Jean Delumeau

„E mai bine să deşteptăm [conştiinţele] tulburându-le, decât să le lăsăm să adoarmă într-o odihnă trândava şi înşelătoare”87, mai spune Bourdaloue. Este şi părerea altui iezuit, Vincent Houdry, a cărui Bibliotheque des prâdicateurs adună sfaturi şi documente spre folosinţa celor care predică din amvon. El îşi începe deci articolul „Predestinare” prin afirmaţii categorice: „Numărul celor predestinaţi, afirmă el, este foarte mic şi se reduce la foarte puţine persoane. Este o profeţie rostită de însuşi Isus Hristos. Nici un Părinte n-a interpretat-o, nici n-a îndulcit-o, nici n-a luat-o într-un sens mai puţin riguros; nici un eretic nu a îndrăznit încă s-o pună Ia îndoială; şi în orice fel ar fi explicată pentru a linişti spiritul asupra unui motiv de teamă pe care însuşi Fiul Domnului 1-a considerat necesar pentru creştinii cei mai întăriţi în adevărurile religiei şi cei mai corecţi în purtări, această f tie va fi întotdeauna adevărată, nu numai în privinţa oamenilor în pr°eral ci şi a creştinilor chiar adulţi”88. Hyacinthe de Montargon afirmă?

— De la începutul Dicţionarului apostolic, în articolul „Beatitudine”, că V – te puţini dintre creştini vor avea parte de cerântrucât prea puţini îl doresc '- caută mijloacele pentru a ajunge acolo”89. Apoi, în volumul al V-lea al S ciclopediei sale, tratează temeinic subiectul, regăsind argumentele lui Bourdaloue, dar amintind şi de propria-i experienţă de predicator şi de ezitările confraţilor săi:

E o întrebare frecventă şi care mi-a fost pusă tocmai cu ocazia unui discurs pe această temă: dacă era cazul să explic poporului aceste adevăruri, având în vedere că erau în stare să tulbure sufletele şi să le arunce în descurajare. Mi-ar fi plăcut la fel de mult să fiu întrebat dacă e bine să i se explice poporului Evanghelia şi să fie predicată din amvon. Într-adevăr, ce este mai evident în cărţile noastre sfinte decât înspăimântătorul adevăr, că vor fi puţini aleşi? Adevăr pe care Isus Hristos 1-a făcut auzit atât de des şi cu atâta claritate”90.

În continuarea articolului, Montargon aduce dovezile obişnuite ale Scripturii asupra acestui subiect, ridicând totuşi o obiecţie: în cursul ospăţului relatat de Matei 20, 16 „nu s-a găsit decât unul singur care merita să fie aruncat în bezna exterioară”. Iată soluţia şi dificultatea: „în acesta singur, spun deopotrivă sfântul Ioan Hrisostomul şi sfântul Augustin, este reprezentată toată mulţimea celor damnaţi; şi niciodată Isus Hristos n-a pretins să facă o comparaţie exactă în ceea ce priveşte numărul; exprimarea sa ar fi fost contrară gândirii sale şi ar fi distrus pe de-o parte ceea ce stabilise pe de alta”91.

Textele citate mai sus lasă să se întrevadă nişte situaţii concrete: oamenii Bisericii sunt convinşi că puţini creştini (adulţi) îşi găsesc mântuirea. Dar atunci când este predicată o asemenea doctrină alarmantă ascultătorii îşi arată deznădejdea. Atunci, trebuie predicată în continuare? Unii predicatori răspund afirmativ, iar acest răspuns are o funcţie dublă: le justifică pastorala în propriii ochi, întrucât, cred ei, au de partea lor Biblia şi pe Părinţi; ea îţi dă posibilitatea de „a înspăimânta” pentru a converti. Într-o predică despre „numărul mic al celor aleşi”, Julien Loriot a prezentat cu claritate atât întrebarea, cât şi răspunsul: „Şi nu-mi spuneţi, vă rog, că aceste lucruri sunt prea îngrozitoare şi prea de temut. Pentru că, domnilor, ele nu sunt de temut clin cauză că le propovăduiesc, ci sunt astfel în realitate şi în mod efectiv prin ele însele. Ele nu trebuie să se întâmple pentru că le propovăduiesc eu, dar fac acest lucru pentru că ele se vor întâmpla negreşit.

— Dar lăsaţi lumea pradă disperării.

— I s-a obiectat acelaşi lucru sfântului Augustin şi acesta a răspuns în felul următor: -Nu eu sunt acela, spune acest Părinte, care a scris Evanghelia, nu eu sunt acela care s-o ştergDar ceea ce spuneţi pentru a justifica teroarea pe care-o aruncaţi în minţile noastre ne înspăimânta şi mai mult.

— Vă bateţi joc spunând că vă înspăimânt. Şi unde sunt efectele acestei terori, roadele acestei spaime?… E multă vreme de când predic, de când strig, de când îmi muncesc plămânii pentru a implora, pentru a avertiza, pentru a ruga pentru a înspăimânta şi ce-am câştigat? Sunt cârciumele mai pufin frecventate, desfrânarea este mai mică?… Când nu vor mai exista uite dovezi asupra numărului mic de salvaţi decât ceea ce se petrece aici va fi mai mu/t decât suficient, pentru că după atâtea predici, atâtea imbolduri, atâtea rugăminţi, cea mai mulţi sunt la fel ca înainte, dacă nu cumva mai răi”92.

Trebuie să ne supunem evidenţei: aceste argumente peremptorii nu-i convingeau pe tofi cei ce aveau misiunea de a predica. În corpusul predicilor lazariste, folosite de noi deseori, nu se află nici o omilie consacrată în mod special numărului mic de aleşi, chiar dacă toată lumea cade de acord că „izbăvirea este dificilă”93. Sfântul Jean Eudes nu abordează nici el tema în Predicatorul apostolic, lucrare destinată misionarilor din interior. „Nu el este cel ce-a pronunţat predica lui Massillon despre numărul mic al aleşilor”94. Grignion de Montfort pare să-şi fi rezervat confidenţele pe această temă grupurilor mici, dar cântările lui menite să fie intonate de mulţimi nu fac trimiteri la tragica doctrină. Aceeaşi absenţă în cântările Jasalliene şi în Cantiques de missions… Ă l'usage du diocese de Rennes care fac totuşi loc macabrului, judecăţii şi infernului. „Mulţi chemaţi şi puţini aleşi” era o frază destul de dură pentru o cântare95. În ce priveşte Bouquet de la mission compose enfaveur despeuples de la campagne…, despre a cărui largă difuzare am vorbit, nici el nu conţine vreo predică în regulă pe această temă. Lacuna, dacă o putem numi aşa, este şi mai uşor de reperat în numeroasele colecţii de predici duminicale. Chiar şi rigidul Girard renunţă la o prezentare generală asupra acestui subiect prea descurajant. Părintele Chevassu face mai degrabă excepţie atunci când porneşte de la Luca 19 flsus, văzând cetatea, a plâns pentru ea) pentru a însăila o predică întreagă despre „numărul mic al celor aleşi”96. În secolul precedent, Bourgoing, comentând cap. 22 al sfântului Matei (pilda nunţii), nu acordase versetului „mulţi chemaţi şi puţini aleşi” decât a doua parte a predicii, adică ceva mai puţin din jumătatea textului său97.

Totuşi, din absenţa unor omilii întregi pe această temă tragică, fie în predicile de duminică, fie chiar – mai rar – în cele ale misionarilor, să nu tragem concluzia unui fel de tăcere a pastoralei, care ar fi ocultat pentru mase un adevăr teribil pe care doar elita creştină ar fi fost socotită capabilă să-1 privească în faţă. Două consideraţii, de dimensiuni inegale, trebuie să fie prezentate acum: a) nu sunt rare predicile duminicale ce reintroduc afirmaţia asupra numărului mic de aleşi pe parcursul unei dezvoltări, b) Predicile de advent, de păresimi şi misionare n-au ascuns decât rareori o doctrină despre care se credea că va produce o tresărire printre auditori.

Iată câteva exemple ce ilustrează primul punct. Olivier Maillard, invi-tându-şi „mondenii” din auditoriu să reflecteze serios la importanţa euharistiei, aminteşte versetul din Luca 14, 24: „Niciunul din cei invitaţi nu va gusta din cina mea”98. Antoine Godeau, predicând la Vence în vinerea sfântă, explică: „Crucea lui Isus Hristos nu este altceva decât această elecţiune de neînţeles prin care el îi extrage pe cei aleşi din masa generală a damnării genului uman şi-i lasă aici pe cei respinşi printr-o judecată C° q-ascunsă, clar prea-corectă şi prea-înţeleaptă…”w. Paul Beurrier, comen- 1 la Saint-Etienne-clu-Mont întâia Epistolă către Corinteni, aminteşte vele pedepse aplicate de Dumnezeu evreilor nerecunoscători şi răz-°, ' titi dovezi sigure că „numărul celor mântuiţi este foarte mic în compatie'cu numărul celor damnaţi”100. De Paşti, Pierre de la Font anunţă că în ua învierii generale „cea mai mare parte nu va resimţi schimbarea avantajoasă după care suspină cei drepţi”101. Hebert, părintele de la VersaiUes, care este de obicei mai puţin sever decât La Font, îşi exprimă totuşi convingerea că „infernul şi-a întins adâncurile şi şi-a deschis abisurile la nesfârşit”102.

Oratorianul Bouree este, fireşte, foarte ostil faţă de laxişti – „lupi vorace”'03. Le spune totuşi adevăraţilor creştini: „Alungaţi neliniştile… De ce vă este frică?”104. În schimb, ceilalţi au motive să fie înspăimântaţi şi aceştia sunt numeroşi: „Unicul om [respins pentru că nu avea haine de nuntă] reprezintă mulţimea celor meniţi flăcărilor veşnice…, numărul celor care nu şi-au mânjit hainele, sau care, după ce-au păţit această nenorocire, le-au spălat în apa lacrimilor proprii şi în sângele mielului, deşi mare în sine, fiind foarte mic prin comparaţie”10'. În Maniere de bien instruire Ies pauvres…, Joseph Lambert este moderat în privinţa infernului şi limbajul său în ansamblu nu este prea ameninţător. Totuşi, printre alte plângeri, într-o zi, pune în public următoarea întrebare. „Viaţa oamenilor de la ţară fiind prin ea însăşi foarte grea, de ce sunt atât de puţini care se mântuiesc într-un fel de viaţă care, prin ea însăşi, ar fi prea potrivită pentru a fi sanctificată?”106. La începutul secolului XIX, un paroh din Montreal (Quebec) nu ezită să spună într-o zi auditoriului: „Majoritatea celor ce formează parohia din Montreal va fi condamnată la moartea veşnică”107. Am putea înmulţi astfel de citate presărate prin omiliile obişnuite. Cele reţinute aici tind să arate că doctrina micului număr de aleşi se manifesta sub forma unor declaraţii rapide, dar semnificative, pe un fundal teologic, în predici care nu aveau ca temă majoră versetul Mulţi vocati, pauce vero electi.

Să ne ocupăm acum de predicile misionarilor şi de cele pronunţate cu ocazia retragerilor108, de advent sau de păresimi. Olivier Maillard, de data aceasta cu ocazia unei păresimi, afirmă în faţa publicului: „îndrăznesc să spun că cea mai mare parte va fi damnată. Tremuraţi, deci… Să presupunem că un înger ar apărea deasupra acestei cruci şi că ar desfăşura în faţa voastră o foaie enormă pe care ar scrie Domnilor, vă aduc o veste bună: din toţi cei de aici, unul singur va fi damnat.

— Care e cel ce n-ar tremura să nu fie dânsul damnatul? Ei bine, nu unul singur, ci cea mai mare parte a auditoriului meu va fi damnată, pentru că sunt mulţi chemaţi şi puţini aleşi” W9

Cel mai adesea, predicatorii se opun tezelor janseniste asupra predes-tmării. Ei ţin un discurs esenţialmente „voluntarist”. Bourdaloue este un bun reprezentant al unei şcoli mai întinse decât Compania lui Isus şi care afirmă că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor oamenilor, că şi-a vărsat

I sângele pentru toţi, că a propovădui contrariul ar însemna „să scandalizezi un auditoriu întreg”11„. Dacă doctrina numărului mic al celor aleşi este prezentată cu „un zel exagerat şi o asprime nestăpânită„, ea „duce la descurajare'1'1. Capucinul Francpis de Toulouse, care face misionarism în secolul XVII în Languedoc, este extrem de clar. El îşi începe predicile misionare printr-o didahie pe tema „Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii'112. El se plânge de spiritele întristate care „spun că Fiu] Domnului n-a murit decât pentru câţiva predestinaţi… [şi] că restul oamenilor nu sunt decât un trup de păcat, o masă de pierzanie, copii ai furiei şi victime asupra cărora Dumnezeu îşi va exercita timp de o veşnicie mânia dreptăţii sale„. Astfel de discursuri, susţine el, „duc la disperare şi deschid uşa tuturor crimelor”113.

Asemenea vorbe se vor liniştitoare. Chiar aşa să fie? De fapt, explicaţia dată de iezuitul Antonio Vieira, într-o predică la catedrala din Salvador de Bahia în 1639, mi se pare mai curând excepţională. El remarcă faptul că legătura dintre pilda invitaţilor la ospăţul cel mare şi concluzia sa (mulţi chemaţi, dar puţini aleşi) a fost „un mare subiect de controversă” pentru că n-a existat decât un singur exclus. Dar pentru dânsul soluţia este „simplă”.

— Cei ce-au fost invitaţi la nuntă n-au venit cu toţii. Cei absenţi sunt într-un fel reprezentaţi de cel care s-a dus acolo, dar fără haine de nuntă. De unde concluzia optimistă a lui Vieira: „Ceea ce este pentru noi un mare motiv de încredere este că toţi cei chemaţi care au venit la masă cu haine de nuntă au fost dintre cei aleşi, cu excepţia unuia”114.

Poziţia iezuitului portughez pare în opoziţie cu majoritatea predicilor pe acest subiect. Trebuie chiar să remarcăm că dominicanul Luis de Granada, a cărui audienţă internaţională a fost considerabilă, nu numai că revine în mai multe rânduri în predicile sale asupra numărului mic al celor aleşi11', ci mai şi temperează prin afirmaţii „augustiniene” voluntarismul pe care-1 profesa, de altfel. Următorul pasaj este semnificativ pentru o ezitare în doctrina sa. – „[Dumnezeu] îi cheamă la el pe toţi oamenii, pentru că vrea mântuirea tuturor; dar ajutoarele pe care le acordă pentru a le întări vocaţia lor au drept măsură voinţa divină şi nu propriile noastre merite: mai mare pentru unii, mai puţin generoasă pentru alţii. Rezultă că sunt mulţi chemaţi, adică mulţi cărora Dumnezeu le acordă ajutoare obişnuite, dar în neglijenţa lor nu profită de ele; şi puţini aleşi, adică dintre aceia care obţin haruri extraordinare sau profită de iertări obişnuite ce le-au fost împărţite. În felul acesta, fraţilor, Domnul îşi distribuie iertările după bunul său plac sufletelor îndreptate sau într-un mod care nu ţine cont de meritele şi dorinţele lor”116.

De fapt, afirmaţia că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire s-a văzut de cele mai multe ori limitată prin două corective alarmante. Primul este că nu-i nevoie de mare lucru pentru a fi damnat. Din nou Luis de Granada, după ce a dat asigurări că „dacă trăiesc creştineşte voi intra în ceruri”, adaugă: „Toţi oamenii sunt puşi ca într-o balanţă: de o parte este viaţa veşnică, de cealaltă infernul şi noi suntem liberi să alegem partea pe care-o preferăm. Mai mult, balanţa este atât de sensibilă, încât un singur t de moarte, chiar şi cu gândul, este suficient pentru a face să coboare Pa j jjntre platane până în infern. [Cine nu-i] cuprins ele spaimă găsind -' o problemă atât de importantă [mântuirea] o astfel de nesiguranţă şi '„ îndu-se într-un pericol continuu de a se pierde?”

Al doilea corectiv este bine exprimat de către Franţois de Toulouse:

Noi primim haruri din belşug… Dar nu ne folosim de ele. N-avem voinţa 'a ne mântui„11*1. Lato de ce sunt atât de puţini aleşi. Bossuet ne asigură pe ie altă parte că „totul este plin de aceşti chemaţi care nu vor nici măcar să -e oândească la vocaţia lor, nici să-şi aducă aminte ca sunt creştini„119. În o elebra lui predică despre „numărul mic al celor aleşi„, Massillon îşi interpelează ascultătorii zicându-le:…„În timp ce voi trăiţi ca gloata, conform credinţei nu trebuie să pretindeţi izbăvirea: pentru că dacă v-aţi putea mântui trăind astfel, atunci aproape toţi oamenii s-ar mântui; or că aproape toţi oamenii se vor mântui, credinţa ne interzice s-o credem: este deci conform credinţei că nu trebuie să pretindeţi mântuirea, atâta timp cât nu vă puteţi izbăvi, de vreme ce marele număr nu se izbăveşte”120.

Raţionamentul lui Massillon merită atenţie: certitudinea credinţei este că există puţini aleşi, trebuie deci explicat cum de se întâmplă asta. Această certitudine, începând din momentul în care nu mai era camuflată, nu putea decât să ducă la o predicare traumatizantă. Degeaba afirmă Bourdaloue la început „că avem cu toţii dreptul să sperăm că vom face parte din numărul celor aleşi; că nu există nici un păcătos care să nu trebuiască să păstreze această speranţă”, dacă ulterior susţine că „numărul celor aleşi va fi mic, chiar şi dintre creştini, numai din vina şi neglijenţa celor mai mulţi dintre ei; din cauza comportării lor mondene, păgâne, contrare legii pe care au îmbrăţişat-o şi religiei pe care o profesează”121. „Apostolul vrea să ne obţinem răscumpărarea cu teamă şi cutremurare”122.

Totuşi, Bourdaloue îşi menţine discursul „între limite corecte”123. Dar nu toţi predicatorii îi urmează exemplul atunci când se lansează într-un subiect care face trimitere la aritmetica cea mai neliniştitoare şi la formulele cele mai tulburătoare. Un caz tipic în această privinţă este cel al lui Franşois de Toulouse. La începutul predicii din Matei 20 (lucrătorii tocmiţi la vie)124, el mătură „reveriile” celor ce se întreabă dacă vor fi tot atâţia oameni mântuiţi pe câţi îngeri căzuţi, sau pe câţi îngeri „în glorie”, sau pe câte suflete fericite şi demoni împreună. Pentru capucin, numai părintele familiei poate cunoaşte cu precizie numărul predestinaţilor şi este „o mdrăznealâ să vrei să intri în aceste calcule”. Iată un discurs înţelept care totuşi nu întârzie să renunţe la orice prudenţă.

Pentru că imediat după aceea, capucinul adaugă: „Cu toate acestea, Putem fi încredinţaţi, fără îndrăzneală şi pentru edificarea noastră, că numărul predestinaţilor este foarte mic şi că nu este comparabil cu cel al condamnaţilor, care este foarte mare şi-1 depăşeşte de departe”. O dată ajuns aici, oratorul aduce aminte exemplele clasice invocate constant pe Marginea acestui subiect: salvaţii din potop, morţii din Sodoma şi Gomora, cei trei sau patru evrei care au păşit pe pământul făgăduinţei din cei 600 000, câţi s-au pornit, singura casă rămasă în picioare în Ierihonu] dărâmat, măslinele rămase în pomi şi strugurii în vie după recoltat121„ Francois de Toulouse dezvoltă după aceea pilda fecioarelor fără minte Constatând că acestea nu erau mari păcătoase pentru că-şi „conservaseră integritatea corporală„, el generalizează şi, citându-1 pe Cajetan, conchide' „Cuvinte înspăimântătoare, motiv de nemăsurată uimire, pentru că aflăm de aici că jumătate din oamenii ce practică virtutea, cum sunt călugării, preoţii, fecioarele, oamenii de bine, indiferent de condiţie sau stare, vor fi damnaţi. Că nelegiuiţii, hulitorii, neruşinaţii, avarii criminalii, necredincioşii, ereticii vor fi azvârliţi în infern, nu trebuie să ne mire; dar ca jumătate dintre călugări, din bunii preoţi, din femeile cinstite, din fetele caste, din cei răbdători, din cei darnici şi milostivi sa fie damnaţi: Vai! Creştini, nu avem de ce să ne mirăm şi chiar să tremurăm de frică! Vedem că numărul oamenilor de bine este foarte mic; pentru că sunt foarte puţine persoane virtuoase în lume şi totuşi din acest număr mic jumătate vor fi damnate”126.

Un astfel de discurs depăşeşte dorinţa de a converti şi exprimă frica resimţită chiar de călugăr, frică pe care încearcă să o transmită auditoriului său. Calculele tragice care urmează ţin în acelaşi timp de panică şi de tactică. Pentru că, spune el, cu referire la pilda semănătorului, doar a patra parte dă roade, „aceasta ne învaţă că numărul celor predestinaţi este foarte mic şi că din cele patru părţi ale oamenilor din lume, nu va fi decât una mântuită, iar celelalte vor fi damnate. Sunteţi patru la voi în casă, doar unul va fi mântuit; sunteţi patruzeci de persoane în această adunare, doar zece vor fi mântuite; toţi ceilalţi vor fi damnaţi”127. Într-o altă predică, Francois de Toulouse recurge la o aritmetică şi mai copleşitoare: „Sunteţi zece persoane în familia voastră, iar din cele zece nu va fi decât una mântuita; dar toate celelalte vor fi condamnate la flăcările veşnice. Sunt o sută de persoane în satul ăsta şi nu se vor găsi decât zece care să ajungă în paradis, iar ceilalţi nouăzeci vor fi condamnaţi. Sunt o mie de creştini în această adunare şi va fi mult dacă se vor găsi o sută de mântuiţi; şi toţi ceilalţi vor fi aruncaţi în focul veşnic. Creştinilor, nu vă este teamă? Nici nu tremuraţi?”128 Francois de Toulouse a fost destul de faimos pentru ca o parte din predicile sale să fie reimprimate în secolul XIX în Collection des orateurs sacres a lui Migne (voi. X şi XI).

După exemplul lui Bourdaloue, Massillon şi Francois de Toulouse, predicatori cunoscuţi au susţinut cu fermitate, în faţa unor adunări de toate nivelurile, doctrina numărului mic de aleşi. I-am putea cita pe Bridaine, Loriot etc. Dar să ne aducem aminte ce spunea oratorianul orb

Jean Lejeune într-o predică de păresimi: de-acum într-o sută de ani, chiar şi mai devreme, o mare parte din mulţimea nenumărată de persoane de pe pământ va fi condamnată la moartea veşnică… Acest adevăr înspăimântător… ni 1-a făcut cunoscut Fiul Domnului prin aceea că, din atâţia oameni câţi erau pe pământ în vremea lui, n-a ales decât doisprezece tru a-i fi apostoli, iar din cei doisprezece apostoli n-a ales decât trei

^ să aibă bucuria de a-i vedea schimbarea la faţă”129. Dacă ar fi fost logic

C el însuşi, Lejeune ar fi trebuit să afirme că trei sferturi dintre apostoli

— T damnaţi. El nu ajunge până acolo, dar declară ceva mai departe că bia lui Dumnezeu „este tăioasă şi cu vârful bine ascuţit”, că „loveşte cu „rful şi tăişul„, face „un măcel îngrozitor„ şi „trece de la o extremitate a niversului la cealaltă„, aşa înrât „răzbunarea cerului va cuprinde în pedepsele sale cea mai mare parte a lumii”130.

Aceleaşi anunţuri înnebunitoare întâlnim la unul din reprezentanţii predicării baroce, iezuitul Paolo Segneri cel Bătrân. Violenţa cu care predicatorii peninsulei îşi atacau ascultătorii înseamnă oare că publicul italian era mai tare de urechi decât cel de dincolo de Alpi sau mai înclinat să uite? În orice caz, Segneri vrea să îndepărteze orice iluzie „celor care se amăgesc prea uşor cu speranţa iertării” divine. El înţelege „să-i trezească… Propunându-le adevărul cel mai cutremurător ce se poate discuta în adunările solemne: anume dacă numărul celor aleşi este mai mic sau mai mare decât al damnaţilor”. El vrea să le inculce „sentimentul unei frici sfinte, aşa cum ar trebui să-1 aibă, şi care totuşi este atât de greu de găsit printre creştinii obişnuiţi”131.

Segneri a citit cu siguranţă tratatul lui Suarez care a fost analizat mai sus132. Susţine ca şi acesta că, printre catolici, vor fi mai mulţi salvaţi decât condamnaţi „din cauza celor morţi înaintea vârstei adulte şi a credincioşilor care ajung la mântuire”. Printre eretici, copiii botezaţi şi morţi la vârste fragede vor fi şi ei mântuiţi. Dar este clar că, dintre adulţii creştini, mulţi vor fi damnaţi, mai ales din cauza confesiunilor prost făcute şi a păcatelor prin omisiune. Dar atunci, ce să le spui celor care obiectează că „îndurarea lui Dumnezeu este nemărginită; [că] sângele lui Isus Hristos n-a fost vărsat în zadar; [că] Dumnezeu nu i-a făcut pe creştini pentru a-i condamna”? Segneri răspunde printr-o teologie a răscumpărării care deplasează finalitatea acesteia. Isus a murit mai întâi pentru a şterge ofensa adusă părintelui său şi de-abia după aceea pentru a-i salva pe oameni: „Fără îndoială, sângele lui Isus Hristos nu a fost vărsat în zadar, recunosc asta, dar trebuie să ştim că primul scop al lui Isus Hristos în patimile lui a fost acela de a satisface justiţia divină pentru injuriile pe care i le-au adus oamenii şi de a pune capăt dezordinii imense stăpânind peste lume, în care Dumnezeu suferea din toate părţile jigniri atât de mari şi nu primea de la nimeni o satisfacţie demnă de dânsul, pe măsura grandorii maiestăţii sale suverane. Or, această reparaţie a gloriei unui Dumnezeu hulit de creaturile sale – prima şi principala sarcină a patimilor lui Isus Hristos – fiind făcută şi îndeplinită din plin de către Mântuitor, rezultă că, atunci când toţi oamenii vor fi damnaţi, sângele lui Isus Hristos nu se va fi vărsat în zadar, ci că rodul va fi foarte mare şi infinit de glorios pentru slava lui Dumnezeu”133.

Segneri regăseşte aici tema unui Dumnezeu mâniat cerându-i fiului său ° reparaţie exemplară. Or, această concepţie elaborată, am văzut134, la cel mai înalt nivel doctrinal, a fost propovăduită şi în predicile obişnuite, jn ciuda aspectelor sale inumane. Ea permite stabilirea unei punţi între pastorală de convertire în mod voit alarmantă şi convingerea intimă predicatorilor care nu făceau decât să exprime în formule percutante părerea comună a teologilor. Intenţia pedagogică a predicilor care-1 arata pe Dumnezeu Tatăl nemilos în privinţa lui Isus este bine indicată de părintele Yvan atunci când scrie: Justiţia divină a pedepsit cele mai mjCj greşeli de-ale sfinţilor, ea 1-a pedepsit pe Isus Hristos, sfântul sfinţilor întrucât luase înfăţişarea păcatului: şi ce se va întâmpla cu răii nelegiuiţi şi mârşavi?„13: > Dar mai adâncă decât intenţia pastorală este afirmaţia că Dumnezeu urăşte păcatul şi deci pe cel care-a luat asupra lui toate greşelile omeneşti. În ziua Vinerii mari, Antoine Godeau explică publicului din Vence că dacă Tatăl cel veşnic „1-a pedepsit pe Fiul său cu atâta asprime, [aceasta este] din cauza păcatelor oamenilor pe care el şi le-a asumat„. Dumnezeu „revarsă [asupra lui] furia„ „sfinţeniei„ sale şi a „justiţiei„ sale136. Paul Beurrier la Saint-Etienne-du-Mont, tot în Vinerea mare, îşi invită ascultătorii să ia în considerare „judecata riguroasă a Tatălui veşnic împotriva propriului său Fiu… Nu ţine cont de inocenţa lui autentică… Îl tratează ca pe cel mai mare dintre criminali… Nu-i dă nici un răgaz în timpul supliciului şi, ca şi cum n-ar fi fost satisfăcut pe deplin de moartea şi de chinurile sale, care erau de fapt suficiente pentru a răscumpăra o sută de mii de lumi, el acceptă să i se străpungă coastele cu o lovitură de lance după ce îşi dăduse duhul şi să fie tratat după moarte ca un impostor„137. Edme Bouree le explică credincioşilor că „toate valurile mâniei Tatălui său au trecut peste el [Isus] în timpul patimilor sale; el a fost ca şi zdrobit sub greutatea furiei Celui Atotputernic”138.