Jean Delumeau

„Să-mi fie permis astăzi, le cere el enoriaşilor, să dau un sens cu totul opus acestei parabole şi să spun că grăuntele de muştar, atât de mic în sine şi dând naştere totuşi la o plantă atât de însemnată, ne poate foarte bine reprezenta respectul uman ce pare a nu fi nimic în sine şi care, cu toate acestea, produce efecte uimitoare”7'. Acest „monstru”, deci, va face obiectul predicii.

În orice epocă, Biserica citeşte Evanghelia în funcţie de preocupările sale de moment, de antropologia sa – variabilă – şi de proiectele sale pastorale. În perioada pe care o studiem, obiectivul major era de a culpabiliza pentru a „mântui”. Luca (8, 19) aduce la cunoştinţă că „mama şi fraţii (lui Isus)… Nu puteau să se apropie de El, din cauza mulţimii”, Godeau trage de aici concluzia că puţine persoane se apropie de comuniune cu inima deschisă. „Numărul de comuniuni îl copleşeşte pe Isus Hristos. Mulţimea îl îngrămădeşte, dar această populaţie care-1 îngrămădeşte îl calcă în picioare”77. Acelaşi Godeau şi-1 imaginează pe Isus copil plângând în iesle şi explică: „. Cum ura la nesfârşit păcatul şi cum îl luase asupră-i, îl plângea şi-1 resimţea cu amărăciune”78. Isus a postit patruzeci de zile în deşert, dar s-a dus la ospăţul din Cana şi mânca uneori la perceptori. Totuşi Beurrierâşi asigură auditorii de la Saint-Etienne-du-Mont că Domnul a „postit întotdeauna” şi că n-a luat „niciodată… Nici un aliment ca să-şi satisfacă simţurile, ci din pură necesitate”79. Cu o oarecare ingeniozitate, Pierre de la Font, în ziua Floriilor, se foloseşte de textul lui Matei 21, 2 („veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”) şi explică faptul că, după cum apostolii au dezlegat măgăriţa şi măgăruşul, la fel şi preoţii îi dezleagă pe păcătoşi prin absolvire. Această predică a Floriilor se referă, deci, la confesiune80. Ultimul exemplu dintr-o listă ce s-ar putea prelungi: Girard, comentând pe Luca 19, 41 (Isus a plâns pentru Ierusalim), afirmă că păcătoşii pe care ar trebui mai ales să-i deplângem sunt „cei înveşmântaţi în mizeriile necurăţiei: acest viciu ruşinos, căruia ar trebui să i se ignore până şi numele în creştinism şi care este totuşi obişnuit în lume”81.

În sfârşit, nu este rar ca în predicarea de altădată sărbătorile liturgice, în principiu purtătoare de bucurie, să devină ocazia unor predici ameninţătoare, în legătură cu „misterul Arătării”, Montargon redactează un text în care putem citi, printre altele: „Să ne cutremurăm, creştini, până la vederea ieslei. Aşa umilit cum pare Isus Hristos aici, el este înfricoşător… „

La capătul acestei dezvoltări referitoare la. Tactica„ predicatorilor se impune o precizare. Orice fel de procedee ar fi folosit, pastorala voia „să convertească„. Un preot breton din secolul XVIII, justificând în faţa ascultătorilor folosirea mijloacelor dure, îi spunea fiecăruia dintre ei: Netrebnicilor. Dacă sunteţi atât de nesimţitori la vorbele mele, gândiţi-vă cel puţin la moartea ajunsă aproape de voi, fie-vă frică de un Dumnezeu care este judecător aspru, tremuraţi în faţa infernului gata să vă înghită. Cu aceste cuvinte, susţinut de graţia lui Dumnezeu, am speranţa să-1 convertesc şi pe cel mai mare necredincios”85. În mod concordant, sfântul Alfonso de Liguori constata în aceeaşi vreme: „Atest din experienţă că în locurile în care am propovăduit această predică [asupra morţii „practice…„]. Ea a produs o mare senzaţie şi a lăsat auditoriul cuprins de teroare. Lucrurile practice [= concrete] fac cu mult mai multă impresie decât cele speculative”86. Totuşi, sfântul Alfonso nu era un specialist în stârnirea terorii. Într-o zi, declară: „Convertirile ce provin din frică durează puţin: oamenii uită, ridică din umeri şi totul ia sfârşit… Dar dacă eşti convertit prin dragostea faţă de Isus răstignit, convertirea este mai puternică şi mai durabilă. Ceea ce nu face dragostea, frica n-o va face, şi când te ataşezi de Isus răstignit, nu-ţi mai este frică”87. Afirmaţia sfântului Alfonso impune un comentariu mai amplu: predicarea, chiar şi cea mai traumatizantă, a vrut întotdeauna să exprime în cele din urmă speranţa88. Prin aceasta, macabrul creştin se distinge de morbidul fără obiect al teatrului elisabetan şi de o anumită literatură neagră a secolului XVIII89.

În cursul misiunilor şi pe tot parcursul anului liturgic, sărbătorile religioase se străduiau să compenseze în sensul bucuriei efectele alarmante ale unei pastorale riguroase. De altfel, ea trebuia în principiu să lase loc, la sfârşitul unui advent sau al Postului mare, unui discurs liniştitor. După Bernard Dompnier, trebuie citat aici un sfat util al capucinului Albert de Paris: „Imediat după ce ai uimit şi aproape adus la disperare auditoriul, prezentându-i mărimea crimelor sale, rigoarea judecăţii lui Dumnezeu şi apropierea pedepsirii, trebuie să treci imediat la remediu şi să oferi mijloacele pentru prevenirea tuturor acestor necazuri”90. Pastorala fricii a fost însoţită, deci, incontestabil, de o „pastorală a seducţiei”. Dar credincioşii nu erau ei marcaţi mai mult de frică decât de speranţă, prima fiind prezentată deseori, prin forţa lucrurilor, în culori mai frapante decât cea de-a doua?

În ce priveşte maniera dură evocată mai sus şi care face obiectul prezentei lucrări, cum să n-o legi de un diagnostic pus de secole întregi de oamenii Bisericii creştinilor obişnuiţi? Ei îi considerau pe aceştia în mod global drept nişte mari păcătoşi, surzi, greu de emoţionat şi pe care doar o pastorală şocantă i-ar fi putut – poate?

— Zgudui, deci „converti”. Acest termen trebuie înţeles în sens forte. Clerul credea că are în Europa o misiune comparabilă cu cea dusă faţă de păgâni de misionarii trimişi dincolo de mare. „Să converteşti'„, asta înseamnă că, în faţa proiectului lor religios şi a moralei foarte austere pe care-o propovăduiau, predicatorii de toate obedienţele au găsit o inerţie enormă, o rezistenţă pasivă cu atât mai dificil de înfrânt cu cât se adăpostea în dosul unei practici religioase aproape regulate. Pastorala fricii, însoţită sau nu de „seducţie”, trimite la un public aparent docil şi cu toate acestea îndărătnic. Predicând într-o zi pe tema infernului, Bourdaloue constata, la adresa ascultătorilor săi, că „predicatorii au încercat de mii de ori, dar inutil, să vă facă să înţelegeţi oroarea [acestuia]”91. În noiembrie 1819, Laurence Balzac, în vârstă de şaisprezece ani şi în pensiune într-o instituţie din strada Francs-Bourgeois, îi va scrie surorii sale: „Astăzi e duminică… Predicatorul ne-a vorbit despre judecata de apoi şi despre vicisitudinea mărimilor din această lume; după predică nu ştiu cine nu s-ar fi simţit deja ars, damnat. Cât despre mine, mi-era atât de frig la picioare încât mi-am dat seama că încă nu sunt în infern; astfel mă vezi foarte dispus să-mi iau de la capăt ticăloşiile, să merg la spectacol, la bal, la concert, în toate locurile mondene şi perverse…”92

Documentele

Pentru a clarifica temele şi răsunetul pastoralei fricii în lumea catolică a secolelor XVI-XVIII se impune recursul la unele surse. Vom regăsi, evident, „Pregătirile pentru moarte”, Faut mourir şi alte Pensez-y bien pe care le-au studiat recent unii istorici pentru a le revela dominantele93, evoluţia şi ponderea în literatura religioasă. Dar şi alte tipuri de documente vor reţine în special atenţia noastră şi anume predicile şi cântările, acestea din urmă nefiind deseori decât nişte predici rimate. Grignion de Montfort mărturisea acest lucru, atunci când scria: „Predicatorule, în cântecele mele/îţi poţi regăsi predicile. /Eu am digerat materia/Pentru a te ajuta şi a-ţi fi pe plac”94. Jacques Le Goff ne asigura că predica a fost „produsul cultural cu cel mai mare consum în Evul Mediu”9', începând cu invenţia lui Gutenberg, imprimeria va câştiga foarte mult teren. Totuşi, oralitatea îşi va păstra încă mult timp prestigiul şi forţa de persuasiune. La sfârşitul secolului XVII, doar 21% clin francezi (mai ales bărbaţi) îşi pot semna actul de căsătorie. Desigur că numărul lor creşte în cursul secolului XVIII, clar în 1786-1790 abia ajunge la 37%96. Totuşi, unii oameni ştiu să citească fără a şti să scrie. Rămâne însă adevărat că în ajunul Revoluţiei mai mult de jumătate din locuitorii regatului sunt analfabeţi. De unde importanţa predicilor în pastorală. Istoriografia cea mai recentă se apleacă acum cu predilecţie asupra acestei surse esenţiale, mult timp neglijată97. Ea descoperă aici temele majore ale predicării şi importanţa acesteia. Sunt sesizate aici relaţiile uneori tensionate dintre Bisericile învăţătoare şi învăţată. Ghiceşte printre rânduri trăirea religioasă de altădată.

Şi predicile se subdivizează în două categorii. Prima le cuprinde pe cele pronunţate cu ocazia misiunilor sau a posturilor Crăciunului şi Paştelui.

Acestora le trebuie adăugate multe cântări compuse în scopul misiunilor, cum ar fi cele ale sfântului Louis-Marie Grignion de Montfort. Misiunile ne vor purta din nou de la sfântul Bernardin de Siena la Leonard de Port-Maurice, trecând mai ales prin părintele Maunoir, lazariştii secolelor XVII şi XVIII, capucinul Francois de Toulouse, abatele Bridaine, iezuiţii Giroust, Vieira, Fontana şi Segneri şi oratorienii Lejeune şi Loriot. Am folosit de asemenea Bouqiiet de la mission compose en faveur des peuples de la campagnepar M. Jean Leudugerpretre… De St. Brieuc (ediţia întâi din 1700). Cântările sunt, desigur, cele ale lui Grignion de Montfort98, dar şi cele reunite în 1746 într-un Manuel des retraites et missions ă l'usage du diocese de Rennes. Am adăugat la acestea mai ales cântările pe care le intonau în secolul XVIII elevii Fraţilor din şcolile creştine” şi cele pe care le-au învăţat populaţiile din Boemia barocă100. A doua categorie este aceea a predicilor săptămânale înşiruite de-a lungul anului, pe măsură ce treceau cele cincizeci şi două de duminici ale calendarului liturgic, cărora trebuie să le alăturăm omiliile pronunţate la alte sărbători obligatorii.

Anchetele istoriografiei contemporane dovedesc în mod indiscutabil rolul, mult timp subevaluat, jucat în ţările catolice, din secolul XVII până într-al XlX-lea inclusiv, de misionarii din interior care-au luat locul predicatorilor itineranţi din Evul Mediu, dar cu mai multă metodă în acţiune şi cu o mai mare atenţie acordată mediului rural. Discursul misionarist sub toate formele sale ne va fi, deci, de mare folos. Totuşi, mai importantă va fi, în optica noastră, imensa literatură a predicilor pentru cele cincizeci şi două de duminici ale anului. Apărută în Evul Mediu101, ilustrată în secolul XV de Olivier Maillard în ale sale Dominicales102, în secolul XVI de Lefevre d'Etaples103, ea a atins în secolele XVII şi XVIII un volum şi o audienţă considerabile. O teză de doctorat ă la frangaise n-ar fi inutilă pentru studierea în profunzime a predicării săptămânale care ne restituie pastorala cea mai obişnuită de altădată, aşa cum au ascultat-o strămoşii noştri din vremea catehismului şi până la moarte. De unde întrebarea fundamentală pentru noi: această predică de rutină, în mod obligatoriu mai puţin încordată decât cea a misiunilor, a vehiculat şi ea un mesaj al fricii?

Răspunsul la întrebare va trebui să ţină cont de diversitatea internă a corpusului folosit. Căci am consultat în mod voit culegeri de omilii reflectând un larg evantai de experienţe pastorale şi de sensibilităţi religioase. Francois Le Picart în secolul XVI104 şi Paul Beurrier105 în XVII tipăresc omilii care le fuseseră adresate parizienilor, cel de-al doilea, abate de Sainte-Genevieve, fiind şi paroh la Saint-Etienne-du-Mont. Episcopii Jean-Pierre Camus la Belley106 şi Antoine Godeau107 la Vence aveau în faţa lor auditorii micilor oraşe episcopale. Tot la această clientelă pare a fi vrut să ajungă Pierre de la Font, prior la Valabrege, fost oficial la Uzes, ale cărui predici sunt publicate în 1701108. Edmond Bouree, oratorian, tipăreşte în 1703 omilii duminicale care par destinate unui public nediferenţiat109. Acesta era deja obiectivul lui Francois Bourgoing, al treilea superior al Oratoriului (tl662), ale cărui Homilies chrestiennes… (1642) voiau să fie utile atât parohilor, cât şi simplilor laici, aceştia din urmă fiind invitaţi să Ie citească fie singuri, fie în faţa familiei şi a servitorilor„. In schimb, Francois Hebert, ajuns episcop de Agen, publică predici pe care le-a rostit pe când era preot al… Parohiei regale” de la Versailles1„. La mijlocul secolului XVIII, Symon este preot Ia o parohie centrală din Rennes, Saint-Germain, pe teritoriul căreia se afla Parlamentul din Bretagne”2. Les Petitsprosnes ou instructionsfamilieres… De N. Girard (ed. I în 1753), paroh la Saint-Loup în dioceza Lyon113, MissionnaireparoissiaP'4 (ed. I în 1753) dej. Chevassu, „fost paroh al diocezei Saint-Claude”, şi Discoursfamiliers (ed. I în 1766) de L. Reguis„5, „paroh al diocezei de Gap şi fost paroh al celei de Auxerre”, reflectă experienţa mediului rural.

Autorii înşişi sunt diferiţi. Temperamentul lor, conjunctura religioasă, familia spirituală căreia i se alătură, obiectivele pastorale pe care şi le propun le influenţează limbajul. Francois Le Picart polemizează viguros împotriva protestanţilor, dar insistă pe îndurarea divină faţă de cei care rămân credincioşi. Jean-Pierre Camus, influenţat de Francois de Sales, manifestă tandreţe pentru oile sale, pe care le numeşte „prea blânzii mei miei”, „prea-iubiţii mei”, „fraţii mei prea-blânzi”, „sufletele mele simţitoare”. Astfel de formule nu sunt prea des întâlnite în predici. Mai ales Godeau nu le foloseşte niciodată şi vorbeşte publicului său pe un ton rigid. Este un rigorist ca şi Beurrier. Bouree este cu mult mai puţin consolator decât Bourgoing. Pierre de la Font şi Girard vorbesc ameninţător. Symon, Hebert, Chevassu şi Reguis sunt mai degrabă moderaţi. Al treilea echilibrează permanent ameninţarea cu speranţa; ceea ce face şi ultimul, dar acesta se găseşte confruntat, în anii 1770, cu creşterea necredinţei şi îi atacă fără încetare pe libertinii al căror venin se răspândeşte de acum înainte chiar şi în satele din regiunea Auxerre. Totuşi, indiferent de temperamentele specifice, o constatare de ordin cronologic pare a se impune: predicile săptămânale ale lui Lefevre d'Etaples, ale lui Vigor şi Le Picart în secolul XVI, cele ale lui Jean-Pierre Camus la începutul celui de-al XVII-lea sunt mai puţin agresive faţă de ascultători decât cele clin perioada posterioară (1630-1770J. Totul se petrece ca şi cum Reforma catolică, începând din momentul în care a intrat cu adevărat în acţiune pe teren, ar fi provocat o înăsprire a limbajului pastoral, cu scopul de a-1 face eficace, desigur.

Distincţia propusă mai sus între, pe de o parte, predicile de misiune şi cele din pelerinaje şi, pe de alta, predicile săptămânale, oricât de pertinentă ar fi, n-ar putea să ascundă legăturile care uneau cele două tipuri de discurs, inspirate, în realitate, din aceleaşi surse. Joseph Chevassu îşi intitulează culegerea sa de omilii Le Missionnaireparoissial şi indică la sfârşit cum să compui o serie de predici de misiune alegând din panoplia sa de predici săptămânale. De unde necesitatea raportării şi la lucrări care voiau să ofere materiale, referinţe, teme şi canavale atât misionarilor, cât şi preoţilor de parohie. Ne gândim aici în primul rând la trei mari compilaţii utilizate încă de clerul secolului XIX. Prima este Le Pedagogue chrâtien (Saint-Omer, 1622), de iezuitul din Valenciennes, Philippe d'Outreman. În ediţia „noua, revăzută şi adăugită' din 1650, pe care-am consultat-o, la începutul tomului II, autorul nu ne ascunde faptul că primul său volum a fost un mare succes de librărie, „după cum dovedesc cele peste cincizeci de reeditări şi versiunile în toate limbile„1”'. În Candide, Voltaire atestă larga lui audienţa. Sigur ca lucrarea se adresează cititorului creştin în oeneral, dar Philippe d'Outreman vrea mai întâi şi mai ales să ajute clerul să propovăduiască. De aceea plasează la sfârşitul fiecăruia din cele două volume un „index spre folosinţa predicatorilor”, fiecare capitol fiind urmat de „istorii” edificatoare şi probante, moştenitoare ale acelor exemplu ale lui Etienne de Bourbon (tl26l)117 şi capabile să trezească atenţia auditoriului.

O a doua Sumă destinată predicatorilor este La Bibliotheque des predicateurs a altui iezuit, Vincent Houdry (prima publicare în 1712). Ediţia pe care am folosit-o, aceea de la Lyon, din 1715-1725, cuprinde 21 de volume in-4°, dintre care două de „suplimente”. În fruntea acestor „suplimente”, „librarul” ne face cunoscut că „lucrarea având ca titlu La Bibliotheque des predicateurs a fost primită foarte favorabil de către public, de vreme ce în cinci-şase ani au fost scoase mai multe ediţii”118. Ultima retipărire va avea loc în 1865-1869.

Al treilea titlu din această listă mai mult orientativă decât exhaustivă este Dictionnaire apostolique ă l'usage de MM. Ies cures des villes et des campagnes et de tous ceux qui se destinent î la chaire (13 voi. In-8°, Paris, 1752-1753) al călugărului augustinian Hyacinthe de Montargon119, capelan al regelui Poloniei, în faţa căruia a predicat de advent. Această lucrare nu numai că are un volum întreg de tabele şi index, dar mai conţine pentru fiecare temă tratată şi câte un expozeu doctrinal, două „discursuri” care ar putea fi considerate interschimbabile şi adresate unui public de bun nivel şi, în sfârşit, o „predicare familiara” destinată unui auditoriu mai simplu. Pot fi găsite, deci, în această enciclopedie pastorală, atât predici gata făcute, cât şi elemente pentru compuneri proprii. Ea a fost reeditată în 1822-1824 şi în 1830-1831. Este evident că doctrina şi insistenţele acestor dicţionare şi biblioteci „apostolice” au fost comercializate în multiple predici destinate diferitelor categorii de public. Lucrărilor precedente li se poate adăuga, dar cu condiţia de a schimba palierul, La Maniere de bien instruire Ies pauvres et en particulier Ies gens de la campagne, compusă de Joseph Lambert, doctor la Sorbona şi prior la Saint-Martin din Palaiseau120. El indică în prefaţă că a lucrat „mai ales [pentru] pastorii de la ţară care vor găsi în carte principalele adevăruri cu care sunt obligaţi să-i instruiască pe sărmanii daţi în grija lor”. Prin urmare, Joseph Lambert s-a străduit să ofere materiale pentru ansamblul unei pastorale rurale.

Cele patru lucrări menţionate mai sus dublau acţiunea culegerilor de omilii redactate integral, pentru că deseori conţineau şi ele predici gata făcute. În felul acesta, oameni de teren, dar dotaţi cu arta cuvântului şi a scrisului le ofereau preoţilor şi vicarilor mai puţin instruiţi şi mai puţin capabili ca ei texte ce puteau fi utilizate imediat. Pierre de la Font îşi redactează predicile la ordinul episcopului său – cel de Uzes – „spre folosinţa diocezei sale”'1. Oratorianul Julien Loriot, mulţumindu-se uneori… Să pună în ordine„ omiliile confratelui său orb, părintele Lejeune, scrie Sermons sur Ies plus importantes matiăres de morale cbretienne „în folosul celor care se dedică misiunilor şi celor care lucrează în parohii„122. Girard precizează în prefaţa la Petits prânes că Ie-a compus „pentru uşurarea a numeroşi preoţi şi vicari… De la ţară„123. Or, aceste lucrări au fost amplu difuzate. La Maniere de bien instruire Iespauures… De Joseph Lambert a fost reeditată de şase ori în secolul XVIII şi de cinci ori în XIX. Predicile părintelui Loriot cunosc vreo zece tiraje între 1695 şi 1853124- Cele ale lui Girard vor fi traduse în latină la Augsburg, în 1766, tipărite din nou în franceză în 1760, 1766, 1769, 1823, 1839 şi figurează în tomul XCII al Collection des Orateurs sacres, de Migne. Astfel, mai întâi datorită tipăririi, apoi pentru că, într-o altă vreme, au fost reluate şi respuse de ecleziaşti obscuri, aceste texte au avut cu certitudine un mare impact şi putem să le privim pe bună dreptate ca surse esenţiale ale pastoralei celei mai obişnuite. Prin intermediul acestei documentaţii, care multiplică efectul „Pregătirilor pentru moarte”, vom urmări difuziunea fricilor religioase. Va trebui, mai întâi, să individualizăm principalele teme ale acestei cateheze angoasante, apoi să încercăm să-i apreciem greutatea în ansamblul discursului Bisericii adresat maselor catolice.

„Pregătirile pentru moarte”

Printre temele traumatizante ale pastoralei fricii găsim, evident, moartea. Calitatea lucrărilor recente în acest domeniu ne permite, cel puţin în ceea ce priveşte Franţa, să avansăm asupra „Pregătirilor pentru moarte” şi a altor „Chibzuiţi bine” concluzii solide pe care este suficient dacă le rezumăm aici1. Din capul locului este clar că, în Franţa, cel mai mare succes al „Pregătirilor pentru moarte” s-a situat în ultimul sfert al secolului XVII, adică în momentul apogeului Reformei catolice în regat. În această epocă, procentajul lucrărilor religioase în producţia tipărită se apropie de 50%2 iar în testamentele pariziene ating punctul culminant cererile de slujbe şi rugăciuni pentru sufletele din purgatoriu3 – această culme fiind atinsă puţin mai târziu în Provence4. După nivelul minim din anii 1530-1600, provocat de acţiunile succesive ale umanismului şi războaielor religioase, discursul catolic asupra morţii îşi reia ofensiva cuceritoare: 26 de noi „Pregătiri pentru moarte” din 1600 până în 1624 (faţă de 10 titluri în timpul celor 50 de ani de dinainte), 32 din 1625 până în 1649,… Peste 60 în intervalul 1675-1699- Regresul se manifestă din primul sfert al secolului următor: doar 38 de noi titluri între 1720 şi 1724. Încetinirea se precizează în continuare: 20 de titluri inedite din 1725 până în 1749, apoi 13 pentru toată a doua jumătate a secolului. În mod asemănător se răresc, mai ales după 1760, cererile de slujbe pentru defuncţi şi hirotonisirile, îndeosebi în diocezele de Reims, Rouen, Troyes, Autun, Rodez, Grenoble Şi Gap5.

„Invazia pioasă” a fost deci însoţită de o insistenţă asupra morţii încă şi mai puternică decât în trecut, iar secolul XVII a reprezentat în toată Europa o culme din acest punct de vedere. În Italia, de exemplu, bibliotecile sunt pline de opere ale acestei epoci, cu titluri semnificative: De Bono mortis. De contemplatione mortis, De Arte bene moriendi, Atrium domus aeternitatis seu praxis praeparationis ad mortem sanctam obeundam. La Morte del giusto, Arte di ben morire, La Morte disarmata, Morte dolce e sânta, Scuola della bitona morte, La Morte felice a cbi ben vive, Orologio della morte, La Preparazione alia morte, Vero apparecchio per la buona morte etc. În Franţa, alături de De Arte bene moriendi (1620) a italianului Bellarmino şi de L'Avant-coureur de l'eternitâ (1636) a germanului Drexel, câteva titluri se impun ca best-sellers al căror succes va fi durabil: La

Donce el saincle mort (1680) şi La PrCparation ă la mort (1689) ale părintelui Crasset (iezuit): vreo patruzeci de ediţii; LAnge conctiicteur… (1683) a părintelui Coreţ: în jur de douăzeci; Pensez-y-bicn (1654) a părintelui de Barry (iezuit): cel puţin zece6.

În această literatură religioasă axată pe deces, cuvintele, o dată cu trecerea timpului, tind să biruie imaginea (invers decât versiunile scurte ale lui Ars moriendi din secolul XV), macabrul devine mai discret, locul acordat ispitelor agoniei se micşorează, accentul se pune din ce în ce mai mult pe pregătirea îndelungată pentru moarte: aceea care durează toată viaţa. Logic, astfel de lucrări înglobează în mod progresiv formule invocatoare şi practici pioase utile fie în viaţa obişnuită, fie la apropierea marii treceri. În sfârşit, ele scot în evidenţă importanţa împărtăşaniei de moarte şi rolul preotului la căpătâiul muribundului. Descriind această evoluţie7, Daniel Roche remarcă în acelaşi timp că autorii de „Pregătiri” sunt de cele mai multe ori călugări8. Din 190 de autori identificaţi în secolele XVII-XVIII (fără protestanţi), o duzină sunt laici (printre care un Isaac Arnauld), zece aparţin ierarhiei superioare a clerului, 19 sunt clerici de rând. Toţi ceilalţi sunt călugări: astfel oratorianul Quesnel publică în 1686 un eseu despre Le Bonheur de la mort chretienne. Retrăit (e) de huit jours. Dar, printre aceşti călugări, capucinii şi iezuiţii se detaşează net, cei din urmă furnizând doar ei 60 de autori9. Nu întâmplător cele două aripi militante ale Reformei catolice avi investit atât de mult în moarte: toată pedagogia romană este centrată asupra sfârşiturilor de pe urmă. Pensez-y-bien a lui de Barry, La Preparation ă la mort de Crasset, Miroir du pecheur a părintelui Huby, tot atâtea cărţi de succes scrise de iezuiţi.