Designing social inquiry, Gary King, Robert Keohane, Sidney Verba

King, Keohane si Verba, Designing social inquiry, Capitolul 1

Designing social inquiry, Gary King, Robert Keohane, Sidney Verba
Capitolul 1. Ştiinţa din Ştiinţele Sociale
1.1. Introducere
Această carte este despre cercetarea în ştiinţele sociale. Scopul nostru este unul practic: să arătăm cum se poate proiecta activitatea de cercetare astfel încât să producă inferenţe valide despre viaţa socială şi politică. Ne vom concentra asupra ştiinţelor politice, însă argumentele nostre se aplică la fel de bine şi altor discipline cum ar fi sociologia, antropologia, istoria, economia şi psihologia, ca şi unor domenii de investigaţie fără legatură directă cu o disciplină ştiinţifică anume, ca de exemplu, cercetările din domeniul educaţiei sau din medicină.

Aceasta nu este o lucrare de filosofie a ştiinţelor sociale, după cum nu este nici un ghid pentru activităţi specifice cum ar fi organizarea cercetărilor, desfăşurarea muncii de teren sau analiza datelor statistice. Mai degrabă aceasta este o lucrare despre proiectarea activităţii de cercetare: despre cum să pui întrebările şi să organizezi cercetarea academică astfel încât să obţii propoziţii descriptive şi cauzale valide. Astfel, cartea aceasta se situează undeva la mijloc între polemicile filosofice abstracte, pe de o parte, şi tehnicile concrete pe de altă parte, concentrându se asupra logicii care guvernează întreaga cercetare ştiinţifică din ştiinţele sociale.

1.1.1 Două stiluri de cercetare, o singură logică a inferenţei
Ţelul nostru principal este să conectăm două tradiţii de cercetare denumite în mod convenţional “cantitativă”, respectiv “calitativă”, prin aplicarea în ambele cazuri a unei singure logici a inferenţei. Cele două tradiţii apar ca fiind diferite; într adevăr uneori ele par să se afle în contradicţie. Punctul nostru de vedere este că diferenţele ţin mai mult de stilul şi metodele specifice folosite, însă una şi aceeaşi logică serveşte drept fundament şi cadru de referinţă pentru ambele abordări. Această logică tinde să fie explicată şi formalizată în special în lucrările referitoare la metodele de cercetare cantitative. Aceleaşi reguli ale inferenţei fundamentează însă cele mai bune cercetări calitative, şi toţi cercetătorii, fie ei adepţi ai metodelor cantitative sau calitative, pot beneficia de pe urma atenţiei sporite acordate acestor reguli în cursul pregătirii şi desfăşurării cercetării.

Cele două stiluri de cercetare, calitativ şi respectiv cantitativ, sunt foarte diferite. Cercetările cantitative folosesc numere şi metode statistice. Ele tind să se bazeze pe măsurarea numerică a unor aspecte specifice ale fenomenelor studiate; pe baza cazurilor particulare se abstractizează cu scopul obţinerii de descrieri generale sau pentru testarea ipotezelor cauzale; cercetările cantitative urmăresc realizarea unor măsurători şi analize ce pot fi cu uşurinţă refăcute / replicate de alţi cercetători.

Prin contrast, cercetarea calitativă acoperă o mare varietate de abordări, dar, prin definiţie, niciuna din ele nu se bazează pe măsurări numerice. Astfel de cercetări se concentrează de obicei asupra unui număr mic de cazuri, se bazează pe interviuri intensive sau pe analiza în profunzime a materialului istoric, sunt discursive în ce priveşte metoda, şi urmăresc descrierea comprehensivă a unui eveniment sau a unei unităţi sociale. Cu toate că analizează doar un număr mic de cazuri, cercetătorii care utilizează metodele calitative obţin enorme cantităţi de informaţii din studiile lor. Câteodată acest gen de cercetări se îmbină cu studii de caz sau regionale, în care obiectul de studiu este un anume eveniment, decizie, instituţie, localitate, problemă sau act legislativ. Aşa cum se întâmplă şi în cazul cercetărilor cantitative, obiectul de studiu este important în sine: o schimbare majoră într o ţară, o decizie crucială sau o criză mondială. De ce s a prăbuşit regimul est german atât de brusc în 1989? În general, de ce aproape toate regimurile comuniste din Europa de Est s au prăbuşit atât de brusc în 1989? Câteodată, dar cu siguranţă nu întotdeauna, evenimentul respectiv poate fi considerat ca reprezentativ pentru o anume clasă de evimente, aşa cum ar fi de exemplu o revoluţie politică sau decizia unei comunităţi de a respinge construirea unei zone de depozitare a deşeurilor. Uneori acest gen de cercetări se conectează cu studiile regionale în care este analizată istoria şi cultura unei anumite părţi a lumii. Locul sau evenimentul ales este studiat îndeaproape şi în detaliu.

Timp de mai multe decenii, analiştii politici au dezbătut calităţile şi avantajele studiilor de caz faţă de studiile statistice, ale studiilor regionale faţă de studiile comparative, şi ale analizelor “ştiinţifice” ale politicii, bazate pe folosirea metodelor cantitative, faţă de investigaţiile “istorice” bazate pe o profundă analiză şi înţelegere contextuală a materialului. Unii cercetători consideră analizele statistice sistematice drept singura modalitate de obţinere a adevărului în ştiinţele sociale. Suporterii metodelor calitative protestează vehement împotriva acestei afirmaţii. Aceste diferenţe de opinii duc la dezbateri aprinse; din nefericire, ele duc deasemenea la diviziunea ştiinţelor sociale într o ramură cantitativist sistematic generalizatoare şi una calitativ umanistic discursivă. Pe măsură ce studiile de primul tip devin tot mai sofisticate în ce priveşte analiza datelor statistice (şi în acelaşi timp din ce în ce mai greu de înţeles de către cei care nu sunt familiarizaţi cu respectivele tehnici), cele de al doilea tip devin tot mai marcate de convingerea că analizele cantitative sunt irelevante pentru evenimentele aparent irepetabile şi care nu pot constitui o bază pentru generalizări, evenimente care constituie tocmai obiectul studiilor calitative.

Unul din scopurile majore ale acestei cărţi este tocmai acela de a arăta că diferenţele dintre tradiţia de cercetare calitativă şi cea cantitativă sunt doar diferenţe de stil, fără a fi importante din punct de vedere metodologic şi al coninutului propriu zis. Toată cercetarea ştiinţifică de calitate trebuie să fie considerată   şi într adevăr este cel mai bine înţeleasă astfel   ca derivând din aceeaşi logică fundamentală a inferenţei. Atât cercetarea cantitativă, cât şi cea calitativă, pot fi sistematice şi ştiinţifice.

Cercetarea bazată pe date istorice poate fi analitică, încercând să evalueze explicaţii alternative printr un proces de inferenţă cauzală validă. Istoria, şi sociologia istorică, nu sunt incompatibile cu ştiinţa socială (Skocpol 1984: 374 86).

Depăşirea acestor bariere necesită chestionarea termenului însuşi de “cercetare calitativă”. Am utilizat termenul doar pentru a denumi obiectul nostru de studiu, şi nu pentru a sugera că studiile “calitative” ar fi fundamental diferite de cele “cantitative”, deosebirile fiind, după cum spuneam, doar unele de stil.

Cele mai multe cercetări nu pot fi încadrate cu uşurinţă într o categorie sau cealaltă. Cele mai bune studii de obicei îmbină caracteristici ale ambelor stiluri. În cadrul aceluiaşi proiect de cercetare se colectează o serie de date, dintre care o parte pot fi supuse prelucrărilor statistice, în timp ce o cantitate semnificativă sunt analizate în alte moduri. Structurile şi tendinţele observabile în comportamentul social, politic sau economic se pretează mai uşor analizei statistice decât circulaţia ideilor sau schimbările produse de apariţia unui lider de excepţie. Dacă vrem să înţelegem lumea socială prezentă, aflată într o rapidă schimbare, va trebui să luăm în considerare atât informaţia care poate fi cuantificată, cât şi cea care nu poate fi. Mai mult decât atât, orice ştiinţă socială utilizează metoda comparaţiei, ceea ce presupune judecăţi cu privire la diferenţele, sau asemănările, de mărime / grad (diferenţele cantitative), ca şi la cele de esenţă (diferenţele calitative).

Două excelente studii recente pot exemplifica afirmaţiile de mai sus. În lucrarea Coercive Cooperation (1992), Lisa Martin a încercat să explice gradul de cooperare internaţională în aplicarea sancţiunilor economice prin analiza cantitativă a 99 cazuri de impunere a sancţiunilor, din perioada de după cel de al doilea război mondial. Cu toate că analiza cantitativă a permis o serie de concluzii importante, totuşi o serie de inferenţe cauzale rămâneau neclare; de aceea, Martin a studiat în detaliu 6 cazuri de impunere de sancţiuni economice în încercarea de a obţine mai multe informaţii care să i susţină inferenţele cauzale. Pentru Making Democracy Work (1993), Robert D. Putnam şi colegii săi au intervievat 112 consilieri regionali italieni în 1970, 194 în 1974 şi 234 în 1981 1982, precum şi 115 lideri ai comunităţilor locale în 1976 şi 118 în 1981 1982. În 1983 au trimis prin poştă un chestionar unui număr de mai mult de 500 lideri ai unor comunităţi locale. Patru sondaje naţionale au fost realizate special pentru acest studiu. Între 1976 şi 1989 echipa condusă de Putnam a mai realizat o serie de studii de caz foarte detaliate asupra vieţii politice din şase regiuni. Încercând să obţină rezultate care să satisfacă “testul traumatic interocular” (interoculary traumatic test), ¹ investigatorii “au căutat şi obţinut o cunoaştere aprofundată a manevrelor politice interne şi a personalităţilor ce au animat viaţa politică a regiunilor în ultimele două decenii” (Putnam 1993: 190).

Concluziile ce pot fi trase din analiza acestor exemple trebuie să fie clare: cercetarea calitativă nu este superioară cercetării cantitative, sau invers, indiferent care ar fi subiectul cercetării.

Din moment ce multe subiecte de interes pentru cercetătorii din ştiinţele sociale nu pot fi formulate într un mod care să permită testarea statistică a ipotezelor pe baza unor date cantitative, nu am dori să încurajăm utilizarea exclusivă a tehnicilor cantitative. Nu încercăm să scoatem toţi cercetătorii din bibliotecă şi să i împingem în sălile cu calculatoare, şi nici să înlocuim conversaţiile idiosincratice cu interviurile structurate. Mai degrabă ncercăm să argumentăm faptul că o cercetare realizată prin alte metode decât cele statistice va produce rezultate mai bune în cazul în care cercetătorii vor acorda mai multă atenţie regulilor inferenţei ştiinţifice   reguli care sunt mai clar specificate în cazul cercetărilor cantitative. Metodele statistice precis definite pe care se bazează cercetarea cantitativă constituie modele formale abstracte care pot fi aplicate în oricare cercetare, chiar în cazul în care variabilele nu pot fi masurate cantitativ. Natura abstractă, chiar nerealistă, a modelelor statistice este ceea ce face ca regulile inferenţei să fie atât de uşor de identificat.

Regulile inferenţei pe care le discutăm în această carte nu sunt relevante pentru oricare din temele semnificative din ştiinţele sociale. Multe dintre cele mai importante aspecte ale vieţii politice   legate de concepte cum ar fi cele de acţiune, legitimitate, cetăţenie, suveranitate, sau referitoare la relaţiile dintre societăţile naţionale şi scena politică internaţională   sunt mai degrabă filozofice decât empirice. Dar regulile inferenţei sunt relevante pentru oricare cercetare care îşi propune să descopere cum funcţionează lumea reală. Într adevăr, caracteristica principală ce distinge ştiinţele sociale de observaţia întâmplătoare este că ştiinţele sociale îşi propun să ajungă la inferenţe valide cu ajutorul utilizării sistematice a unor proceduri de investigaţie bine stabilite. Faptul că ne centrăm asupra cercetării empirice înseamnă doar că evităm multe controverse din filozofia ştiinţelor sociale, ca şi o serie de controverse referitoare la postmodernism, la natura şi existenţa adevărului, relativism, şi altele asemenea. Considerăm că este posibilă cunoaşterea lumii exterioare, dar o asemenea cunoaştere este totdeauna incertă.

Mai mult, nimic din setul nostru de reguli nu presupune că pentru a formula inferenţe ştiinţifice valide ar trebui să ne bazăm doar pe un experiment perfect (în caz că aşa ceva există), sau că ar trebui să culegem toate datele relevante. O temă importantă merită studiată chiar dacă informaţia disponibilă este foare săracă. Rezultatul oricărei cercetări în acest caz, indiferent de design, nu va putea fi decât o concluzie relativ incertă, dar, atâta timp cît nu ascundem această incertitudine, chiar şi acest tip de studii poate fi foarte folositor. Informaţia limitată este adesea o caracteristică necesară a cercetării sociale. Din cauza că lumea socială se schimbă cu rapiditate, orice analiză care ne ajută să inţelegem aceste schimbări presupune descrierea şi interpretarea simultan cu evenimentul studiat, chiar atunci când incertitudinea concluziilor este mare. Urgenţa unei probleme poate fi atât de mare încât datele obţinute prin cele mai sofisticate metode de investigaţie pot fi depăşite încă înainte de a fi gata de analiză. Dacă o persoană furioasă se îndreaptă către noi agitând un topor, administrarea unui chestionar de cinci pagini despre bolile psihice nu poate fi cea mai bună strategie.

Joseph Schumpeter îl citează la un moment dat pe Einstein, care a spus: “dacă afirmaţiile noastre sunt sigure, ele nu spun nimic despre realitate, iar dacă spun ceva despre realitate, ele nu sunt sigure”. (Schumpeter [1936] 1991: 298 99). Cu toate că absoluta siguranţă este imposibilă, putem îmbunătăţi soliditatea, validitatea, certitudinea şi onestitatea concluziilor noastre prin respectarea regulilor inferenţei ştiinţifice. Ştiinţele sociale, aşa cum sunt ele prezentate în această lucrare, urmăresc să formuleze inferenţe descriptive şi cauzale asupra lumii. Cei care nu sunt de acord cu ipoteza cunoaşterii parţiale şi imperfecte, şi cu aspiraţia către o înţelegere bazată pe propoziţii descriptive şi cauzale, vor trebuie să caute în altă parte pentru a avea parte de inspiraţie sau pentru a se angaja în dispute paradigmatice.

Pentru a rezuma, vom spune că nu oferim reţete pentru cercetarea ştiinţifică empirică. Oferim doar o serie de reguli şi percepte, dar acestea sunt menite doar să disciplineze gândirea, nu să o încorseteze. Atât în ce priveşte cercetarea cantitativă, cât şi cea calitativă, este vorba de aplicarea unor standarde teoretice de inferenţă la diferite tipuri de design de cercetare şi la seturi de date care sunt inerent imperfecte. Toate regulile admit excepţii, dar putem cere ca excepţiile să fie justificate explicit, implicaţiile lor asupra calităţii cercetării să fie evaluate, iar incertitudinea concluziilor să fie explicit exprimată. Nu încercăm să impunem o dogmă, ci doar să disciplinăm gândirea.
1.1.2 Definirea Cercetării Ştiinţifice în Cadrul Ştiinţelor Sociale
Definiţia pe care o dăm “cercetării ştiinţifice” este un model ideal pentru care oricare cercetare realizată, fie ea cantitativă sau calitativă, oricât de atent proiectată şi pusă în aplicare, este doar o aproximaţie. Cu toate acestea, avem nevoie de o definiţie a unei cercetări bine făcute, pentru care putem folosi atributul “ştiinţific”. ² Acest cuvânt are multe conotaţii considerate nepotrivite sau de a dreptul scandaloase de către unii cercetători calitativişti. De aceea vom oferi o definiţie explicită a conceptului. Cum ar trebui să fie clar deja, nu considerăm cercetarea cantitativă ca fiind inerent mai “ştiinţifică” decât cea calitativă. Cercetarea de calitate   ştiinţifică, cu alte cuvinte   poate fi calitativă sau cantitativă ca stil. În ce priveşte designul, însă, cercetarea ştiinţifică are următoarele patru caracteristici:

1. Obiectivul cercetării îl constituie formularea de inferenţe. Cercetarea ştiinţifică urmăreşte să producă inferenţe descriptive sau explicative bazându se pe informaţia empirică despre lume. Descrierea detaliată fenomenelor este adesea indispensabilă cercetării ştiinţifice, dar simpla acumulare de fapte nu este suficientă.

Datele pot fi culese (cu ajutorul unor metode cantitative sau calitative) în mod mai mult sau mai puţin sistematic, dar definiţia noastră a ştiinţei include încă un pas, anume încercarea de a trage concluzii mai generale privitoare la ceva care nu este direct observat, pornind de la datele colectate. Aceste concluzii pot presupune inferenţe descriptive   utilizarea datelor disponibile pentru cunoaşterea altor fenomene, neobservabile. Deasemenea, aceste concluzii pot lua forma inferenţelor cauzale   cunoaşterea cauzelor şi a mecanismelor cauzale, pornind de la datele colectate. Domeniul inferenţelor poate fi restrâns în timp sau spaţiu   comportamentul electoral al alegătorilor din SUA după 1960, mişcările sociale din Europa de după 1989   sau poate fi extrem de larg   comportamentul uman de după inventarea agriculturii. În ambele cazuri, trăsătura distinctivă a cercetării ştiinţifice este obiectivul specific, anume formularea de inferenţe care ne permit să vedem dincolo de datele adunate.

2. Procedurile sunt publice. Cercetarea ştiinţifică foloseşte metode ce sunt explicite, codificate şi publice pentru a genera şi analiza date, iar valoarea acestor metode poate fi determinată. O mare parte din cercetarea realizată în stilul calitativ respectă mai puţine reguli precise privind producerea de inferenţe bazate pe cercetarea empirică. Aşa cum a evidenţiat Robert K. Merton ([1949] 1968: 71 72), “analiza sociologică a datelor calitative se cantonează într o lume privată a unor percepţii misterioase şi a unor profunzimi imposibil de exprimat. . . . [Cu toate acestea,] ştiinţa . . . ţine de domeniul public, nu de cel privat.” Afirmaţia lui Merton nu este valabilă pentru oricare din studiile calitative (din nefericire, este adevărată chiar şi pentru unele din studiile cantitative), dar multe astfel de studii sunt proiectate şi se desfăsoară ca şi cum n ar urma nici o metodă   uneori chiar de parcă utilizarea explicită a unor metode ar diminua cretivitatea autorului. Cu toate acestea, folosirea unor metode nu poate fi evitată. Uneori cercetătorii observă anumite fenomene, îşi pun o serie de întrebări, după care formulează inferenţe asupra lumii şi asupra cauzelor şi efectelor. Dacă metoda şi logica observaţiei unui cercetător sunt lăsate implicite, comunitatea ştiinţifică nu are nici o modalitate de a verifica validitatea demersului. Nu pot fi verificate criteriile utilizate pentru selectarea şi înregistrarea observaţiilor, modul de prelucrare a datelor obţinute, şi nici logica după care au fost trase concluziile. Metodele folosite în aceste cercetari nu pot fi învăţate de alţii, iar rezultatele nu pot fi reproduse. O astfel de cercetare nu este un act public. Indiferent dacă este sau nu o lectură plăcută, contribuţia la ştiinţele sociale a unei astfel de cercetări este nulă.

Orice metodă   explicită sau nu   are propriile limite. Avantajul explicitării operaţiilor este că aceste limitări pot fi înţelese şi, în măsura posibilitătilor, depăşite. În plus, metodele explicitate în acest fel pot fi transmise şi altora. Acest lucru permite ca rezultatele cercetărilor diferitelor persoane sau grupuri să fie comparate, permite reproducerea proiectelor de cercetare, şi mai ales permite cercetătorilor să înveţe unii de la alţii.

3. Concluziile sunt incerte. Prin definiţie, inferenţa este un proces imperfect. Scopul ei este folosirea datelor calitative sau cantitative pentru a dobândi cunoaştere despre universul care a produs datele respective.

Obţinerea de concluzii perfect sigure din date incerte este evident imposibil. Într adevăr, incertitudinea este un aspect central al oricărei cercetări şi al oricărei cunoaşteri a lumii. Fără a fi însoţită de o estimare a incertitudinii asociate, orice descriere a lumii reale, precum şi orice inferenţă despre efectele cauzale din lumea reală, sunt imposibil de interpretat. Un cercetător care nu abordează direct problema incertitudinii sugerează fie că posedă o cunoaştere perfectă a subiectului cercetat, fie că nu are idee despre cât de sigure sau nesigure sunt rezultatele cercetării sale. În ambele cazuri însă, formularea de inferenţe fără o estimare a incertitudinii asociate nu constituie ştiinţă în înţelesul pe care l dăm acestui termen.

4. Caracterul ştiinţific este dat de metoda folosită. În fine, cercetarea ştiinţifică aderă la un set de reguli de inferenţă de care depinde în fond validitatea sa. Explicarea celor mai importante dintre aceste reguli este unul din obiectivele majore ale acestei cărţi. ³ Caracterul “ştiinţei” este dat de metode şi reguli, nu de obiectul de studiu, din moment ce putem folosi aceste metode pentru a studia practic orice. Acest lucru a fost recunoscut cu mai bine de un secol în urmă, când Karl Pearson (1892: 16) a explicat că “amploarea ştiinţei este nelimitată; materialul său este fără sfârşit; fiecare grup de fenomene naturale, fiecare fază a vieţii sociale, fiecare stadiu al unei evoluţii trecute sau viitoare, toate constituie material pentru ştiinţă. Unitatea ştiinţei constă în metodă, nu în materialul de studiu”.
Aceste caracteristici ale ştiinţei au şi o altă implicaţie: ştiinţa, în adevăratul sens al cuvântului, este o activitate socială. Fiecare cercetător sau echipă este limitat în cunoaştere sau capacitate de înţelegere, iar greşelile nu pot fi evitate; cu toate acestea, aceste greşeli vor fi observate şi corectate de alţii. Înţelegerea caracterului social al ştiinţei poate avea efecte eliberatoare, deoarece înseamnă că nu trebuie neapărat ca activitatea fiecăruia dintre noi să se ridice desupra oricărei critici pentru a reprezenta o contribuţie importantă, fie la descrierea unei probleme, fie la conceptualizarea acesteia, la construcţia teoretică sau la evaluarea teoriilor. Atâta timp cât activitatea noastră abordează probleme de interes general pentru comunitatea ştiinţifică şi se bazează pe metode explicite pentru a formula inferenţe care sunt în concordanţă cu regulile ştiinţei şi cu informaţia existentă, este foarte probabil că rezultatul nu va fi unul neglijabil. Până şi contribuţia unui articol minor poate fi mai mare decât a unei “opera magna” închisă pe vecie într un sertar sau în memoria unui computer.
1.1.3 Ştiinţă şi Complexitate
Ştiinţa socială este o încercare de a descifra situaţii sociale pe care le percepem ca fiind mai mult sau mai puţin complexe. Trebuie totuşi să recunoaştem că nivelul de complexitate, aşa cum îl percepem, nu este inerent fenomenelor observate: lumea nu este în mod natural împărţită în evenimente sau fenomene simple sau complicate.

Din contră, complexitatea percepută a unei situaţii depinde în mare parte de abilitatea noastră de a simplifica realitatea, iar această abilitate de a simplifica depinde de capacitatea de a specifica în mod coerent rezultate şi variabile explicative. Accesul la mai multe observaţii ne poate ajuta, dar de obicei nu este suficient. Astfel, “complexitatea” este parţial dependentă de gradul de dezvoltare al teoriei.

Metodele ştiinţifice pot fi la fel de utile atât pentru înţelegerea unor evenimente complexe, cât şi a unora simple. Complexitatea fenomenului studiat sporeşte gradul de incertitudine al concluziilor, dar nu ar trebui să le facă mai puţin ştiinţifice. Incertitudinea sau sărăcia datelor nu trebuie să fie un motiv de a abandona cercetarea ştiinţifică. Din contră: cele mai mari satisfacţii se obţin atunci când datele sunt limitate, instrumentele de observaţie sunt imperfecte, măsurătorile sunt neclare, iar relaţiile sunt incerte. Când avem la îndemână relaţii clare şi informaţii complete, metoda devine mai puţin importantă, deoarece chiar şi reguli de inferenţă incorecte pot produce concluzii relativ corecte.

Să luăm de exemplu o serie de evenimente complexe, unice într un anume sens, şi care au ramificaţii enorme. Căderea Imperiului Roman, Revoluţia Franceză, Războiul Civil American, Primul Război Mondial, Holocaustul, reunificarea Germaniei în 1990, toate sunt exemple de astfel de evenimente. Toate par să fie rezultatul interacţiunii complexe a mai multor forţe a căror combinaţie pare să fie crucială pentru declanşarea respectivului eveniment. Cu alte cuvinte, serii independente de evenimente şi forţe converg într un anume loc şi într un anume moment, iar interacţiunea lor pare să declanşeze evenimentele observate (Hirschmann 1970). Mai mult, este în general greu de presupus că aceste evenimente reprezintă produsul inevitabil al unor forţe ale istoriei: unele din ele par mai degrabă dependente de caracteristicile unor persoane, instituţii sau mişcări sociale implicate. Într adevăr, din perspectiva teoriilor noastre, întâmplarea pare să joace un rol major în astfel de evenimente, ceea ce înseamnă că alţi factori, în afara celor incluşi în teoria noastră, se dovedesc a avea o importanţă crucială.