Jean Delumeau

Michel Vovelle şi Daniel Roche10 sugerează amândoi să împărţim autorii de „Preparations î la mort” şi alte lucrări adiacente între partizani ai blândeţii şi utilizatori ai unei pastorale a terorii. Primii, cum ar fi Crasset şi Lalemant – acesta din urmă autor al Saints desirs de la mort, 1673 – ar fi ieşit învingători din competiţie, dacă judecăm după reeditările tratatelor lor. Clanul „teroriştilor” este bine reprezentat prin părintele Antoine Yvan, din Oratoriu, fondator al Congregaţiei îndurării. A sa Trompette du cielqni esveille Ies pecheurs et Ies excite ă se convertir (1661) spune destule despre tonul lucrării. În general, s-ar fi insistat pe latura neliniştitoare a sfârşiturilor de pe urmă în faţa unui auditoriu larg (care nu era format neapărat din săraci), iar aspectele liniştitoare ale morţii ar fi fost păstrate pentru elitele creştine aflate în recluziune, succesul acestora afirmându-se de la sfârşitul secolului XVII. Reluând discuţia schiţată mai sus11 în legătură cu cele două pastorale, a „fricii” şi a „seducţiei”, aş vrea să marchez din nou aici că aceste două discursuri despre moarte au fost mai mult asemănătoare decât opuse.

Un preot al Misiunii sfântului Francois de Sales, în dioceza de Vienne, publică în 1741 o Methodepotirfirtir saintement sa vie, care se deschide asupra unor perspective de fericire. Dar calea de acces la aceasta este cea a „terorilor salvatoare”12. Chiar autorii de lucrări consolatoare insistă asupra importanţei ultimelor clipe. Formula sfântului Ioan Hrisostomui, nu trebuie lăudat cineva înainte de a fi murit„13, atât de frecvent invocată în secolul XVII1”4, rămâne de actualitate în perioada următoare. Blânclul cavaler de Lasne d'Aigiiebelle, autorul unui eseu plin de sensibilitate despre La Religion du coeur (1768), vorbeşte şi el de „clipa fatală”15.

Importanţa acordată acesteia începând cu Artes moriendi din secolul XV explică de ce s-au născut şi s-au dezvoltat, în epoca Reformei catolice, confreriile agonizanţilor şi ale acelora care îi luau în grijă pe condamnaţii la moarte între momentul sentinţei şi cel al execuţiei16. Multă vreme în cursul Evului Mediu s-a văzut în condamnatul la moarte un viitor locuitor al infernului. El era abandonat de către oameni. Confreriile asociate tocmai pentru a se ocupa de ei au pornit de la punctul de vedere opus -la Roma, de exemplu, începând cu anul 149017. Totul poate fi salvat sau pierdut în ultimele clipe de viaţă. Aceasta este valabil chiar şi în cazul criminalilor. Nu suntem noi cu toţii criminali şi condamnaţi la moarte din cauza păcatului originar? Cel care urmează să fie executat nu diferă deci în mod fundamental de ceilalţi păcătoşi. Dispoziţiile date confortatori-lor, cum ar fi sfaturile, încurajările şi rugăciunile acestora pentru „sărmanii judecaţi” nu reprezintă aşadar decât un capitol aparte din vasta literatură asupra „artei de a muri cum se cuvine”. Ultimele clipe ale unui condamnat constituie, mai mult decât pentru ceilalţi oameni, momentul unei lupte decisive între îngeri şi demoni. Rugăciunile şi prezenţa confortatori-ar trebui să ajute la victoria lui Dumnezeu într-o situaţie deosebit de dificilă. Pentru succesul unei atari întreprinderi, confraţii nu-şi cruţă nici un gest, efort sau argument: sărută picioarele condamnatului pentru a-1 implora să se convertească, îl înspăimântă cu infernul; dacă acesta se încăpăţânează, se roagă împreună cu dânsul; nu-1 părăsesc de la ieşirea din închisoare şi până la moarte.

A-1 ajuta pe cel ce urmează să fie spânzurat, decapitat sau ars înseamnă nu atât a-1 îmbărbăta, cât a-i face un serviciu religios. Nu e vorba de a-i da să bea pentru a-1 îmbăta şi a-i ascunde apropiata scadenţă. Trebuie, dimpotrivă, să i se arate fără încetare că a ajuns la porţile eternităţii. Pe acest parcurs îngust se impune deci luciditatea. Dar atunci când condamnatul s-a împăcat cu Dumnezeu, el devine un exemplu. Acceptând cu mima deschisă sentinţa, poate muri cu speranţa vie a mântuirii. Mai bine mori executat, dar căit, decât să fii surprins de o moarte subită, poate în stare de păcat de moarte.

Această concluzie este valabilă în final pentru toată lumea. Jean Crasset, ale cărui Preparation… Şi Douce mort deţin, în secolul XVIII şi chiar în XIX, mtiietatea printre tratatele compuse în Franţa pe acest subiect, scrie: „LTimpul morţii] este acela în care pericolul de a muri pe vecie ne ameninţă cel mai îndeaproape”18. „Mi-e frică, mărturiseşte el, de durata eternă, bună sau rea, depinzând de o clipă, mie necunoscută, pe care n-o Pot evita şi care mă va face să intru în această casă a eternităţii. Mi-e frică e ziua de pe urmă, ultima a zilelor mele şi prima a unei fericiri sau

I nenorociri eterne„19. Mai departe, credinciosul adus în scenă de către Crasset îi strigă Domnului: Nu mă părăsi atunci când voi fi lipsit de orice ajutor omenesc şi când toţi demonii vor face cele mai mari eforturi pentru a mă pierde'20 – evocare, după cum se vede, a ispitelor din Ars moriendi. îndură-te de mine, se roagă în continuare penitentul, şi întăreşte-mă în faţa spaimelor morţii21… Împrăştie şi alungă groaza faţă de moarte trezită în suflet de slăbiciunea mea”22. Crasset îşi redactează lucrările tocmai pentru a combate angoasa ultimelor clipe. El consideră că „teama este periculoasă în faţa morţii”, dar „bună în timpul vieţii”23.

Astfel regăsim necesitatea de a ne pregăti din vreme pentru „clipa fatală”, îndemnul de a o face nefiind în contradicţie cu insistenţa asupra ultimelor momente. Fostul iezuit Jean-Nicolas Grou, ocupându-se de Caracteres de la vraie dâvotion {Caracteristicile adevăratei devoţiuni) (1788), concede că la bătrâneţe „pasiunile stinse îi lasă spiritului toată claritatea cunoştinţelor sale, în vreme ce infirmităţile îi dau avertismente salutare”. Dar constată, în sens invers, că este vârsta „inerţiei” şi conchide că pentru a ajunge la mântuire trebuie ca „în toate etapele vieţii să te pregăteşti de moarte”2'. Lalemant, citându-1 pe sfântul Ioan Scărarul -mereu trimiteri la Părinţii deşertului – repetă după acesta: „Nu putem trăi cu sfinţenie nici o zi dacă nu ne dorim ca aceasta să fie ultima din viaţa noastră, mai degrabă decât să-1 hulim pe Dumnezeu. Gândul permanent la moarte stinge până la urmă toate viciile. Şi aşa cum caritatea perfectă îl scuteşte pe om să cadă în păcat, o meditaţie perfectă asupra morţii îl face incapabil să se teamă de altceva decât de judecata lui Dumnezeu”25. În acest spirit, „Congregaţia (romană) a morţii bune”, creată la iniţiativa iezuiţilor în 1646, consacra ultima duminică a lunii unei „retrageri pentru pregătirea în vederea morţii”, de vreme ce „fiecare lună poate fi ultima din viaţă”. Membrii „Congregaţiei” se angajau „să ţină, pe cât posibil, prezent în mintea lor gândul la moarte, ce pare să fie un stimulent pentru îndepărtarea de vicii”26.

A te obişnui cu moartea înseamnă în mod obligatoriu a şti să priveşti macabrul. Menţionarea craniului şi a mormântului figurează, după estimările lui Daniel Roche, în 57% din „Pregătirile…” editate între 1750 şi 180027. Chiar şi autorii care lasă la o parte facilităţile morbidului recomandă spectacolul morţii. De unde următorul sfat, în acelaşi timp ferm şi prudent, al lui Fenelon în L'Education des filles, pe care trebuie din nou să-1 cităm după Robert Favre:

Obişnuiţi imaginaţia copiilor să audă vorbindu-se despre moarte; să vadă fără a se tulbura un linţoliu, unmormânt deschis, bolnavi care-şi dau duhul şi persoane moarte deja, dacă puteţi s-o faceţi fără a-i expune unui fior de spaimă. Nu e nimic mai supărător decât să vezi persoane inteligente şi pioase care nu se pot gândi la moarte fără a se cutremura”28.

Mergând mai departe de sfatul lui Fenelon, Fonnulaire de prieres ă l'usage des pensionnaires (Formularul de rugăciuni spre folosirea pensioMflre/orJ (ursulinelor) le recomanda elevelor să se ducă la culcare recitind rugăciunea următoare: „Vai! Iată în ce fel îmi va fi pus într-o zi corpul în mormânt pentru a fi mâncat de viermi. O, Doamne, cât de necugetat e omul că munceşte doar pentru corpul ăsta, care-n scurtă vreme va fi transformat în pulbere, şi că-şi neglijează sufletul nemuritor”29.

În ediţia pe care-am consultat-o din Pregătirea… Părintelui Crasset, prima pagină conţine imaginea unui schelet învingător călcând în picioare pe unul din mai-marii acestei lumi, instrumente muzicale, cărţi şi stindarde, în Saints desirs…, părintele Lalemant reia o recomandare a sfântului Ioan Hrisostomul, aceea că „pentru a fi virtuos, trebuie să meditezi fără încetare asupra morţii, să vorbeşti despre asta în orice clipă, să te familiarizezi cu ea, să vizitezi mormintele şi chiar să-i asişti pe muribunzi, pentru că nimic nu edifică şi nu consolează ca a-i vedea murind pe sfinţi; şi nimic nu te îndepărtează de necredinţă decât a-i vedea murind pe nelegiuiţi”30. Astfel, chiar şi cea mai consolantă pedagogie religioasă are privirea fixată asupra sfârşiturilor de pe urmă. Calea spre mântuire trece prin cimitire. Creştinul trebuie să trăiască cu gândul la moarte.

Necesara meditaţie asupra acesteia stabileşte o punte între pastorala ameninţătoare destinată marelui public şi aceea care le insuflă schimnicilor (şi asimilaţilor) sfânta aspiraţie spre moartea eliberatoare. În Exerciţiile spirituale, aşa cum erau ele practicate în secolele XVII şi XVIII de către o elită creştină, figura acest sfat: „Trebuie să ne imaginăm că suntem într-un cimitir, că privim şi atingem oasele morţilor, când un cap, când altul; trebuie să ne gândim că oasele au aparţinut unor oameni asemănători nouă, bogaţi în onoruri, copleşiţi de toate bunurile acestei lumi”31.

Alt îndemn de aceeaşi natură: „Să mă imaginez pe patul de moarte, cu crucifixul în mână, cu luminarea aprinsă, cu cei apropiaţi rugându-se pentru mine”32.

Grignion de Montfort a afirmat şi el că „moartea celui drept este blândă şi de dorit” şi, pentru a o face astfel, îşi invita ascultătorii – în cazul de faţă mai ales schimnici – să „fie credincioşi unor practici de-ale sfinţilor pentru a se gândi la moarte şi a se pregăti pentru aceasta: 1) Când se culcă, să se aşeze în poziţia unui mort. 2) Să mănânce la fiecare masă o bucată de pâine pentru a hrăni viermii care-i vor devora corpul. 3) Să privească bolile ca pe nişte însoţitori ai morţii. 4) Să aibă un cap de mort în cameră şi să mediteze la ce-a fost, ce este şi ce va fi şi să reflecteze la el însuşi. 5) Să-şi facă racla şi mormântul şi să le sărute zilnic”33.

Fenelon i-a dat într-o zi următorul sfat electorului de Koln: „Trebuie să mori fără încetare pentru tine însuţi spre a-i face pe ceilalţi să intre în această practică a morţii care este esenţa creştinismului”34. Adresându-se şi el „persoanelor religioase”, Dom Jean-Paul Du Sault declară că trebuie să se „facă frate” cu moartea: „Vreau, scrie el, o, moarte, să fac alianţă cu tine… Te voi lua drept soră, soţie, prietenă… Îmi voi găsi sălaşul în casa ta, care este mormântul… Mă voi despuia de pe acum, în favoarea ta, de tot ce iubesc şi am pe pământ”35.

Vom fi recunoscut deja, în aceste apostrofări, limbajul obişnuit adepţilor „dispreţului faţă de lume”. Numitorul comun al tuturor… Pregătirilorpentru moarte„, traumatizante sau liniştitoare, este doctrina lui contemplits muncii. Să facem o comparaţie, în această privinţă, între Trompet te du ciel de părintele Yvan şi Saints dâsirs de la mort de părintele Lalemant. Prima lucrare propovăduieşte frica: „Cel ce trăieşte fără teamă de Dumnezeu şi de sine este un mare ignorant, un nebun şi un pierdut„3' şi îndeamnă, în mod foarte logic, la „detaşarea de maximele şi exemplele lumii„. Pentru că „moda lumii se opune celei a lui Dumnezeu şi îi este duşmană lui Isus Hristos„. „Treburile lumii sunt un mare obstacol în calea mântuirii, cea mai importantă dintre toate„. „Pentru a te lăsa cuprins de spiritul lui Dumnezeu trebuie să te eliberezi de spiritul lumii şi chiar de tine însuţi„. Asemenea afirmaţii sunt, în cartea sa, tot atâtea titluri de capitole37. Cât despre părintele Lalemant, el vrea să-i indice cititorului cum să înveţe „să-şi dorească moartea„. Îi va arăta deci cum „să dispreţuiască viaţa„. De fapt, întreaga lui carte este o disertaţie asupra dispreţului faţă de lume, cu repetate trimiteri la sfântul Augustin, sfântul Ciprian, sfântul Ieronim, la Părinţii greci, sfântul Grigore cel Mare şi sfântul Bernard. Citim aici că „pe măsură ce creştinul simte crescând în el dragostea de virtute, simte cum creşte în el şi dorinţa de moarte„; „creştinii – maximă a sfântului Ciprian – nu trebuie să mai iubească lumea, pentru că lumea îi urăşte pe creştini, iar ei trebuie să se bucure atunci când moartea îi eliberează de relaţiile lumeşti„; „că principala caracteristică [a creştinului] este să dorească şi să iubească moartea„ – formulă a sfântului Ioan Hrisostomul; „că virtutea cea mai trainică a creştinilor şi cea mai evidentă trăsătură a celor predestinaţi este de a suspina şi de a geme neîncetat în aşteptarea morţii şi cu speranţa într-o altă viaţă„ -învăţătură a sfântului Augustin. Autorul îşi încheie tratatul amintind de „sentimentele admirabile pe care ni le-a lăsat sfânta Tereza în scrierile sale, în ce priveşte meditaţia asupra eternităţii şi dorinţa de moarte”38. Pe scurt, un limbaj monastic şi mistic adresat de-acum încolo zecilor şi zecilor de mii de cititori.

Aceeaşi analiză este potrivită pentru cea mai răspândită dintre „Pregătirile pentru moarte”, cea a părintelui Crasset. Penitentul căruia piosul iezuit îi dă cuvântul la un moment dat se exprimă astfel: „Neavând decât o viaţă nevrednică pe care am folosit-o aproape numai pentru a-1 insulta [pe Dumnezeu], declar că sunt încântat să mi-o pierd”39. Mai departe, lucrarea lui Crasset conţine opinii ce ar putea aparţine unui călugăr din secolul XII, apostol al lui contemptus mundi: „Considerându-vă încă om viu pe pământ, trebuie să gemeţi ca într-un exil şi să suspinaţi neîncetat după preafericita eternitate unde se află adevărata voastră patrie şi unde veţi avea o viaţă ce va dura tot atâta cât Dumnezeu însuşi. Trebuie să vă eliberaţi complet inima de dragostea faţă de lumea prezentă, pentru că păcatul, moartea şi puterea demonului au domnit aici încă de la păcatul lui Adam, după cum ne învaţă sfântul Pavel: de aceea pământul pe care-1 locuim este numit regiunea umbrei morţii, iar trupul nostru este numit corpul morţii. În sfârşit, oamenii ce trăiesc pe pământ nu sunt doar muritori, ci chiar şi Isus Hristos declară că aceştia sunt tot atâţia morţi, atunci când îi spune unui ucenic care voia să-şi înmormânteze tatăl înainte de a-1 urma: -lasă morţii să-şi îngroape morţii.”

Ne putem noi teme să părăsim pământul, regiune a morţii şi loc al surghiunului nostru?”'0

Or, numai Biblioteca Naţională din Paris păstrează douăsprezece ediţii diferite ale Pregătirii părintelui Crasset, eşalonate între 1689 şi 1825. Astfel ne dăm seama de audienţa sa.

Identificarea fondului comun celor două tipuri de lucrări consacrate morţii creştine ne face să remarcăm că oroarea şi dorinţa de a muri au coabitat deseori în aceleaşi scrieri. Nu exista vreo contradicţie între cele două atitudini. Moartea este îngrozitoare, fiind cea mai rea dintre pedepsele aplicate omului păcătos. În acelaşi timp, ea este de dorit pentru că pune capăt exilului nostru în „valea plângerii”: ea se deschide către lumină. Robert Favre relatează, în frumosul său studiu despre Moartea în secolul Luminilor (La Mort au siecle des Lumieres), că, în 1784, locuitorii din Vitry-le-Francois au văzut pentru prima dată lângă unul din stâlpii bisericii lor o sculptură, existentă şi astăzi, reprezentând „Religia călcând moartea în picioare”. Moartea este un schelet rânjind, al cărui linţoliu lasă să se vadă craniul şi extremităţile membrelor. Ea este pusă în contrast cu doi îngeraşi şi cu figura strălucitoare a Religiei care poartă crucea şi-i surâde cadavrului. O inscripţie ne aduce aminte de o formulă din Imitatio: „Fericit cel ce are permanent moartea în faţa ochilor şi care nu trăieşte decât pentru a învăţa să moară cum trebuie”41. Macabrul religios din secolele XIV-XVI, evocat în capitolele noastre anterioare, avea şi această semnificaţie. El ducea către speranţa reînvierii prin spectacolul descompunerii corpului. A existat, deci, o repetare a unui discurs esenţial asupra morţii.

În plin secol XVIII, doi martori aleşi dintre mulţi alţii, sfântul Alfonso de Liguori şi Caraccioli vorbesc amândoi atât de dezgustul provocat de cadavru, cât şi de aspiraţia către moarte pe care trebuie s-o împărtăşească orice adevărat creştin, ambele atitudini înrădăcinându-se în contemptus muncii. Apparecchio alia Mortei = Pregătirea pentru moarte) lăsată de fondatorul ordinului redemptoriştilor a apărut în 1758. Tabloul morţiiăn L. A. Caraccioli -m 1761. Prima lucrare a avut un succes enorm (350 de ediţii între 1758 şi 1961, dintre care 128 în italiană)42. Cea de-a doua s-a bucurat pe moment de o oarecare apreciere (3 ediţii în 1761, una în 1765, o alta în 1767). Jiintul Alfonso poseda o cunoaştere profundă a literaturii religioase. Caraccioli – un laic – nu era decât un „moralist creştin de mâna a doua”. Cu atât mai mult este remarcabil faptul că amândoi vorbesc aceeaşi limbă, unul în Franţa, iar celălalt în Italia. Mai ales cea a macabrului:

Caraccioli: „Aş vrea ca omul… Să se imagineze zăcând în putregai şi viermi, pierzându-şi pe rând ochii, urechile, buzele şi devenind un schelet hidos, în stare să înspăimânte toată omenirea…

Nu există spectacol mai înspăimântător decât un om în agonie: trăsăturile i se scofâlcesc, ochii i se tulbură, gura i se strâmbă, chipul i se descompune, mădularele i se răsucesc, sufletul i se risipeşte în regrete şi suspine şi toată natura pare să se destrame…

Trebuie ca moartea să fie neapărat înspăimântătoare. Pentru că este o urmare a păcatului, adică o pedeapsă îngrozitoare pentru trufia noastră. Şi ce pedeapsă…!

La Galeria din Florenţa… Un muncitor a reprezentat în ceară tot ceea ce face stricăciunea asupra corpurilor. Mai întâi le vezi umflându-se, devenind livide şi verzui, crăpând pe la încheieturi, deschizându-se, umplându-se de viermi şi, în sfârşit, uscându-se şi transformându-se în pulbere… La sfârşit, omul îşi pierde chiar şi numele de cadavru, spune Tertulian; el se descompune în praf şi fum'„*3.

Sfântul Alfonso sfătuieşte la începutul Pregătirii sale (Apparecchio): „ Imaginează-ţi că o persoană şi-a dat duhul de curând. Uită-te la cadavrul care mai zace pe pat, cu capul căzut în piept: pârul în dezordine şi încă scăldat în sudoarea morţii; ochii duşi în fundul capului, obrajii supţi, faţa de culoarea cenuşii, limba şi buzele de culoarea fierului, corpul rece şi greoi. Cine-1 vede păleşte şi se cutremură. Câţi şi-au schimbat viaţa şi au părăsit lumea la vederea unui defunct, rudă sau prieten!

Cadavrul produce o aversiune şi mai mare atunci când începe să putrezească. Au trecut mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la moartea acestui tânăr şi deja poţi simţi duhoarea. Trebuie să deschizi uşile, să aprinzi multă tămâie şi mai ales să faci în aşa fel încât să-1 trimiţi repede la biserică şi să-1 înmormântezi pentru a nu împuţi toată casa…

Pentru a vedea mai bine ceea ce eşti, prietene creştin, spune sfântul Ioan Hrisostomul.

— Du-te la cimitir să contempli pulberea, cenuşa şi viermii, şi oftează„14. Priveşte cum cadavrul ăsta devine întâi galben, apoi negru. După aceea îi apare pe tot corpul un puf alb şi respingător şi ţâşneşte un putregai vâscos şi împuţit care se prelinge pe pământ. Din acest puroi se iveşte în curând o mare cantitate de viermi hrănindu-se cu carnea. Se adaugă şobolanii care, şi ei, se înfruptă din cadavru, unii atacându-1 din exterior, ceilalţi intrându-i în gură şi în pântece. Obrajii, buzele şi părul îi cad treptat. Coastele sunt primele care se dezgolesc, apoi braţele şi picioarele. După ce au consumat toată carnea, viermii se devorează între ei; în cele din urmă, din corp nu rămâne decât un schelet fetid care, cu timpul, se desface, oasele desprinzându-se unele de altele, iar capul, de bust”.

Iată un extras impresionant, demn să figureze într-o antologie a macabrului. Dar el trebuie situat atât în cadrul Pregătirii (Apparecchio), cit şi al întregii opere a sfântului Alfonso. El este, fireşte, plasat în fruntea acestei pregătiri pentru moarte; totuşi aceasta nu are o dominantă morbidă. O singură meditaţie din cele treizeci şi şase este dedicată cadavrului. În plus, dacă Pregătirea a dat naştere la aproximativ 350 de ediţii, alte opere ale sfântului, lipsite complet de macabru, au cunoscut cu mult mai multe: Vizitele la Sfântul Sacrement, 2017; Beatitudinile Măriei, peste o mie; Pratica di amar Gesu-Cristo (Practicarea dragostei faţă de lsus), 535„'. Macabrul de la începutul Pregătirii este legat de o veche tradiţie (în Franţa secolului XVIII, „Biblioteca albastră” continuă să difuzeze Marele dans macabru)47, dar, mai ales, nu poate fi înţeles pe deplin decât raportat la sfântul Ioan Hrisostomul, citat ca atare, şi la o întreagă tradiţie monastică; pus în relaţie cu contemptus mundi, el însuşi da naştere dorinţei de a muri. Şi în această privinţă, Caraccioli şi sfântul Alfonso spun în esenţă acelaşi lucru:

Caraccioli: „Unii se miră că există persoane destul de detaşate de lume pentru a se duce să se înmormânteze în mânăstiri; dar ar trebui să se mire şi mai mult că nu dau fuga acolo toţi oamenii…

Aş spune cu dragă inimă ca Iov: „De ce n-am murit din pântecele mamei…”

Moartea, după celebrul Leibniz, nu este decât o dezvoltare avantajoasă a facultăţilor noastre, care lărgeşte sfera cunoştinţelor, a activităţii şi fericirii noastre…

Ce moment cumplit este cel al îngropării noastre în ochii unei lumi obişnuite doar să admire corpurile, să se bucure de plăcerile simţurilor şi să se hrănească numai cu trufia! Dar ce clipă fericită în ochii unei religii preocupate numai să dispreţuiască trupul, să se uite la el ca la un sac de ţărână şi de stricăciune şi să nu preţuiască decât viaţa sufletului nostru'„*8.

Sfântul Alfonso: „David a numit -visuri” fericirea vieţii prezente (Ps. 72, 20)… Cine se gândeşte la moarte nu poate iubi pământul… Să ne detaşăm imediat de afecţiunea faţă de bunurile acestui pământ înainte ca moartea să ni le smulgă cu forţa… Viaţa este asemănătoare unui abur pe care-1 împrăştie o pală de vânt…

Pasiunile ne fac acum să ni se pară bunurile de pe pământ altfel decât sunt. Moartea le descoperă şi ne face să le vedem în adevărata lor lumină, adică fum, tină, deşertăciuni şi necaz… La ce foloseşte frumuseţea trupului, dacă din el nu rămân decât viermi, duhoare şi oroare?… Din punctul de vedere al simţurilor, moartea înspăimânta şi e de temut; dar potrivit credinţei, ea consolează şi se face dorită… Tertulian spune pe bună dreptate că atunci când Dumnezeu scurtează viaţa cuiva, el îi scurtează şi chinurile… Cu siguranţă că moartea îi este dată omului ca pedeapsă a păcatului, dar chinurile acestei vieţi sunt atât de numeroase încât moartea (după cum spune sfântul Ambrozie) pare a ne fi acordată ca o uşurare şi nu ca o pedeapsă…

Sfântul Ieronim se ruga de moarte şi-i spunea: Deschide-mi, soră!„… Sfântul Carol Borromeus, văzând la dânsul un tablou pe care era pictat un schelet cu coasa în mână, 1-a chemat pe pictor şi i-a poruncit să îndepărteze secera şi s-o înlocuiască printr-o cheie de aur. În felul acesta voia să trezească şi mai mult în el dorinţa morţii, întrucât ea ne deschide paradisul şi ne îngăduie să-1 vedem pe Dumnezeu'„19.

E. Mâle a atribuit Exerciţiilor spirituale o importanţă decisivă în reafirmarea macabrului creştin care-a însoţit Reforma catolică. „Moartea, a scris el. I se oferea fără încetare meditaţiei acestor generaţii formate în spiritul comentariilor la Exerciţiile spirituale şi al recluziunilor pioase ale Companiei lui Isus'„1„. „Toţi sfinţii Contra-Reformei, adăuga el, au citit această carte. Nu există tratat ascetic în care să nu-i fie recunoscut spiritul. Să citim Imaginea vieţii creştine de ieronimitul portughez Hector Pinto. Scurtă instruire pentru a medita a cuviosului părinte Charles Jouye, călugăr franciscan reformat, Lupta spirituală 2. Theatinului italian Scupoli, Heraclit creştin a lui Pierre de Bresse şi vom vedea moartea prezentată mereu drept cel mai bun leac împotriva violenţei pasiunilor„'1. În sprijinul afirmaţiilor lui Emile Mâle se poate aduce exemplul lui Bernini, primul artist care a sculptat un schelet de format mare pe un mormânt (acela al lui Urban VIII) şi care, plecând de la această operă, pare să fi avut fără încetare în minte figura morţii pe parcursul creaţiilor sale ulterioare. Or, Bernini, care se împărtăşea de două ori pe săptămână, se retrăgea în fiecare an în singurătate, după metoda Exerciţiilor spirituale. Se ducea deseori să se roage, la Roma, în capela iezuită a „Morţii celei bune” şi gândul la sfârşiturile de pe urmă îi era familiar. Am vorbit mai sus despre rolul asemănător jucat de Companie în difuzarea scenelor cu martiri52.