce cititorilor şi utilizatorilor o întreagă serie de referinţe despre infern, extrase mai întâi din Scripturi, apoi sfinţii Părinţi, în sfârşit, din autorii mai recenţi. Nu ar fi inutil să amintim aici principalele texte servind de model în această privinţă, de vreme ce o pastorală neliniştită şi neliniştitoare, izolându-le adesea de contextul lor, dar apropiindu-le mereu între ele, reuşeşte să creeze de-a lungul epocilor o convingere colectivă traumatizantă6.

La bază, găsim Matei 25, 31-46, adică evocarea judecăţii de apoi, cu oile la dreapta şi caprele la stânga, acestea din urmă fiind sortite „pedepsei veşnice”. Se adaugă Mat. 3, 12, „îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge”; Mat. 10, 28, „temeţi-vă mai degrabă de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă”; Mat. 13, 24-30, pilda neghinei; Mat. 13, 47-50, pilda năvodului din care se aruncă ce este rău; Mat. 22, 1-14, cea a nunţii fiului de împărat, cu alungarea omului venit fără haină de nuntă; Mat. 25,1-14, cea a fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor nechibzuite; Mat. 25, 14-30, cea a talanţilor. Din Marcu 9, 42-43 este extrasă fraza: „mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge…” Din restul Noului Testament, cel mai des invocate sunt: Evr. 10, 31: „înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”; 2 Tes. 1, 9, „cei [care nu cunosc pe Dumnezeu sau nu ascultă de Evanghelie] vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică”; Apoc. 9, 6, „vor dori să moară şi moartea va fugi de ei”; Apoc. 20, 15, „Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”.

Din Vechiul „testament sunt folosite în general capitole din Iov (20, 22, 27) care descriu pedepsirea celor rai, Ps. 11, 6, „Peste cei răi plouă primejdiile; foc şi pucioasă §i un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei pane„; versete din Cartea înţelepciunii care evocă pedepse, „Ca să înveţe că în ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se şi pedepseşte„ (înţel. 11, 16), făptura, slujindu-Ţi Ţie, Celui care ai făcut-o, se încordează pentru pedepsirea celor nedrepţi” (înţel. 16, 24), „risipiţi au fost, şi înspăimântaţi amarnic şi tulburaţi au fost de năluciri” (înţel. 17, 3). Sunt amintite ameninţările înspăimântătoare care figurează în Ecclesiastic, „Dinţii fiarelor şi scorpiile, şerpii şi sabia răzbunătoare sunt ca să piardă pe necredincioşi” (Sir 39, 36), „. Va' vouă, bărbaţi nelegiuiţi,… De veţi muri, spre osândă vă veţi osebi” (Sir. 41, 11-12). Din Isaia este extrasă profeţia adresată mândrelor fiice ale Sionului: „Şi atunci în loc de parfum va fi miros de putrefacţie” (Isa. 3, 24), iar din Ieremia, cuvântul Domnului: „voi face cuvintele Mele un foc în gura ta, şi poporul acesta lemne, şi focul le va mistui” (Ier. 5, 14): tot atâtea indicaţii concrete pe care a brodat inepuizabila imaginaţie a predicatorilor.

Autorii din primele secole ale creştinismului cel mai des citaţi în legătură cu infernul sunt Tertulian, sfântul Ciprian, sfântul Ioan Hrisostomul, sfântul Augustin şi sfântul Grigore. Într-adevăr, Tertulian a scris despre focul infernului că „prin natura sa este incoruptibil printr-o putere ce i-a fost dată de Dumnezeu pentru a chinui” şi că „nu nimiceşte ceea ce arde, ci păstrează neatins”7. Sfântul Ciprian ne asigură că „nenorociţii (damnaţii) deveniţi nemuritori vor trăi în mijlocul văpăilor. Corpul aruncat în flăcări va arde în vecii vecilor fără a fi nimicit”8. Pentru sfântul Ioan Hrisostomul, „acest supliciu al infernului este groaznic, dar adăugaţi miile de torturi despre care nu veţi spune nimic comparabil cu privarea de slava pierduta!”9 Evocând în altă parte dureri mai concrete, adaugă: „Să ne gândim aşadar ce nefericire e să arzi neîncetat, să fii cufundat în tenebre, să te mistui în gemete, să stângi din dinţi fără să te asculte nimeni… Dacă întunecimile sunt de ajuns pentru a ne tulbura sufletele asuprite, atunci ce se va întâmpla când ororii beznei i se va adăuga oroarea chinurilor?”10

Sfântul Augustin este o sursă esenţială asupra acestei teme ca asupra autor altora. Cetatea lui Dumnezeu mai ales este invocată. Hyacinthe de

Montargon îl citează de patru ori, cu trimiteri greşite, de altfel: a) „A fi pe vecie despărţit de Dumnezeu este o pedeapsă atât de mare pe cât e

Dumnezeu de mare„; b) „Aceasta este starea lor [a damnaţilor]: niciodată

Vu> niciodată morţi, ci murind fără încetare în chinuri„; c) „Durerea va rămâne pentru a chinui pe vecie, iar natura va dăinui pentru a simţi întotdeauna durerea„; d) „Puterea infinită a lui Dumnezeu îi pedepseşte

Pe damnaţi, ceea ce face într-un mod de neexprimat, dar real„11. De la n Grigore cel Mare reţinem în special următoarea afirmaţie: „Pedeapsa e pe măsura ofensei şi fiecare osândit va fi chinuit de foc în funcţie de larimea şi enormitatea crimei săvârşite”12. Cu şase veacuri mai târziu, şi

Bernard îşi aduce contribuţia, întrucât scrie: „Avem dreptul de a

I pedepsi întotdeauna ceea ce nu poate fi ispăşit prin nici o satisfacţie„ şj: „Ceea ce a fost făcut nu poate să nu fi fost făcut… Ceea ce depăşeşte timpul nu poate trece o dată cu timpul: prin urmare, trebuie să suferiţi pe vecie de râul pe care pe vecie veţi recunoaşte că l-aţi comis”'5.

Autorii recenţi daţi ca exemplu de Hyacinthe de Montargon în plin secol XVIII celor care trebuie să vorbească despre infern sunt în principal Bourdaloue, Giroust, Massillon, Dufay, Cheminais, Pallu cărora li se vor adăuga cu folos materialele inspirate de Reflecţiile Părintelui de la Colombiere, în Reflecţiile creştine ale Părintelui Croiset şi în Eseuri de morală de Nicole (4 voi., al doilea tratat, cap. 6).

De-a lungul secolelor, au fost aduse obiecţii discursului ecleziastic despre infern. În mod evident, una dintre ele a fost reluată de fiecare epocă în parte: de ce Dumnezeu pedepseşte printr-o pedeapsă veşnică o greşeală trecătoare? Răspunsul a fost omogen de la sfântul Grigore cel Mare până la începutul secolului XX. S-o citim într-o predică a sfântului Bernardin de Siena14. Autorul unui păcat de moarte, explică marele predicator, „preferă ceva nestatornic binelui veşnic şi determinat. Deci el dispreţuieşte şi ofensează binele veşnic şi infinit. Însă ofensa este pe potriva ofensatului. Or, de vreme ce acesta este infinit, şi ofensa trebuie judecată ca fiind infinită; în consecinţă, pentru că pedeapsa trebuie să fie proporţională cu ofensa, este necesar ca păcatul de moarte să fie compensat printr-o pedeapsă infinită”. Oare justiţia umană acţionează altfel? Nu-1 desparte pentru totdeauna de societatea civilă şi neamul omenesc pe ucigaşul a cărui crimă n-a durat decât o clipă? Urmează un raţionament asupra „duratei” şi a „intenţiei”. Este adevărat că păcatul este trecător. În acest sens, el este „finit”. Dar dintr-un alt punct de vedere, putem spune că „durează la infinit” şi deci poate fi pedepsit pe vecie. Sfântul Grigore a explicat în ce fel, iar Bernardin îi reia demonstraţia: dacă ar putea, păcătoşii ar dori să trăiască pentru totdeauna, cu scopul de a păcătui pentru totdeauna. Căci ei dovedesc cu prisosinţă că vor să trăiască pe vecie pentru a păcătui pe vecie, de vreme ce nu încetează să facă rău atât cât trăiesc. Îi este aşadar necesar justiţiei lui Dumnezeu ca aceia care n-au vrut să pună capăt păcatelor lor atât cât au trăit să fie pedepsiţi printr-o pedeapsă fără sfârşit15. Dumnezeu se uită nu atât la fapte, cât la intenţii.

Cu trei sute de ani după sfântul Bernardin de Siena, părintele Girard reia aceleaşi argumente într-o predică despre infern destinată ţăranilor şi se bazează şi el pe sfântul Grigore. Iată esenţialul cuvintelor lui, fondate „pe două principii incontestabile”: „Primul este acela că păcatul trebuie pedepsit pe cât merită. Al doilea, că păcatul trebuie pedepsit atât cât există… Or, este de netăgăduit că păcatul de moarte conţine o răutate infinită; prin urmare, trebuie pedepsit printr-o pedeapsă infinită. Or, damnaţii fiind făpturi şi fiinţe limitate şi finite, ei nu pot fi capabili să suporte o pedeapsă infinită în ea însăşi; deci trebuie să fie infinită în raport cu durata sa: iată veşnicia.

I

Păcatul trebuie pedepsit atât cât există… Dumnezeu trebuie să pedepsească păcatul atât cât acesta persistă: or, păcatul va dura pe vecie în cei morţi în această stare înfiorătoare şi va exista întotdeauna”. Imediat după aceste afirmaţii, Girard face trimiteri la sfântul Grigore16.

Cu mai multă vehemenţă, Hyacinthe de Montargon îşi imaginează ce va spune într-o zi Dumnezeu păcătoşilor:. N-aveţi de ce să vă plângeţi, n-aveţi decât ce meritaţi. În timpul vieţii aţi călcat în picioare legile unui Dumnezeu veşnic, trebuie ca ispăşirile acestei crime să fie veşnice; nu v-aţi căit niciodată pentru crimele voastre, nici eu nu mă voi căi pentru chinurile voastre… V-aţi răzvrătit fără încetare, mă voi răzbuna şi eu neîncetat. Nimic nu v-a înfrânat insultele, nimic nu vă va măsura durerea. Sufletul vostru care a păcătuit era nemuritor, îi trebuie un supliciu de acelaşi fel, un supliciu nemuritor”17.

Această logică scolastică, ce a supralicitat textele biblice, duce la afirmaţia că un singur păcat, chiar trecător, merită o veşnicie de chinuri: temă banală a unei pastorale care se vrea percutantă. O cântare de Grignion de Montfort atribuie această plângere unui damnat: „Pentru un fleac, Pentru o plăcere de o clipă Am pierdut viaţa veşnică. Turbez neîncetat de mânie”18.

Dramatizând într-o manieră clasică formula sfântului Iacov (2, 10), o altă cântare a aceluiaşi autor afirmă: „A nu te supune unei singure porunci/Este crima crimelor”19. O predică lazaristă conţine următoarea exclamaţie pe care predicatorul i-o atribuie unui damnat: „Cum! Pentru un pahar cu apă mocirloasă, adică pentru o plăcere necinstită, am pierdut cerul? Cum! Pentru un blid cu linte, adică pentru nişte excese alimentare, am pierdut binecuvântarea Tatălui ceresc, sunt obiectul urii lui şi-s alungat din paradis?”20 Iezuitul Vincent Houdry îi sfătuieşte pe predicatori „să facă bine înţeles faptul că un singur păcat de moarte ne face demni de acest supliciu [infernul]”21.

În culegerea de cântări figurând în Manuel des retraites et missions ă l usage du diocese de Rennes, un damnat constată: „Pentru o singură ofensă, mulţi sunt cu noi/în acest loc funest”22. În cursul unei predici duminicale, părintele Girard îl apostrofează pe fiecare din ascultătorii săi: „^um > pentru câteva pahare cu vin, pentru a vă satisface lăcomia, vreţi sa vă condamnaţi la a suferi o foame şi o sete veşnice? Pentru o plăcere brutală şi de moment, vreţi să vă condamnaţi pentru totdeauna la a fi îngropaţi în rugurile infernului?… Pentru o brumă de glorie, vreţi să fiţi călcaţi în picioare de diavoli şi de osândiţi şi să deveniţi gunoaiele închisorilor infernale?”23ân mod asemănător, la sfârşitul Vechiului Regim, Părintele Nicolas Le Gali îşi învaţă enoriaşii bretoni: „Consideraţi că un Vv^U1 '3'icat *^e moai'te este suficient pentru a vă damna, dacă aveţi ghinionul de a muri fără a-1 fi mărturisit şi fără a fi făcut penitenţă. Prin i

Aceasta să înţelegeţi că trebuie să luaţi aminte să vă păziţi de păcatul de moarte şi chiar de păcatul venial, de vreme ce înclină spre păcatul de moarte„-”1.

Structura cvasiinvariabilă a predicilor de altădată asupra infernului revelează trei mari insistenţe stereotipe legate de caznele suportate de către damnaţi. Într-adevăr, atât sufletul, cât şi trupul lor au de suferit, iar dubla pedeapsă va dura veşnic. Ordinea de expunere a celor trei elemente ale discursului este secundară în raport cu prezenţa lor constantă. Sfântul Bernardin de Siena, încă tributar modei scolastice a diviziunilor şi subdiviziunilor, distinge cele optsprezece cazne spirituale care-i apasă pe cei condamnaţi: 1) sunt lipsiţi de beatitudine; 2) se ştiu afurisiţi de Dumnezeu; 3) îşi compară soarta cu gloria celor preafericiţi; 4) sunt roşi de viermele remuşcării; 5) sunt atinşi de un foc spiritual; 6) de absenţa eternă a fericirii feste repetarea primului punct); 7) de o continuă frică; 8) de ruşinea de a-şi şti crimele cunoscute de toţi; 9) ar vrea să le facă rău (celor aleşi), dar nu pot; 10) sunt revoltaţi împotriva pedepsei care i-a lovit; 11) se detestă pe ei înşişi; 12) îi invidiază pe cei aleşi (repetare a punctului 3); 13) îşi pierd speranţa în mântuire; 14) au certitudinea damnării; 15) sunt bântuiţi de o furie demoniacă; 16) sunt orbi din punct de vedere spiritual, fiind lipsiţi de har; 17) hulesc neîncetat; 18) ştiu că nu se mai pot răscumpăra25. Diferitele suplicii spirituale subtil puse în evidenţă de Bernardin sunt prezente, mai mult sau mai puţin, în toată predicarea posterioară asupra infernului, poate cu o mai mare insistenţă asupra pedepsei de a nu putea vedea pe Dumnezeu (privarea de viziunea beatifică), plasată de altfel pe primul plan de marele predicator italian. Dar, în legătură cu acest subiect, nu este uşor să-i impresionezi pe auditori într-o manieră concretă. Astfel, corpusul de predici lazariste din secolele XVII-XVIII explică faptul că în viaţa aceasta „nu resimţim decât slabe dorinţe de a-1 cunoaşte bine pe Dumnezeu, pentru că sufletul nostru este continuu tras spre pământ de legătura strânsă cu trupul; dar pe lumea cealaltă, fiind eliberat de toate piedicile, el va avea dorinţe şi tendinţe nelămurite de a se uni cu Dumnezeu, pe care-1 va considera centrul său, sfârşitul său şi fericirea sa supremă”-6. Dar, explică misionarul anonim, damnatul va dori cu putere să se îndrepte către Dumnezeu şi n-o va putea face; pe de altă parte, „judecătorul corect şi neînduplecat îşi va face o glorie demnă de justiţia sa din a-1 cufunda în cel mai adânc infern”27. O predică bretonă a reuşit mai bine, mi se pare, decât multe altele mai elaborate să-şi facă auditoriul să înţeleagă cât de gravă este pedeapsa ce constă în îndepărtarea de Dumnezeu. Aici putem citi: „. Să-ţi pierzi părinţii, să-ţi pierzi prietenii, să-ţi pierzi averea, să-ţi.

Pierzi sănătatea, ah, toate aceste pierderi sunt mari! Totuşi, ele nu jj înseamnă nimic în raport cu pierderea de care vă vorbesc. Da, când i î n-o să mai aveţi nici cel mai mic lucru, când veţi fi pe o grămadă de ' gunoi ca omul cel sfânt Iov, nu vă va lrpsi nimic dacă Dumnezeu va fi cu voi. Dar dacă l-aţi pierdut pe Dumnezeu… Aţi pierdut totul, atât pentru această lume, cât şi pentru cealaltă. Sunteţi într-o stare mai jalnică decât o femeie fără soţ, decât un om fără patrie, decât un copil fără tată: is.

Nicolas Le Gali îşi continuă ideea rididndu-şi singur o obiecţie: damnaţii i-şi vor da seama de pierderea suferită. Vai, răspunde oratorul, îşi vor da ama cu vârf şi îndesat. Acum nu-1 vedem pe Domnul nostru şi nu ne vedem nimicnicia. Dar după moarte vom înţelege blândeţea, plăcerea, mulţumirea aduse de prezenţa în casa lui Dumnezeu, în preajma lui. Atunci Domnul îi va spune damnatului: „Priveşte casa aceasta fericită, priveşte-o bine, îţi place, dar nu-t pentru tine”. De unde mânia şi disperarea celui pedepsit. Un copil mic care-1 vede pe tatăl său murind nu devine conştient decât mai târziu de importanţa pierderii. În acelaşi fel, de-abia în momentul morţii va constata damnatul amploarea dezastrului şi binele de care s-a lipsit29.