Jean Delumeau

Sfântul Francois de Sales şi discipolul său Jean-Pierre Ca mus au crezut, şi Caterina de Genova şi referindu-se la ea, că din meditarea la ircratoriu putem… Extrage mai multă consolare decât teamă”. Episcopul le Geneva, scrie Jean-Pierre Camus,. Sfătuia cu tărie să se citească admiabilul tratat despre purgatoriu scris de preafericita Caterina de Genova.

La sfatul său l-am citit şi recitit deseori cu atenţie, dar întotdeauna cu o nouă plăcere şi cu noi cunoştinţe; şi mărturisesc că, în acest domeniu, n-am citit niciodată ceva atât de mulţumitor„92. În spiritul sfintei Caterina de Genova, Jean-Pierre Camus şi sfântul Francois de Sales explica referitor la purgatoriu: „Este adevărat că supliciile sunt atât de mari aici încât durerile cele mai groaznice ale acestei vieţi nu se compară cu ele„ – trimitere obligatorie la sfântul Augustin – „dar şi satisfacţiile interioare sunt aici astfel încât nu există prosperitate sau mulţumire pe pământ care să le poată egala. Sufletele sunt într-o continuă comuniune cu Dumnezeu. Ele sunt total supuse voinţei acestuia… Ele se purifică aici cu bucurie şi dragoste… Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe ele însele… Sunt consolate aici de către îngeri. Sunt asigurate de salvarea lor… Mâhnirea lor foarte amară este într-o pace foarte profundă. Dacă e un fel de infern în ceea ce priveşte durerea, este un paradis în ceea ce priveşte caritatea blândă ce le cuprinde inima”93.

Pe aceeaşi linie de gândire, Fenelon prezintă, într-o paranteză a unei „scrisori spirituale”, o concepţie consolatoare asupra purgatoriului: „Ar trebui să fii încă din această viaţă, scrie el, ca sufletele din purgatoriu, tihnite şi mlădioase în mâna lui Dumnezeu, pentru a i te abandona şi pentru a te lăsa distrus de focul răzbunător al dragostei. Fericit cel ce suferă în felul acesta”94.

Dar atunci de ce să te rogi pentru sufletele din purgatoriu? Răspunsul sfmtului Francois de Sales şi al lui Jean-Pierre Camus: „Asta din cauză că, în ciuda avantajelor, starea acestor suflete este foarte dureroasă şi, într-adevăr, demnă de compasiunea noastră; de altfel, gloria pe care i-o vor aduce lui Dumnezeu în cer este amânată”95.

Discursurilor echilibrate şi liniştitoare alţii le-au opus o insistenţă tragică asupra caznelor din purgatoriu. Citim în scrierile carmeliţilor din Salamanca (secolul XVII): „Nu socotim nepotrivit ca un drept, părăsind pământul cu o cantitate însemnată de păcate veniale sau cu o datorie grea pentru păcatele capitale amânate în ceea ce priveşte vina, dar nu în ceea ce priveşte cazna pământească, să sufere în timpul său de purgatoriu o pedeapsă a simţurilor mai atroce decât cea pe care-o vor avea de îndurat unii damnaţi pedepsiţi pe vecie pentru unul sau două păcate de moarte”96.

Dacă purgatoriul a fost frecvent infemalizat, faptul se datorează, înainte 01! Ce, predicilor ţinute de cei pe care Pierre Chaunu îi numeşte menii mâniei„. Sfântul Francois de Sales nu se înşela. „Cea mai mare e dintre cei cărora le e atât de frică de purgatoriu, spunea el, o fac din interesul lor şi din dragostea pe care-o au faţă de ei înşişi, mai mult decât pentru interesul lui Dumnezeu; iar aceasta pentru că, de obicei, cei ce le vorbesc clin amvon nu înfăţişează decât chinurile acestui loc şi nu fericirea şi pacea pe care le gustă sufletele de aici'9„. Încă în 1936, autorul articolului „Purgatoriul„ din Dictionnaire de Theologie caiholiqiie (Dicţionar de Teologie catolică) scria în concluzie: „Pare absolut necesar să reacţionăm împotriva tendinţei unor predicatori care prezintă purgatoriul ca pe un adevărat infern, cu excepţia veşniciei”98.

Jacques Le Goff îl situează la loc de fainte printre responsabilii infernalizării purgatoriului pe dominicanul Etienne de Bourbon, autorul unui Tratat de predicare {Tractatus de diversis materiis praedicabilibus) compus între aproximativ 1250 şi 1261, data morţii sale”. În acest tratat, purgatoriul constituie al cincilea titlu din primul dintre darurile Sfântului Duh, darul fricii (Dedono timoris). În interiorul acestui titlu, trei capitole sunt consacrate motivelor de a te teme de suferinţele purgatoriului: asprimea (acerbitas) pedepselor, diversitatea lor (diversitas), durata lor (diuturnitas), sterilitatea (sterilitas = imposibilitatea sufletelor de a obţine merite după moarte), nocivitatea (dampnositas = lipsa vederii lui Dumnezeu), calitatea chinurilor (tormentorum qualitas) şi micul număr de ajutoare (subveniencium paucitas = cei vii îi uită repede pe cei morţi). Etienne de Bourbon descrie torturile venite din Apocalipsa lui Pavel prin Purgatoriul sfântului Patrick şi, pe de altă parte, pentru a face înţeles caracterul dureros al condamnării de a nu putea vedea pe Dumnezeu, asigură că sfinţii ar prefera să fie în infern dar să-1 vadă pe Dumnezeu, decât să fie în paradis fără a-1 vedea. Consideraţiile negative sunt ilustrate cu 39 de anecdote (exempla). Or, afirmă Jacques Le Goff, tratatul lui litienne de Bourbon a avut un mare succes şi exempla au fost deseori folosite.

Pe urmele lui Etienne de Bourbon, „Fraţii predicatori” par să fi contribuit în mare măsură la răspândirea în public a noţiunii de purgatoriu ca infern provizoriu, după cum au favorizat şi difuzarea temei Dansului macabru: ca dovadă, Miroir de la vraie penitence (Oglinda adevăratei penitenţe, 1354) a dominicanului florentin Iacopo Passavanti, lucrare de mare audienţă100. Autorul îl declară aici stupid pe cel ce refuză să facă penitenţă pe pământ gândindu-se că purgatoriul este făcut pentru aşa ceva. Mai întâi, va avea el timpul sau dorinţa de a se căi în clipa morţii? Dar şi de-ar fi aşa, „ce nebunie să preferi chinurile purgatoriului, despre care sfântul Augustin spune că depăşesc tot ce poţi suferi în viaţa asta, unei mici penitenţe aici!”101. Passavanti distinge două feluri de ispăşiri purgatoare după moarte. Unele se efectuează într-un loc „aflat undeva spre centrul pământului, unde este infernul şi unde sufletele se purifică în acelaşi foc existent în infern”. Celelalte sunt suportate pe pământ. În ambele cazuri, ele sunt „foarte mari”. Pentru a le demonstra, el foloseşte o anecdotă tragică (exemplwn) localizată în „comitatul Nevers” şi împrumutată de la Helinand de Froidmont. O femeie nobilă şi căsătorită s-a îndrăgostit de un cavaler şi au păcătuit împreună. Pentru a fi mai liberă, şi-a omorât soţul. Căzând bolnavă, s-a căit, şi amantul său. Ca atare, n-au fost condamnaţi la infern. Dar „martiriul”

^nui'fatorial este impresionant. În fiecare noapte, goală şi cu părul în zolti (ne, este urmărită de un călăreţ negru, cu un cuţit în mână. Cal şi

—”lăreţ aruncă flăcări pe ochi, pe gură şi nas. Ea ajunge curând în apropierea nui şanţ larg, umplut cu cărbuni aprinşi, pe care nu-1 poate trece.

Călăreţul – fostul său amant – o ajunge din urmă, o loveşte cu cuţitul, o răstoarnă peste cărbuni, apoi o scoate şi o aruncă pe gâtul calului său şi fuge cu ea. Discursul lui Passavanti despre purgatoriu este încă destul de arhaic în raport cu ceea ce se va scrie şi se va predica mai târziu pe această temă. Mai mult, el afirmă că bidiviul din povestire este un „demon”102 autentic, executant al justiţiei divine. În sfârşit, pentru că bărbatul şi femeia s-au iubit în mod vinovat, ei sunt condamnaţi să se urască atâta timp cât le va dura pedeapsa.

Mai târziu, doctrina oficială se va strădui – dar nu întotdeauna cu succes -să elimine demonii din purgatoriu şi va învăţa că sufletele suferinde nu mai pot păcătui acolo şi sunt deci incapabile să urască. Dar, din alt punct de vedere, exemplum-udominicanului se adaugă numeroaselor insistenţe posterioare asupra îngrozitoarelor suferinţe din purgatoriu. Complainte des Trespasses (Plângerea celor morţi) a „rhetoriqueur”-ului şi canonicului Jean Molinet (ti507) este o bună mărturie cu privire la răspândirea unei viziuni a purgatoriului în care aspectul negativ îl depăşeşte cu mult pe cel pozitiv. Adresându-se celor vii, care se lasă prinşi comod în desfătările vieţii, prizonierii infernului provizoriu le spun – „Voi vă odihniţi în jilţuri

Noi ne chinuim arşi şi prăjiţi;

Sunteţi adormiţi în sunete de instrumente, Foarte uşor, iar noi fără pic de milă

Suntem treziţi cu totul în groază, Despuiaţi cu toţii, iar voi bine îmbrăcaţi, Noi torturaţi; voi în râsete, noi în plânsete.

În clipa de faţa nu există decât fericire şi nenorocire…”103

Arzând în „focul inuman”, sufletele din purgatoriu solicită, deci, cu insistenţă rugăciunile.

Infernul provizoriu în secolele XVII şi XVIII

Purgatoriul este prezent în mod inegal în predicile de altădată. Un anumit corpus de predici misionare – acela al lazariştilor, de exemplu – nu-i consacră o dezvoltare aparte. În schimb, capucinul Francois de Toulouse

Şi iezuiţii Segneri şi Fontana insistă neîncetat asupra lui. În predicile uminicale uneori apare (cum ar fi la Girare! Şi Symon), alteori nu (la La ont, Hebert, Chevassu şi Reguis)104. În ultimul caz, explicaţia tăcerii nstă, fără îndoială, în aceea că predica despre purgatoriu avea loc mai s pe data de 2 noiembrie. Or, cel mai adesea, culegerile de predici nicale, nu ne-au transmis omilia din acea zi. În orice caz, „Bibliotecile” şi enciclopediile pentru predicatori conţin toate câte un capitol substanţial despre purgatoriu, acesta figurând de asemenea la loc de cinste în culegerile de cântări. Ca dovadă, Soupirs de l'ăme du Purgatoire (Suspinele sufletului din Purgatoriu), al căror autor este cehul Michna: 1. Ascultă, rogu-te, chemarea mea Ascultă, Dumnezeule veşnic, Ascultă-mi plânsul şi plângerile, Fă-mă să scap de suferinţă! Apleacă-ţi urechea către păcătoşi, Vai! Nu-1 respinge pe niciunul Din cei ce speră în tine.

2. Închisoarea în care mă aflu, Doamne, durează prea mult, Totuşi nu-mi tăgăduiesc deloc

Greşeala mea grea:

Nu caut decât îndurarea ta, Ah! Fie ca generozitatea ta Să mă scoată din spaima asta!

3. Scurtează, bunule Dumnezeu, clipa asta lungă

De foc violent.

Te rog, dăruieşte-mi

Iertarea ta gratuită, '

Nu cântări după greşeala mea, Ci după Patimile tale, '-

Nu-mi întârzia mântuirea.

4. Eliberează-mă din închisoarea întunecată, Dintr-un loc atât de infam, în ceruri te voi slăvi, Glorie din belşug Domnului meu. Ah, scurtează, scurtează-mi relele. Celor pe care te-ai îndurat să-i suporţi Dăruieşte-le fericirea eternă!

5. Priveşte-mă în necazul meu, în înspăimântătoarea pedeapsă.

Sufletului meu, sărmanul, Nu-i aplica penitenţa

După faptele mele: Pentru că nevrednic, fără merit, Mă hrănesc cu dragostea ta Şi mi-e frică de dreptatea ta.

6. O, Păzitorul meu, te implor, Mângâie-1 pe cel îndurerat, Am încredere în sprijinul tău, Vezi-1 pe cel torturat!

Nu pot ieşi din încurcătură:

Fii mijlocitor pe lângă Dumnezeu

Să-mi acorde ajutorul!

7. Setea să-mi înceteze în cele din urmă, Foamea să-mi dispară, Frigul şi căldura să ia sfârşit, Dumnezeu să-mi ierte păcatele Comise cândva din slăbiciune încă din tinereţe.

8. Chem şi voi chema fără încetare, Totul mă sileşte la aceasta, Atât timp cât nu voi ajunge

La odihnă.

Strigaţi, strigaţi, prieteni:

Glasul vostru va domoli

Mânia lui Dumnezeu, o va linişti.

9. În schimb, obţineţi de la Dumnezeu

O iertare a chinurilor

Pentru sufletele ce ard atât de violent, Daţi-le ceva răcoritor;

Le puteţi veni în ajutor, Le-aţi putea salva

Dacă v-aţi aduce aminte de ele!”105

Să nu ne îndoim, înaintaşii noştri din evul clasic au auzit deseori vorbindu-se de purgatoriu. Altfel nu s-ar fi rugat atât de mult şi n-ar fi făcut slujbe pentru sufletele ce se aflau acolo. Felul în care li se vorbea despre acesta nu putea decât să-i îndemne la asemenea ofrande spirituale.

După cum am făcut-o pentru infern, putem reconstitui cu uşurinţă componentele stereotipe ale discursului despre purgatoriu, aşa cum a fost el auzit în Occident timp de mai multe secole: un discurs cu dominante tragice, în care bunătatea lui Dumnezeu era arareori subliniată. Este cazul mai ales sub pana şi în gura lui Francois Le Picart, teolog care predică la

Paris la începutul războaielor religioase. El menţionează cu siguranţă – cum altfel?

— Prea vestita aserţiune a sfântului Augustin, tradusă de el astfel: „Tot chinul martirilor nu este atât de mare ca acela din purgatoriu”, dar asta pentru a asigura că o credinţă solidă şi rugăciunile pentru defuncţi ne pot scuti chiar de purgatoriu: „Dacă sunteţi în afara credinţei Bisericii, [chiar] dacă faceţi toate lucrările bune din lume, încă nu veţi fi salvaţi.

Păstraţi-vă credinţa (catolică) întreagă şi veţi scăpa de orice chin, atât de mtern, cât şi ele purgatoriu… Şi rugându-ne pentru cei decedaţi încă ne vom putea feri să ajungem în purgatoriu…„106 Le Picart este un preot care insistă pe tot parcursul anului liturgic asupra „îndurării lui Dumnezeu…

Mai mare decât infirmitatea şi păcatul nostai„107. El mai declară: „Dumnezeuâi urneşte pe păcătoşi prietenii săi”108. Doreşte, totuşi, să fie arşi ereticii şi

_ Jsmaticii109. Obiectivul său esenţial este acela de a-i păstra pe parizieni credinţa catolică. Celor rămaşi credincioşi, în vreme de criză religioasă, Pioape că le dă asigurarea unui zbor direct în paradis. În secolele XVII

HI, contextul general fiind schimbat, pastorala catolică încearcă mai „sa convertească” păcătoşii. Folosind argumente forte, ea dramatizează unle de pe urmă şi reţine din purgatoriu mai ales aspectele sale dureroase.

Acesta este, prin urmare, mai mult pedeapsă decât purificare„0. E un loc de expiere, de executare a „judecăţii lui Dumnezeu„ care se „răzbună„ aici pe cei vinovaţi – totuşi iertaţi. Monseniorul de Fromentieres, pronun-ţând o omilie pentru ziua morţilor în faţa lui Ludovic al XlV-lea şi a curţii sale, vorbind despre purgatoriu, le declară iluştrilor auditori: Este deci adevărat că Dumnezeu, care este de temut în judecarea fiilor omului, le rezervă pedepse cumplite celor ce nu şi-au îndeplinit îndatoririle faţă de el pe lumea aceasta printr-o penitenţă proporţională cu greşelile lor”. Mai departe, oratorul repetă că Dumnezeu acţionează astfel „pentru a se răzbuna pe acele sărmane suflete proporţional cu greşelile comise”1„. Termenii „răzbunător„, „răzbunare„, „justiţie„ fac parte, în epocă, din semantica obişnuită a purgatoriului. Într-o cântare a lui Grignion de Montfort, prizonierii infernului provizoriu îi interpelează pe cei vii spunându-le: „Prieteni, Dumnezeu răzbunător Ne alcătuieşte supliciul. Simţim asprimea întregii sale justiţii”112.

O altă cântare de misiune îi pune pe credincioşi să cânte:

Justiţia unui Dumnezeu gelos îi ţine captivi în flăcări.

Justiţia unui Dumnezeu gelos îi face să geamă sub greutatea loviturilor sale”3.

Părintele Symon de Rennes, în ziua Tuturor Sfinţilor, i se adresează lui Dumnezeu şi îi spune:; [sufletele din purgatoriu] îţi satisfac justiţia prin excesul durerilor lor„4. Oferind predicatorilor modele de predici, Hyacinthe de Montargon afirmă: „Trebuie neapărat ca păcatul să fie ispăşit, ori în viaţa aceasta, ori în cealaltă… Să mergem cu gândul în locurile subterane în care răzbunarea lui Dumnezeu se desfăşoară cu atât mai multă severitate cu cât pedepseşte pentru a ierta„'. Spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi, Yves-Michel Marchais, paroh în Anjou, refuză să vorbească, în legătură cu purgatoriul, de „mânia unui Dumnezeu răzbunător„. El evocă doar „justiţia şi atotputernicia unui Dumnezeu hulit„, dar precizând că Isus Hristos „te face să dai socoteală de toate şi pretinde până la ultima centimă”116.

Totul se plăteşte pe lumea cealaltă, chiar şi greşelile minore. Într-un model de predică propus de Philippe d'Outreman, se spune că supliciile purgatoriului sunt aplicate „pentru mici vanităţi, vorbe de clacă, minciuni banale şi alte păcate veniale, pe care noi le băgăm în seamă atât de puţin şi le comitem cu atâta uşurinţă”117. Într-o predică misionară, capucinul Francois de Toulouse îl înfăţişează pe Dumnezeu „ca pe un perceptor necruţător”, care „cere până la ultima centimă”. Predicatorul se minunează de asprimea divină faţă de sufletele deja salvate. Dar în acelaşi timp constată…: „. El le pedepseşte pentru un păcat minor care ar consta într-un mic gest mânios sau o bârfă, un râs, o concesie neînsemnată făcută frumuseţii; o, Doamne, cât îţi sunt de aspre exigenţele, iar judecăţile, abisuri infinite”118- asi temă este dezvoltată de Grignion de Montfort în ale sale Plaintes jL – îines du purgatoire (Plângerile sufletelor din purgatoriu). Acestea îi în pe cei vii în următorii termeni:

Fără păcate mărunte.

Fără greşeli minore, Pentru că Dumnezeu le pedepseşte

Cu atâta mânie”119.

„Feriţi-vă să păcătuiţi, Şi feriţi-vă să credeţi

Că e puţin lucru

Să mergi să arzi în purgatoriu!

Cele mai mărunte pete/Ne reţin în acest foc„, afirmă şi sufletele suferinde într-o cântare religioasă compusă de capucini120. Iezuitul Fontana, expert în discursuri exagerate, insistând într-o zi asupra duratei chinurilor purgatoriului, îşi informează publicul că „Paschage, cardinalul„, a trebuit să îndure „un purgatoriu foarte lung şi atroce„ pentru o greşeală datorată doar „ignoranţei„ şi de care nu era decât „uşor vinovat„. O „sfântă fecioară„, Vitaline, a fost şi ea condamnată la un „foarte lung purgatoriu„ pentru „niţică frivolitate în coafură„. Un franciscan a fost pedepsit cu „chinuri foarte lungi pentru unica greşeală de a nu-şi fi înclinat capul întru gloria pairi'. După astfel de exemple, declară în concluzie predicatorul, gândiţi-vă la ceea ce au de suferit părinţii şi prietenii voştri care au greşit atât de mult! 121. Părintele Girard nu rămâne mai prejos când asigură: „Acolo [în purgatoriu] minciunile cele mai uşoare, jocurile de cuvinte, bârfele ce trec în lume drept o distracţie permisă vor fi pedepsite prin chinuri groaznice. Acolo se va vedea nebunia celor ce nu se tem de păcatul venial”122. În aceeaşi predică există o afirmaţie corectă din punct de vedere teologic, dar paradoxală în formă – „Ştiţi bine cui îi este destinat purgatoriul? Sfinţilor şi aleşilor lui Dumnezeu, celor care, după ce au respectat legea şi au ajuns la capătul unei vieţi creştine, au fericirea de a muri în starea de har”123. „Chinuri îngrozitoare” pentru cei care au „fericirea de a muri în starea de har”: iată „Buna Vestire” a lui Girard.

Purgatoriul este o închisoare. Sufletele sunt aici „ţinute în captivitate”124. Afirmaţia datează din Evul Mediu şi a străbătut secolele. Ea era legată de noţiunea unui Dumnezeu contabil, judecător şi temnicer. În Plângerea celor morţi de Jean Molinet, aceştia îi îndeamnă pe cei vii să privească spre străfundurile „închisorilor” lor12'. La începutul unei predici despre Purgatoriu, Fulvio Fontana le adresează auditorilor sfatul următor: „Imagi-naţi-vă… sub picioarele voastre o adâncă închisoare care, clin cauza apropierii sale de infern, fără a participa cu nimic la nelegiuirea sa, atrage totuşi pedepsele şi chinurile”126. O cântare franceză din secolul XVIII îi Porteşte pe creştini să asculte „strigătele vrednice de milă” pe care sufletele din purgatoriu „le scot în temniţele lor”127. Grignion de Montfort nbuie sufletelor suferinde care-şi imploră rudele şi prietenii de pe Pământ cuvintele următoare: „Scoateţi-ne din închisoare

Prin toate actele voastre de justiţie.

Plătiţi-ne răscumpărarea

Prin sacrificiile voastre sfinte”128.

Părintele Symon evocă la rândul său „închisorile triste în care ele (sufletele suferinde) dau finalmente satisfacţie justiţiei divine'129. Buchetul misiunii afirmă de asemenea că sufletele, sunt deţinute în închisorile justiţiei divine pentru greşeli mărunte sau pentru că n-au dat satisfacţie îndestul pentru greşeli care le-au fost iertate în această viaţă…”130.

Închisoarea aceasta este un infern ne-etern. Msr de Fromentieres o declară în faţa lui Ludovic al XlV-lea: „Pentru a vă da seama cât de puternice sunt suferinţele îndurate de sufletele credincioase în purgatoriu, voi avansa mai întâi o propoziţie care vă va surprinde, fiind totuşi foarte adevărată, că sărmanele suflete, în ce priveşte pedeapsa simţurilor, suferă acelaşi foc ca şi damnaţii; şi că, în privinţa pedepsei de a nu-1 putea vedea pe Dumnezeu, ele suferă într-un fel mai mult decât cei damnaţi”131. Biblioteca predicatorilor a iezuitului Houdry conţine umiătoarea declaraţie: „Nimic nu se compară cu pedepsele purgatoriului decât cele ale infernului; ele sunt aceleaşi, cu excepţia duratei şi a disperării”132. În al său Dictionnaire apostolique (Dicţionar apostolic), Hyacinthe de Montargon se întreabă prin ce se diferenţiază pedepsele infernului de cele ale purgatoriului şi răspunde: „Nici o diferenţă între aceste suferinţe, decât durata. Acolo, la fel ca şi în infern, sufletul va fi învăluit, înconjurat de foc… Aceeaşi închisoare, aceeaşi captivitate, aceiaşi călăi, aceleaşi spectre ale ororii, acelaşi vierme devorator”133.

Contaminarea între infern şi purgatoriu a mers chiar şi mai departe. O notă dictată de Pascal tânărului său nepot Louis Perier este revelatoare în această privinţă. Se poate citi aici: „Oamenii de orice condiţie, chiar şi martirii, trebuie să se teamă de Scriptură. Cea mai mare pedeapsă a purgatoriului este nesiguranţa judecăţii. Deus absconditus”154. Caracterul indiscutabil heterodox al celei de-a doua propoziţii a iscat îndoieli asupra autenticităţii sale. Dar Jean Deprun, cu ştiinţă şi perspicacitate, a asociat-o unui întreg curent teologic care, de-a lungul anilor, afirmase că pedeapsa cea mai chinuitoare dintre cele suferite de sufletele din purgatoriu era incertitudinea în ceea ce priveşte mântuirea lor, neştiinţa sau uitarea adevăratului loc în care sunt, chiar teama de a fi damnaţi pe vecie135. Pascal s-a referit, fără îndoială, la o tradiţie de „revelaţii particulare” ce pornea de la sfânta Brigitte de Suedia, trecând prin sfânta Lydwine de Schiedam şi Denys le Chartreux şi pe care tocmai o reluase părintele Amelote în a sa Vie de soeur Marguerite… De Beaune (Viaţa surorii Margareta… Din Beaune, 1654). Acestei călugăriţe, după Amelote, i s-a arătat de mai multe ori un mort care-i spunea că… Purgatoriul său era crâncen şi înspăimântător, că suferea suplicii de neexprimat, că avea mintea într-o întunecime atât de mare încât nu ştia dacă se află în infern sau în purgatoriu şi ea mărturisi că această stare era atât de apăsătoare, încât toate celelalte suplicii îndurate de sufletele drepţilor i se păreau uşoare prin comparaţie”130.

Revelaţia sfintei Margareta din compania Sfântului Sacrament poate fi apropiată, mi se pare, de un pasaj dintr-o predică a capucinului Francois de Toulouse despre purgatoriu: „Pedepsele noastre [de pe pământ].

— Iară el, sunt… Îndulcite de gândul că vor lua sfârşit curând şi că ne vor ira o glorie eternă, clar sufletele din purgatoriu nu au această consolare.

Învăţaţi spun că sufletele nu ştiu dacă sunt bântuite de un duşman care face să sufere suplicii ce trebuie să dureze mai multe secole sau dacă „nt purificate de un părinte care le va scoate în curând din acest loc de nenorociri”13 în purgatoriu, ca şi în infern, focul este rege. Fantasmele incendiatorilor de dincolo găsesc aici o nouă ocazie de a-şi da frâu liber. „Dacă ne uităm la instrumentele de care se foloseşte Dumnezeu pentru a le face să sufere [pe sufletele din purgatoriu], ne asigură tot Francois de Toulouse, vom descoperi că acestea sunt cele mai violente din câte există în natură. Este adevărat că Dumnezeu ar putea să le tortureze cu trandafiri şi să le purifice de mizerii cu ape înmiresmate, pentru că orice lucru în mina sa capătă destinaţia dorită de el. Numai ca foloseşte focul, cel mai violent dintre elemente şi cel mai aspru dintre suplicii…, iar unii învăţaţi spun că acelaşi foc care-i torturează pe damnaţi îi curăţă pe cei aleşi şi că nu diferă de cel din infern decât prin durata sa”138.

Discursul ecleziastic despre purgatoriu a amplificat şi dramatizat peste măsură un verset din I Cor. 3, 13-15:„…Focul [din Ziua Domnului] va dovedi cum este lucrarea fiecăruia…; dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc”. Comentând acest text şi sprijinindu-se pe sfântul Augustin, sfântul Cesaire d'Arles scrisese: „Nimeni să nu spună: ce-mi pasă de sălăşluiesc în focul purgatoriului dacă trebuie după aceea să ajung la viaţa veşnică! Ah! Nu vorbiţi astfel, prea iubiţii mei fraţi, pentru că focul purificator va fi mai chinuitor decât orice pedeapsă ce ne-o putem imagina, încerca şi simţi în astă lume”139.